Lumina pe care nu o vedem

Musai de citit All the Light We Cannot See de Anthony Doerr (2014)!

 Iata cam cum se scrie o carte in 10 ani despre o fetita oarba ce este nevoita sa fuga din Parisul celui de al doilea razboi mondial si un baiat orfan german, ale caror vieti sunt desfasurate in paralel si chiar se intersecteaza nu doar in poezia pe care o simt dincolo de materialitatea stiintifica pe care o practica ci si in dimensiunea umana a metaforei luminii si intunericului pe care un razboi le demarca atat de clar.  Pentru ca, in cele din urma, in ziua a sasea Dumnezeu a creat omul ca luminatorul de pe pamant, chiar daca de prea multe ori ambitiile lui vor raspandi doar intuneric si moarte…

O carte buna este una in care autorul nu se ascunde timid, chinuit, pedant, voluptos sau arogant dupa cuvinte, ci se intalneste cu cititorul in sezatoarea comuna a celor soptite de personajul imaginar, ea este un leagan al visarii care trezeste simturi atrofiate de circularitatea banalitatii zilnice dar si re-structureaza emotional conexiuni si relatii pe care le sterilizam in industria zilelor repetitive. O carte buna este cea care pune un stop cursivitatii istoriei si se imbraca cu nervii, mirosurile, simturile si trairile celor care se zbat sa iasa din ea.  O carte buna este una de citit dincolo de pretentiile si instrumentarul critic, cu inima si cu mintea prinse in dramaturgia ideilor, culorilor, sunetelor si a intregului edificiu imaginar pe care cuvintele le pot crea, cenusa a trairilor imaginare care devine nutrient pentru alegeri mai bune in batatura realismului cotidian.

“Color—that’s another thing people don’t expect. In her imagination, in her dreams, everything has color. The museum buildings are beige, chestnut, hazel. Its scientists are lilac and lemon yellow and fox brown. Piano chords loll in the speaker of the wireless in the guard station, projecting rich blacks and complicated blues down the hall toward the key pound. Church bells send arcs of bronze careening off the windows. Bees are silver; pigeons are ginger and auburn and occasionally golden. The huge cypress trees she and her father pass on their morning walk are shimmering kaleidoscopes, each needle a polygon of light.” (p. 44)

What do we call visible light? We call it color. But the electromagnetic spectrum runs to zero in one direction and infinity in the other, so really, children, mathematically, all of light is invisible. (p.  53)

The Russian Revolution as the first #Resist

100 years ago the first #Resist was experimented in Russia: fighting injustice, corruption and authoritarianism to bring to power an even more violent injustice, corruption and authoritarianism.

This new documentary (“The Russian Revolution, 2017, directed by Cal Seville), now on Netflix, explains the Russian Revolution through the lens of an personal war, one between two families: Lenin’s Ulyanovs and the Tzar’s Romanov (started on March 13, 1881 with the assasination of Alexader II and Lenin’s oldest brother – “Sasha” interest in opposing tzarist regime and joining a political revolutionary sect), a battle that will feature crimes, executions, and a feroucious desire of power. The entire course of history would be derailed and humanity will get prepared for Stalin, the supreme dictator who made the socialist brand /#Revolution (#Resist nowadays) to be oxymoronic, the maincore of socialist hypocrisy and mysticism.

(Donald Rayfield, author of “Stalin and His Hangmen”) Lenin understood it wasn’t your numbers that mattered, it wasn’t your popular support that mattered, you just paralyzed the country by occupying the key points, and then you take over.

(Victor Sebestyen, author of “Lenin. The Dictator”) Revolutions don’t happen from the dispossessed and the starving, it happen from the middle class, and it’s always been true.

(Rayfield) “The people’s will” was more of a mystic than an ideological association. The idea if we bring down the very top, they’ll be so terrified that the system will disintegrate and they’ll be a sort of peasant uprising out of which a new order will arise, but they had begun to read Marx. The trouble with reading Marx, of course, is Marx predicted the last place there’d be a revolution would be Russia.

(Sebestyen) On the biggest influences on Lenin, before he read Marx, was a novel by a guy called Nikolay Chernyshevsky called “What Is to be Done?” It’s a pretty lousy novel, but the hero is a selfless, devoted revolutionary who gives himself up to the cause and walks 20 miles a day, does 150 press-ups, abstain from alcohol. And he modeled himself on this character quite deliberately.

#Resist, but be careful what you wish for!

Through the eyes of a child…

The world is covered by our trails

Scars we cover up with paint

Watch them preach in sour lies

I would rather see the world through the eyes of a child

Through the eyes of a child…

Aurora, Through The Eyes Of A Child, 2016

Darker times will come and go

Time you need to see her smile

And mothers hearts are warm and mild

I would rather feel this world through the skin of a child

Through the skin of a child..

Umbra primului teolog

Go to heaven for the climate and hell for the company! (Benjamin Franklin Wade)

1. Compania profesioniștilor iluziilor

Zice-se că raiul ar fi plictisitor pentru că toți oamenii deștepți sunt în iad. Păi dacă ar fi chiar așa deștepți, de ce ajung chinuiți tocmai în muncile iadului când s-au bucurat de leneveală boemă toată viața? Desigur, extrapolând imaginea plictisului ceresc ajungem la neliniștea deloc catarhică a iadului, neliniște care este sursa savoarei seducției angelice. Seducție care își are originea în prima conversație teologică din istoria omenirii:

The first part of the conversation is over. But Eve’s answer does not forbid the serpent from trying again. So the conversation continues – the first conversation about God, the first religious, theological conversation. It is not common worship, a common calling upon God, but a speaking about God, about God in a way that passes over, and reaches beyond, God. Inasmuch as Eve has let herself become involved in this conversation, the serpent can now risk the real attack. It speaks about God, speaks indeed with the attitude of having a deep knowledge of the secrets of God, that is, it speaks in a pious way. This mask of piety, however, is now taken off in an open attack. Did God really say …? Yes, God did say…. But why did God say it …? That is how the conversation proceeds. God said it out of envy … God is not a good but evil, cruel God; be clever, be cleverer than your God and take what God begrudges you…. God did say it, yes indeed, you are right, Eve, but God lied; God’s word is a lie… for you will not die at all…. That is the ultimate possible rebellion, that the lie portrays the truth as lie. That is abyss that underlies the lie – that it lives because it poses as the truth and condemns that truth as a lie. (Dietrich Bohnoeffer, Creation and Fall: A Theological Exposition of Genesis 1-3., Martin Ruter, Ilse Todt, John W. De Gruchy – editors, Douglas Stephen Bax – translator, Fortress Press, Minneapolis, 2004, p. 111, 112.)


Le Genie Du Mal, Liege Cathedral

De atunci umbra primului teolog bântuie mai toate conversațiile despre Dumnezeu. Puzderia de încercări umane de a cunoaște gândurile lui Dumnezeu trebuie mai întâi să treacă de bariera cenzurii întrebărilor primului teolog din istoria umană. Unii și-au pus toată mintea la lucru ca să impresioneze cu claritatea argumentelor, alții s-au temut de Dumnezeu, spionând cu un ochi evlavia celorlalți, alții și-au suflecat mâinile întru roboteala obositoare a fiului ce tot nu ajunge la moștenire dar undeva, în străfundul inimii lor, mulți L-au displăcut teribil pe Dumnezeu. Întrebările ”deștepte” ale diavolului erau mai aproape de inima chinuită umană decât ceea ce era pentru ei platitudinile statice și prăfuite ale unui Dumnezeu mereu ocupat cu selfie-uri. Însă mai tot continentul întrebărilor ”deștepte” vis-a-vis de ”problema divinității” este circumscris unor erori vechi dar repetate cu parfum de noutate și revelație inovatoare:

  1. Dumnezeu este neputincios în expresia de Sine și a voii Sale,
  2. Dumnezeu are probleme serioase de caracter și de relație cu subiectul uman (e invidios, părtinitor, violent și răzbunător).

Diavolul nu are originalitate, nu creează nimic ci e un parazit ce se hrănește din libertatea și bunul simț al lui Dumnezeu. Acel bun simț care se vede prin spațiul oferit primilor oameni de a-și alege interlocuitorii și, atunci când aceștia i-au trădat încrederea, să îi caute întrebându-i unde sunt, nicidecum dând buzna peste ei (Adame, unde ești? – iată cum începe prima intervenție psiho-terapeutică din istoria umană). Tocmai de aceea acuzațiile diavolului nu sunt altceva decât raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare a propriei experiențe tragice. Originalitatea lui vine doar din măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora. Cine este mai ”umanist și altruist” decât diavolul? Istoria dezbaterilor teologice avea să se tot învârtă în jurul atât posibilității de cunoaștere a lui Dumnezeu cât și a naturii Sale morale, probleme care definesc, într-o bună măsură, filiațiile celorlalte problematici teologice.

2. Evanghelia prosperității teologice – o noutate veche

Aș privi mai atent acum la o ochiadă recentă a unei ”companii bune” cu care ți-ai petrece chinurile iadului. Companie care vrea să depășească abordarea parohialistă a istoriei teologiei, ocolindu-i unele îngustimi contextuale dar căzând exact în alte capcane parohialiste. Este vorba despre compania care propagă Evanghelia prosperității teologice. Spre deosebire de Evanghelia prosperității de filieră penticostalo-carismatică, această orientare propagă un excepționalism teologico-moral: dacă ești pe poziția teologică corectă (în raport cu exigențele misionariste/activiste ale timpului) atunci ești moral superior, ești frecventabil, ai parte de calitățile rezervate doar celor ”aleși” și poți privi cu ceva compasiune superioară la cei care nu au fost atât de norocoși să citească și să înțeleagă noile adevăruri (camuflate sub etichetele modestiei narcisiste). Umbra primului teolog bântuie și această companie a evangheliei prosperității teologice. Și în acest caz avem

  1. raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare luxuriantă a unor eșecuri personale / devoționale / comunitare / intelectuale;
  2. măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora; și de aici stima de sine a apartenenței la cercul de oameni care ”au noua revelație”, ”înțeleg ceea ce nu a fost înțeles până atunci”, ”au descoperit conspirația lucruriilor ascunse de cei dinainte”;
  3. obsesia impotenței gnoseologice divine, obsesie ce derivă mai mult din eșecurile altor oameni de înțelege divinitatea decât din propriile itinerarii prin spațiul revelării de Sine a lui Dumnezeu;
  4. insuficiența morală a lui Dumnezeu, concluzie care scurcicuitează raționamente judicioase, așteptări ne-isterice, experiențe holistice, interogații sincere dar căutătoare de răspunsuri.

3. Riscul teologiei este riscul imaginației lui Dumnezeu

Riscul de a face teologie te pune în fața ispitei de a te eroiza atunci când îți iei în serios propriile erori, rumori și vanități ca fiind instrumente ale devenirii întru cunoaștere și moralitate. Din survolarea atât a propriilor căutări din ultimii 20 de ani dar și a drumurilor altora în spațiul întreprinderilor teologice am observat că a face teologie e riscant: deviația este oricând posibilă tocmai pentru că diavolul poate fi cel mai bun exeget al Bibliei (ca să nu mai vorbim de filosofare) iar propria vanitate se zbate să fie cel mai exigent cenzor al (vanității) altora. Dar riscul este afacerea lui Dumnezeu iar cea mai bună interpretare a Bibliei e cea a Duhului, Cel care re-ordonează haosul uman: minte erudită (nicidecum ignorantă) pusă în conctact cu spiritul și cu trupul, sinele cu celălalt, rațiunea cu simțirea, avântul cu cumpătarea, tinerețea descoperirii lucrurilor noi cu înțelepciunea cunoașterii limitelor și vanităților umane.

Trădând propriile zbateri, eșecuri și împliniri, voi prezenta câteva elemente ce pot ajuta la spargerea barierii cenzurii problematizării, definirilor și pozițiilor de discurs ale primului teolog din istoria umană:

– teologii prosperității (morale și teologice) propovăduiesc evlavia, tăgăduindu-i însă puterea. Cunoașterea este acum redusă la un act etic dar uităm însă că modestia cunoașterii nu merge deloc cu aroganța excluderii dreptului lui Dumnezeu de a vorbi prin alții.

  • Nu mi se pare un târg onest să schimbăm certitudinea din afirmații cu cea din întrebări.
  • Incapacitatea de a avea un echilibru între claritatea unor adevăruri imuabile și permanenta reconfigurare a cunoașterii umane duce la absolutizarea propriilor relativisme și izbirea ușii în nasul divinității.
  • Interpretarea nu e totuna cu construcția sensului – sensul nu se definește exclusiv mecanicist, prin împrumut cultural și intersubiectivitate, există dincolo de acestea regimuri de existență a sensului – dacă nu ascultăm tradiția creștină, atunci să luăm măcar în considerare principiile de interpretare ale unui savant agnostic ca U. Eco.
  • Exoscheletul progresistului interzice introspecția calmă, posibilitatea erorii proprii, scepticismul față de etichete corecte, diferențierea între specie și gen, etc. Gnosticismul dualist postmodern clarifică pozitiile “între” prin apelul la categoria revoluției continue care permite ipocrizia partizană în timp ce o condamnă pe cea a celorlalți și, nu în ultimul rând, falsifică realitatea. Atunci la ce atâta strofocare estetică și virtuoasă postmodernă în a demasca inconsistența și fariseismul altora dacă ajungem să idolatrizăm propriile erori și vicii?

The task of the theologian is to explain everything through God, and to explain God as unexplainable. (Karl Rahner)

ceva este stricat când observi o patologică aversiune și ipocrită exigență față de Israel și biserică – de la urăște păcatul și iubește pe păcătos s-a ajuns la iubești păcătosul doar dacă îi iubești păcatul, altfel ești un puritan complexat, ipocrit și homofob!

  • Interdicția are efectul contrar de a stimula atractivitatea viciului. O întreagă cultură modernă târzie a demonizat interdicția și romantizat viciul. Oare eliminarea interdicției va face viciul mai puțin popular și dorit? Legiuitorii occidentali cred că da. De aceea avem anticonceptionale distribuite liceenilor, centre medicale de supraveghere a injectiilor cu droguri “tari”, etc. Însă se uită o premisa antropologică aproape imposibil de negat: nu e nicio limită în a devora propria distrugere – atribut al dumnezeirii, inversat însă.
  • Introspecția nu ar trebui folosită pentru a justifica activismul ci acțiunea este o urmare naturală a meditației. Ori graba teologilor prosperității (morale și teologice) de a se alinia trendurilor vremii vorbește de la sine despre un coplex de inferioritate. Istoria eșecurilor altora vorbește despre cele virtuale sau realizate care ne aparțin. Tocmai de aceea creștinii au dreptul de a propovădui judecata și iertarea păcatelor pentru că ei înșiși au beneficiat de judecata propriilor păcate și iertarea lor. Tocmai aici promotorii egalității ascund un aristocratism teribil iar creștinii sunt cei care se consideră dimpreună egali păcătoși dar doritori de mântuire.
  • Nu e niciun pas înainte (sau progres, cum sună azi mai bine) militantismul politic de a repara lucruri stricate, stricându-le și mai mult, de a plăti greșelile trecute pe socoteala noilor greșeli, de a repara nedreptățile unora cu punerea altora la zidul acuzațiilor. A continua schisma rasială/socială/de gen/etnică, inversând victimele cu călăii (așa cum face liberalismul teologic) e nu doar nebiblică ci profund ipocrită.
  • Deschiderea către multidudinea experiențelor altora nu implică automat negarea și exorcizarea propriilor tradiții de experiență. Toleranța ca politețe implică tocmai o asimetrie a egalității, nicidecum o nivelare a identităților. Raiul este destul de mare pentru a-i include pe toți cei care au trecut prin cruce!
  • Indiferența față de valori perene (protecția copiilor, a femeilor, bolnavilor, bătrânilor, familia ca imagine a dragostei Trinității, etc.) doar pentru a fi îngăduitor față de patologiile la modă nu te face tolerant ci ignorant!
  • Diferenta dintre Isus și un greco-latin (sau secular contemporan) stă (și) în riscul de a părea nepoliticos, “deraiat”, “fanatic”, “ignorant” și supărător de inconfortabil. Isus azi ar fi pus la colț și pedepsit exemplar pentru îndrăzneala de a numi probleme pe care le ascundem în spatele parazitului verbal “it’s more complex than you think!”. Chemarea la “nașterea din nou și cunoașterea adevărului” e respinsă azi tocmai pe baza unui dispreț politicos ce pozează în exercițiu empatic. Cinismul post modern combină “elegant” discursul maximal al eticii așa zis inclusiviste cu atitudinea minimală, auto-protectivă, încapsulată în vorba veche “the people wish to be deceived, so let them be deceived. (Mundus vult decipi, ergo decipiatur).

Găsesc absolut fascinant faptul că tocmai aparenta lipsă și tăcere a lui Dumnezeu din pericopa primei discuții teologice din Biblie oferă soluții exact celor două problematici pe care le-a deschis diavolul, primul teolog din istoria umană:

  • În fața amenințării inserției de eroare, de ”fake news”, Dumnezeu nu impune cenzură și nu creează acele ”safe zone” de care sunt obsedați postmodernii, ci lasă neghina să crească laolaltă cu grâul, adevărul cu eroarea, revelația alolaltă cu tradiția aculturării și împrumutului, chemarea și vorbirea clară cu spațiile libere și de tăcere, suferința cu bucuria, etc. Doar imaginația lui Dumnezeu putea plăsmui un amalgalm de slăbiciuni care este mai tare decât puterea clarității și certudinii din întrebările diavolului!  (am scris mai pe larg în articolul Eșecurile lui Dumnezeu)
  • prin acest risc al imaginației, cel de a-și răscumpăra o mulțime de oameni din orice neam, limbă, tradiție istorică și culturală, Dumnezeu demontează și cea de a doua acuzație diabolică, făcând de rușine ”eliberarea” promisă de diavol și contrazicând acuzația de ”tiranie opresivă”.

Theology is not a private subject for theologians only. Nor is it a private subject for professors. Fortunately, there have always been pastors who have understood more about theology than most professors. Nor is theology a private subject of study for pastors. Fortunately, there have repeatedly been congregation members, and often whole congregations, who have pursued theology energetically while their pastors were theological infants or barbarians. Theology is a matter for the Church. (Karl Barth, God In Action: Theological Addresses)

Cuvintele lui Barth sunt un veritabil test pentru cel care vrea să se avânte pe teritoriul riscant al teologiei. Și asta pentru că atunci când ispita întrebărilor teologice ale diavolului va veni, vom avea posibilitatea de a lua îndoiala în mâini și să o testăm în îmbrățișarea rugatorie, iertarea limpede, slujirea umilă, suflecarea mâinilor pentru cei cărora Dumnezeu ni-i pune în cale să Se descopere și să le dovedească dragostea Sa!

Papa, ateii și ipocriții (3. Porunca dragostei la pachet cu descoperirea păcatelor)

3. Porunca dragostei vine întotdeauna la pachet cu descoperirea păcatelor

Este plin Noul Testament de avertizări cu privire la căderi ale credincioșilor ”de rând” dar mai ales la cei care se vor institui în lideri ai bisericilor, în prooroci falși, în monumente ale ipocriziei:

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi . (Iuda 12)

În limbaj postmodern proorocii falși sunt caracterizați prin complexul ruperii schizoide, adaptabilitate de turmă în virtutea interesului propriu, plesneală de semantică a dragostei și optimismului, oleacă mai gurmanzi și pleziriști decât normalul, exacerbare a ceva ce nu mai apare niciodată, excitare sterilă, soliditate a zgomotului de mormânt, angoasați rătăciți și fără nicio ancoră într-un univers străin si pustiu. Aș vrea să văd și eu un profet fals, un ipocrit cu tot arsenalul simulării decepționale, care să facă show-ul său cu pocăința, smerenia, judecata și iertarea păcatelor, umilința și darea de întâietate a altora. Din câte am văzut ipocrizia se multiplică industrial pe tulpina semanticii dragostei, a incluziunii, a deschiderii către progres, a prosperității, a tragerii lui Dumnezeu în pătrățica propriilor prejudecăți, nicidecum a certificării de Sine prin prisma Cuvântului Său


Isus a fost “nemilos” în a critica dublul standard al deținătorilor monopolului moral al vremii Sale. Ținând cont că după zeci/sute de ani de atac furibund asupra creștinilor ca etalon moral al societății, putem vedea cum în spațiul public s-a instaurat o nouă aristocrație morală care moștenește un palimpsest de virtuți creștine, se folosește de ele ca să astupe gura celor celor ce se zbat în a le trăi, tăgăduindu-le însă puterea. Oare ar fi fost critic Isus față de guralivii de azi ce-și lustruiesc atât de bine mormintele văruite pe dinafară…

Interesant și trist e faptul că tocmai cei ce declară că vor să Îl vadă pe Isus cel real și uman din Scripturi îl uită pe undeva pierdut prin buzunarele pline de nervozități ideologice, psihanalizabile în sine. Strivesc versete biblice de capul celor din partida cealaltă, clamând însă violența celor violentați!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor!

…în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși (Exorcismul social postmodern).

Mă întreb dacă Isus are ceva loc în toată această bulgăreală a vinovățiilor între catolici, Papa, atei și evanghelicii împinși în joc de unii ce-și reglează stima de sine pe socoteala viciilor altora (neprihănirea fariseică e într-o tensiune mimetică teribilă dpdv psihic: ”tu, care ești născut în păcat, ne înveți pe noi, urmașii lui Moise?” Ioan 9:34).

Știm că judecata lui Dumnezeu începe de la Casa lui Dumnezeu și mai știm că unei biserici Isus îi spune că El a ajuns deja afară și o amenință cu lepădarea ei definitivă. Dar uităm să mai spunem și faptul că lumea va fi judecată prin sfinți, cei ce s-au judecat pe sine, și că bisericii care a fost cel mai drastic avertizată de Isus i se face și promisiunea cea mai mare, aceea ce a birui și de a domni împreună cu Isus. Există astfel la Isus un echilibru atât de fin calibrat încât face pocăința valabilă atât unui Nicodim greu de sine cât și unei femei samaritence ușuratice, promite aducerea sabiei celor ce-L urmează laolaltă cu luarea poverii și umplerea inimii de pace, onorează descoprirea lipsurilor mari printr-o iubire mare, stă la masă cu farisei, intră în casă la vameși, atinge vindecător și iertător prostituate, cheamă un trădător lângă El, etc. Cu alte cuvinte Isus este cel care ne învață cel mai bine cum e cu autenticitatea și ipocrizia noastră umană. El

  • ne îndeamnă să ne uităm mai întîi la bârna din ochii noștri, dar nu neagă deloc existența paiului din ochiul celuilalt, și chiar laudă intenția vindecătoare de a face bine semenului în nevoie,
  • ne spune să nu fim ca fariseul care își clădea stima de sine prin comparație cu căderile vameșului dar nu laudă vameșul pentru muțenia și cerbicia de a nu își recunoaște păcatele ci tocmai pentru pocăința sa,
  • iartă femeia prinsă în preacurvie, făcându-i de rușine pe cei ce vroiau să îi devoreze viciul, avertizând-o însă să nu continue viața păcătoasă pe care o avea, etc.

El, Cel care avea toate lucrurile în mâini, și știa că pleacă din lumea asta prin moarte de cruce, a luat un ștergar, un lighean de apă și s-a aplecat să facă muncă de rob, spălând ucenicilor picioarele. După care Isus le-a dat porunca dragostei în timp ce le descoperea tradările!

Aici este un model atît de atitudine (a luat un stergar și s-a aplecat), de motivații (i-a iubit până la capăt) cât și de limită (Iuda a avut ultima șansă dar nu a ales bucățica înmuiată de gazdă ca semn al prieteniei, pierderea lui a fost dincolo de toată inima caldă a Dumnezeului Mântuitor). 

Ce facem cu eșecurile din biserici, cu trădătorii ce zâmbesc ipocrit în fața descoperii trădărilor? Ceea ce a făcut și Isus: le spălăm picoarele cu atitudinea de slujire și cu motivația iubirii până la capăt, poruncindu-le să iubească, conștienți și de faptul că până și dragostea lui Dumnezeu este tăcută în fața aroganței umane, atât de auto-suficiente și de obsedată de …autenticitate. Să speli picioarele unui păcătos ca Trump are un mesaj la fel de puternic cu spălarea picioarelor unor refugiați…

Poate că mai bine decât catolicii ipocriți e să fii nu un ateu – care e atât de tentat să se așeze în jilțul judecătorului nemilos, al fariseului ce urlă predicuta dragostei pe socoteala căderilor vamesului, a femeii ce vrea să trăiască mai departe în păcat, etc. – ci să fii un Petru căzut, trădător de 3 ori de Mesia, care însă a căutat iertarea și nu doar că a obținut-o, dar a și mers până la moarte de martir pentru Cel care inițial l-a trădat. Poate că lumea noastră are nevoie de astfel de eșecuri umane recuperate și revitalizate, transformate prin har și Duh, oameni care s-au pocăit și au ajuns vestitori ai Evangheliei și făcători de bine oamenilor!