Lângă drum era un copac…

Nu ştiu alţii cum sunt dar când mă gândesc la copilăria mea din anii ’80 o văd plină de culoare şi muzică într-o Românie cenuşie, naufragiată în marasmul utopiei socialist-ştiinţifice. Culoare şi muzicalitate date, în mare parte, de şcoala de muzică la care eram, de centrul vechi, plin nu numai de prăvălioare ci şi de mireasma prăfuită a unor istorii umane din epoci apuse, de curţile bisericilor armeneşti (sec. XV) unde alături de semne ale morţii descopeream elemente ale vieţii, urmărind viaţa complicată a insectelor ce-şi făceau veacul peste lespezi seculare şi, nu în ultimul rând, de poveştile pe care le citeam sau le ascultam. 

Câteva dintre aceste poveşti erau de provenienţă evreiască pentru că trăiam într-o zonă cu o puternică tradiţie evreiască care mai mai că era să se transforme pe 7 aprilie 1944 într-o republică comunistă evreiască . Ţin minte povestirile părinţilor mei despre evreii care dădeau culoare şi vitalitate culturală târgului Botoşanilor. Vedeam în stilul lor de a trăi, de fi împreună, de a vorbi, de a plânge şi râde o înţelepciune împachetată în simplitate şi simbolism nesofisticat, garnisite cu un umor şi tristeţe cuprinse într-o alchimie parcă nemaintâlnită la niciun popor.

Am redescoperit recent una dintre aceste povestiri – Oyfn veg shteyt a boym (Undeva, lângă un drum, era un copac), scrisă de evreul bucovinean Iţic Manger, cu o muzică compusă de polonezul Philip Laskowsky, în interpretarea celor de la Pressburger Klezmer Band şi cu o animaţie rusească (Metronome Films au o întreagă serie de animaţii pentru cântece de leagăn din mai multe culturi din lume).

Să sintetizez  poemul/cântecul de leagăn idiş:

Lângă un drum se află un copac, îndoit și pustiu pentru că toate păsările din copac au zburat departe, în toate zările. Copacul e lăsat singur, abandonat în furtună. Un copil o roagă pe mama sa să nu îi stea în cale pentru că el vrea să se transforme într-o pasăre, să zboare spre copac şi  să-l aline în timpul crivăţului cu o melodie frumoasă. Mama plânge cu lacrimi amare şi povăţuieşte copilul să nu se ducă la copac pentru că ar putea îngheţa. Copilul însă rămâne ferm în dorinţa sa de a deveni pasăre şi să zboare spre copac ca să-l cunoască. Mama strigă după Iţik să ia o eşarfă, haină şi căciulă ca să nu răcească şi să devină un  oaspete printre cei morţi. Iată însă că toate hainele puse de mamă îl împiedică pe copil să zboare. Prea multe lucruri de protecţie pe trupul lui slab şi plăpând! Dragostea mamei pentru copil nu îi permite acestuia să devină o pasăre şi să zboare spre copac. Lângă un drum se află un copac, îndoit şi pustiu pentru că toate păsările au zburat departe…

Cântecul e un simbol nu numai al durerii părinţilor care trebuie să se confrunte cu pofta nestăvilită a copilului de -şi rupe legăturile cu leagănul, de a explora lumea, de a se avânta în cunoaşterea ei, ci poate fi o expresie lirică a durerii milenare a evreilor de a reveni la copacul părăsit din Sion. 

Oare societatea hiperprotectivă de azi, dominată de frenezia controlului, a propriei securităţi, a confortului şi stimei de sine exacerbate nu are ceva de învăţat de aici? Protecţia coplişitoare poate frânge aripi. De la protectia paternala/maternala de odinioara am trecut la hiperprotectia egocentrata a vremurilor noastre. Dar mai avem aripi ca sa zburam, tarmuri care sa ne atraga, idealuri si iubiri de iubit? Sâmburii renaşterii pot germina doar când ne rupem de confort iar regăsirea e condiţionată mai întâi de asumarea abandonului/distanţei!

În animaţia ce însoţeşte melodia mi se pare foarte frumoasă imaginea de la final (minutul 3), unde copilul este cel care o ţine pe mama sa într-o grijă protectoare. Este imaginea care îmi declanşează mecanismul paralelismului pe care îl văd în relaţia cu Dumnezeu: Dumnezeu i-a purtat pe evrei pe aripi ocrotitoare când i-a scos din Egipt iar după darea Legii evreii trebuie să Îl poarte pe Dumnezeu …

Noul Eden

A people that values its privileges above its principles soon loses both. (Dwight D. Eisenhower)

Tăcerea din lumea virtuală din ultimele 6 săptămâni a fost cât se poate de productivă în lumea reală. În această perioadă m-am inserat ca un corp – străin și familiar în același timp – în sistemul educațional din British Columbia. În timpul practicii pedagogice am avut prilejul să văd, ca student-teacher (ce oximoron ciudat), cum arată edenul cu care se laudă canadienii. Iată câteva observații foarte generale, preliminarii la o analiză mai detaliată.

Prima imagine e una a organizării și dotării materiale vecine cu lăfăiala (și acum îmi aduc aminte cum în România veneam la școală cu materialele printate și multiplicate din cheltuiala proprie pentru că liceul nu avea xerox, sau era o limită de copii care puteau fi făcute, fapt ce ar stârni aici, în Canada, mici convulsii de indignare revoluționară). Este interesant sistemul de alegere a cursurilor și profesorilor de către elev, dar tocmai acest aspect trădează și slăbiciunea lui, faptul că sistemul de educație e un mic talcioc ce se prezintă în termenii moderni de marketing instituțional.

Dar nu despre lucruri vreau să vorbesc aici (deși ele sunt importante în economia educației), ci despre oameni. De la strânsorile sistemului de educație românesc, care încorseta elevul în tipare erodate, tocite de timp și ineficiență, iată-mă acum la cealaltă extremă, la strânsorile sistemului care trebuie să satisfacă clientul rege, elevul fără niciun fel de complex și grijă. Și, oricât de benefic ar fi acest sistem pentru copii, am toate motivele sa cred că el e asemenea unei licori ademenitoare care în timp produce un cancer de toată frumusețea. Ori ce mai contează estetica atunci când supraviețuirea e cu totul compromisă?

Ca orice produs al industrializării, școala este supusă proceselor strict mecaniciste, birocratice. Într-o cultură care exultă în proclamarea autenticității iată că am dat peste enorm de multă birocratie, hârțăgoraie menită a facilita comoditatea unui elev mereu nemulțumit de privilegiile oferite.

Profesorii sunt în mare parte robotizați în acțiuni și gesturi, perfecți cameleoni ai unei amabilități de complezență. Manevratori de hârtii, difuzoare ale vocilor establishment-ului ideologic. Rar am văzut vre-un profesor despre care să spun că este trup și suflet în ceea ce face și, mai ales, gândește cu propria minte, nu cu cea care i-a fost formată/setată la universitate și în tot felul de conferințe ”de dezvoltare profesională”. Regula este comportamentul indus, așa-zisul profesionalism în ”design-delivery-assessment”. Aici ne cam îndreptăm – formalizare, cuantificare, reducție. Dacă mergem în această direcție, cred că roboții pot fi mult mai performanți și mult mai puțin costisitori!

Elevii sunt, într-o imensă majoritate, foarte ușor setați de pop-culture și de tot felul de idolași sezonieri. Armate de clone ce își revendică individualitatea! Ceea ce este însă interesant la acest peisaj al mimurilor este unanima pretenție de originalitate/autenticitate.

O simplă trecere prin holurile școlii în timpul unei pauze relevă o contradictorie realitate:

a) priviri ce emană suficiență, ”încredere în sine”, o bună părere de sine ce trebuie arătată celorlalți, fiecare având în arsenalul său câte un ”argument” în competiția cruntă pentru imagine,

b) o fragilitate, o dorință de ceva/cineva care să le ofere siguranță, apreciere, valoare, dorință înăbușită însă de surdul talcioc al licitaților identităților (ar fi foarte interesantă de dezvoltat o antropologie a privirilor).

Contradicțiile pe care le observ sunt referitoare la cum o societate care propovăduiește individualismul are o atât de mare aplecare către comportamentul gregar și cum narcisismul indus în masă duce la un teribil conformism, spoleit cu frumoase sloganuri despre acceptare și compasiune. Nici nu e de mirare că canibalismul imagologic în care sunt atrași tinerii de această cultură a ”încrederii în sine” produce atâtea victime, care sunt apoi apărate de atâtea campanii ”anti bullying”.

Iată în mare câteva axiome pentru elevul obișnuit de pe aici:

– școala e un pretext pentru socializare, o curte a ambițiilor și a pretențiilor care trebuiesc puse în valoare,

– cunoașterea e un simplu artificiu care trebuie să aparțină mașinilor, pentru că ele au memoria de stocare cea mai bună,

– pentru a fi învățate, lucrurile trebuie să fie accesibile, exprimate în termenii entertainment-ului cu care ne îndopăm seară de seară,

– profesorii sunt clovnii care trebuie să mimeze neîntrerupt zâmbetul care să ne binedispună, simpli angajați ce dețin cheile sălilor de clasă și intoduc în sistem notele noastre de la diferite teste, proiecte,

– în ultimă instanță profesorii, directorii, etc., trebuie să ne ofere atmosfera pozitivă în care să ne simțim bine, alternativa fiind atât de neplăcutele plângeri pe care orice profesor și director vrea să le evite.

education-crisis-7

Sursa: Centre for the Study of Education and Work

Nici nu e de mirare cum în școlile de aici găsim atâtea seminarii și cursuri de ”leadership”. Toată lumea vrea să conducă pe toată lumea. Oricine se poate plânge de oricine. Iată dar cum copiii sunt de mici introduși în tentația inocenței, vorba lui Pascal Bruckner, în economia reclamării privilegiilor, a drepturilor. Și, ca orice adevăr spus doar pe jumătate, leadership-ul fără deschiderea către slujire este pur și simplu împovărător: într-o lume numai de lideri e tot mai greu să găsești ”fraieri” care să te asculte!

Într-un astfel de eden călduț, catifelat și adaptat special pentru mofturile elevului, mirarea mea e  de ce totuși se găsesc atâția de mulți care vor să evadeze. Unii spre o și mai mare reclamare a privilegiilor, alții spre o recuperare a principiilor. Viitorul fiecăruia va dovedi care dintre aceștia vor reuși în viață!

Hai hui

Îmi aduc aminte cum pe la 10 ani îmi petreceam vacanțele de vară în munții Bucovinei sub privirile destul de îngăduitoare ale unchiului, mătușei și, mai ales, ale verișoarei mele, cu 3 ani mai mare decât mine. Diferență de ani suficientă pentru ca la un moment dat, într-o vară, sub impulsul noilor descoperiri ale adolescenței, verișoarea mea să acorde mai mult timp relațiilor ei de prietenie cu băieții de vârsta ei decât unei rude mai mici și ocupată încă de mașinuțe și gândăcei, așa cum eram eu atunci. Ei bine, simțind această  ignorare a mea ca pe o profundă ruptură psihologică, cu unde seismice în întreg edificiul existenței mele (ce Sinai cu tunete și cutremure era atunci mintea mea!), am luat decizia proprie și personală de pleca din sătucul pierdut pe drumul dintre Bucovina și Maramureș și să încep itinerariul meu către ACASĂ, la părinții care, credeam eu, cu siguranță mă vor aprecia și îmi acorda timpul și atenția pe care le meritam (era perioada în care aveam deja în istoric o escapadă, pardon, un chiul bine planificat și acoperit).

Uite așa, în acea zi ”istorică” am purces la drum, șerpuind de-a lungul drumului printre case, indicatoare, izvoare, păduri fascinante… În mintea mea aveam cartografiate satele și orașele prin care trebuie să trec pentru a ajunge în brațele primitoare ale părinților, ocupați pe atunci nu cu mici revoluții anonime, ci cu rutina zilelor de lucru din România anilor ’80. Totul era conform planului întocmit ad-hoc, numai că deja se însera și nu ajunsesem decât la începutul urcușului pasului Mestecăniș. Cum aveam să descopăr că timpul nu ține cont de calculele mele, am încercat o adaptare la mediu (că mi se tot repeta la școală că ”omul e un animal care se adaptează la mediu”) și am început să fac semnul de ”Ia-mă nene” la mașinile care mergeau în direcția dorită. Ei bine, nu mult trecură și opriră un Oltcit cu număr de Dolj (nici nu se ”putură” altfel, sic). Și acum îmi aduc aminte privirile nedumerite ale șoferului care m-a întrebat: ”Încotro copile?” ”La mama și la tata, în Botoșani!” veni răspunsul meu soldățesc.

Întreg efortul meu de mai mult de jumătate de zi a fost șters de întoarcerea sensului de mers a acelui șofer, ”iresponsabil” cu visele unui copil inocent. M-a întors din drumul planificat către stația de miliție din Iacobeni, unde am dat peste unchiul  meu (un colonel pensionat), speriat că are de raportat părinților mei mica mea escapadă și un posibil final nefericit. Ei bine, îmbrățișările unchiului au fost atunci atât de mieroase încât acesta s-a asigurat apoi că nu-mi voi mai petrece vacanța chiar atât de zburdalnic ca până atunci. Îmi aduc aminte o vagă coabitare a unor senzații de frică (era deja seara și începusem să îmi fie frică de pădurea de pe Mestecăniș, la vreo 600-700 de metri altitudine) cu cea de ușurare că nu sunt singur și uitat. Până la urmă, copilul sensibil din mine a învins exploratorul și orgoliosul invicibil. În brațele celor cunoscuți era totuși mult mai cald și sigur decât în întunecata și înfricoșătoarea pădure de conifere de-a lungul căreia trebuia să merg.

Ei bine, ceva din instinctul de ”hai hui” îl mai am și acum. De altfel cred că fiecare îl ascunde pe undeva. Simțim nevoia de a ieși din lejeritatea comodității, din rutina actelor ritualice și să facem ceva nou, neașteptat, să vedem locuri noi, figuri și personaje interesante. Unii fac evaziuni imaginare prin lectură, alții chiar vor să plece și să picteze cu privirea lor nesătulă o paletă vastă de culori, peisaje, sunete, chipuri și caractere de oameni. În ultimă instanță Biblia ne spune că suntem străini și călători pe acest pământ! Interesant însă cum o doză de vagabondaj are hatârul de a ne stimula creativitatea și de a ne adânci nevoia de apartenență, de a ne găsi locul, casa…

Ce facem de Crăciun? Distracţie la maxim!

Într-un mic sondaj de opinie la o emisiune de ştiri, nişte tineri au fost întrebaţi ce fac de Crăciun. Răspunsul era tras la xerox, în bună tradiţie a originalităţii pretinse de tinereii noştri: “sărbătorim Crăciunul cu prietenii. O să fie distracţie la maxim!”

Bun. Nu ai dreptul să comentezi idealul vieţii altora! (Şi totuşi, imersarea placidă în mlaştina petrecerilor bahice şi lascive poate fi o alegere, însă una care nu se supune criteriului raţionalităţii, prin care se zice că omul e oleacă mai diferit de animale.)

Dar îs nelămurit totuşi: ce sărbătoreşti prin “distracţie la maxim”? Ce legătură are celebrarea naşterii lui Isus Hristos cu risipa de calorii ale mişcărilor tribale, accesorii absolut necesare pentru o fiinţă emancipată din mileniul nostru? Ce fir leagă suferinţa alungării şi prigonirii părinţilor Domnului de către conducători habotnici şi vanitoşi cu îmbuibeala comodă şi suveranitatea maximă asupra telecomenzii/mouse-lui, prin care omuleţul hipermodern îşi reclamă împărăţia? Celebrare a întrupării Celui sfânt prin salbe de desfrîu? Primire a Mântuitorului cu “ofranda” exacerbării adicţiilor prin care maleficul ţine umanul în temniţa viciilor?

Poate că ar trebui refăcute acele recesăminte cu privire la opţiunile religioase ale populaţiei. Marea majoritate celebrează Naşterea Domnului cu nimic mai diferit decât o banală şi insipidă zi cu care un ateu trebuie să facă faţă nonsensului acestei vieţi. Poate că e totuşi o diferenţă –  avem o zi-două  libere şi ne bucurăm de mai multă mâncare şi băutură decât de obicei. De aceea, la câte asemănări sunt între creştinii nepracticanţi şi ateii practicanţi (care o fi diferenţa?), nu e de mirare că Domnul a avertizat că mare e poarta şi lată e calea care duce la pierzare…

La ce folos naşterea Mântuitorului dacă ea este doar un bun pretext pentru aceeaşi circularitate a adicţiilor, pe care le consumăm doar pentru a ne îngroapa pentru câteva momente sentimentul de deşertăciune? Unde este bucuria întâlnirii Creatorului înfăşurat în chip de om? Cât timp ne petrecem ca să pricem ceva din marea taină a întâlnirii infinitului într-un boţ de ţărână? De ce ne amputăm imaginaţia, limitându-ne doar la instictul cu care un animal îşi caută hrana? Unde ne este muzicalitatea inimii, tandreţea care te cuprinde când te gândeşti la naşterea unui copil, durerea cu care contemplăm moartea, speranţa ce o transcende? De ce lăsăm duşi de valul amneziei colective doar ca să uităm propriile lupte interioare?

Oare cât din aburii distracţiei de Crăciun ne ajută să devenim mai mult oameni? …