Opulența smereniei (cu Taxi-ul prin catedrale și alte locuri)

Vorbiri vechi și realități noi

Zice-se că, bazându-se pe ceva experiențe seculare, înțelepciunea populară românească a ajuns la concluzia că ”un prost aruncă o piatră în apă și zece înțelepți se chinuie să o scoată.” Eh, ce vremuri, câtă claritate, ce șanse de a rezolva problema prostului! Pe atunci se știa cam cine e prostul și cine sunt înțelepții iar aruncatul pietrei în apă era chiar o problemă, nicidecum o realizare! S-ar părea însă că între timp ceva s-a întâmplat cu capacitatea prostului de a îi prosti pe alții, mai ales pe înțelepți. Dramaturgia postmodernă a rolurilor într-o continuă permutare ne lasă azi lectori buimaci la opera deschisă, multiplă, a proverbului cu pricina. Chiar mai mult, nu doar că actorii sunt greu de identificat ci chiar proporția rolurilor s-a schimbat. Acum zece proști aruncă piatra în apă și râd apoi grosolan de cam singurul înțelept rămas a o scoate de acolo. Și, de fapt nici pe acest înțelept nu te poți baza tocmai pentru că nu știi când va dezerta și el ca toți ceilalți dinaintea lui! Să fii o voce singulară care demască ipocrizia vocilor majorității ce se vrea profetică, e o muncă nu de colea!

Iată dar că Sisiful grecilor de demult s-a făcut băiatul deștept valah de azi care se multiplică cu spor în mici eroi singulari dar majoritari, mândri de monopolul virtuțiilor care fac propria țară la fel de murdară, irespirabilă, chinuitoare și gălăgioasă ca acum multe decenii în urmă.

Opulența smereniei

Una dintre virtuțiile jonglată smecherește prin spațiul public (și virtual) românesc este cel al smereniei. În lipsă de sânge înfierbântat de scandaluri sezoniere, românii nu pierd timpul rămas după muncă (de fapt înainte și în timpul ei) și sar, cu mic cu mare, în noua horă a convingerilor tari și a gândirii slabe (mai moleșite decât și-o imagina Gianni Vattimo). Ocupați și “pregătiți” de Paște, acum tot neamul românesc este cu taxiul prin catedrale, fiecare reclamând opulența smereniei. Bravos națiune, halal să-ți fie!

Însă cum nea Caragiale nu mai este printre noi să facă cronica noilor patrioți și moftangii români de azi, să privim cu ochii noști profani scena și actorii. Pe undeva avem noroc –  în lipsa autorilor cu simț genial care să-l transforme în scriitură, umorul tragic de circumstanță devine mai evident azi. Prea-cucernici clerici ortodocși, împleticiți în vorbele mieroase despre smerenia Mântuitorului de crucile de aur, pantofii și mașinile de lux, atei indeciși ce să urască sau iubească mai mult în puținele clipe ale vieții de pe praful ăsta cosmic numit pământ, (neo)protestanți și seculari carnasieri care rup cu violență orice bucată a autoritarismului bisericesc care le încape în fălcile versetelor biblice (neștiind că oricând pot fi ei următorii acuzați) sau ale lozincilor tovărășești fără de care nu poate începe mileniul de aur proletar. Cu toții par a fi înțelepții care joacă rolul prostului mândru să scufunde cât mai repede piatra în apă. Unii o fac din ipocrizie, alții din răzbunare nervoasă, alții din slavă deșartă. Să privim puțin la fiecare portret pentru a discerne dacă e înțeleptul sau prostul din proverbul nostru. Ori o astfel de trecere în oglindă este o bună oportunitate de a ne descoperi rolul nostru, al lectorilor, în această farsă absurdă.

a) Generalizarea facilă și industria ipocriziei

Un efect pervers al sociologiei grupurilor este cel al multiplicării cantitative care schimbă ADN-ul calitativ. Împărăția cerurilor a fost proiectată să fie ca o sămânță de muștar care  va crește până va cuprinde tot pământul. Și cred că lucrurile ar fi fost la fel de bune chiar și în condițiile multiplicării și transformării în majoritate dacă s-ar fi menținut organicitatea relațiilor dintre membrii celor ce erau în această împărăție. Ori sămânța neghinei a fost lăsată să interfereze cu cea a grâului bun și uite așa avem ceea ce se reclamă a fi Biserica lui Hristos cu o grămadă de istorii ratate, amoruri vicioase, ipocrizii de duzină și victime nerăbdătoare să-și ia revanșa umilințelor trecute.

Sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales p. 112-118). Biserica creștină –  cea Ortodoxă, ca fiind majoritară în România – este un imperiu al polimorfismelor ce merg de la sfinți care rabdă cristic în închisori până la călăii lor care-i trimit pe aceștia în închisori din poziția de leaderi spirituali ai primilor. Această biserică este supusă din interior tentațiilor puterii leviatane cu care se amăgește egoul deloc cristic iar din exterior este hăituită de lupii nemiloși ce-i reclamă pielea de oaie. Proiectul ”Catedrala Mântuirii Neamului” este prilejul perfect în care se exercită atât tentația puterii și a opulenței unei Biserici captivă mai mult rolurilor instituționale decât căldurii și naturaleții cristice, cât și ferocitatea în numele dragostei la care aspiră lupii din afară. Mulți alți membri și slujitori ai aceleiași biserici sunt scoși din discuție și de o parte și de cealalta, fiind prinși la mijloc în războiul orgoliilor purtate cu lozincile smereniei.

Acum, între noi fie vorba, este un timp pentru fiecare lucru sub soare – este un timp pentru biserici de lemn, așa cum este și timpul pentru un Chartres, Sagrada Família, St Paul’s, Sfanta Sofia, Notre Dame. Însă la cum arată și cu ce costuri pe seama Evangheliei și a suferinței oamenilor, mă îndoiesc terbibil că ar fi un timp pentru ”Catedrala Mântuirii Neamului”. În acest caz iată dar că avem înțeptul căruia i s-a prostit mintea de la tentațiile banilor și ale puterii, aruncând în apă nu numai piatra ci și pe sine. Dacă nu-și vine în fire și recuperă rolul inițial, soarta îi va fi pe măsura opulenței și aroganței puterii cu care se laudă!

b) Noii preoți ai virtuților

A fost o vreme când tinerii chiar sorbeau cuvintele cinice ale profesorilor de filosofie de prin universități, clamând că noţiunea de adevăr nu este altceva decât un instrument al puterii şi că, orice putere fiind rea, adevărul nu poate fi decât expresia unei voinţe maligne, pentru a ieși apoi, împreună cu acel profesor, la mică demonstrație revoluționară, nu doar strigând ci chiar purtând banderole ce proclamau “Adevăr şi dreptate” (de exemplu M. Foucault în 1968). Era o vreme când postmodernii credeau că trăim micronarațiuni și nu ne vom întoarce niciodată la totalitarismul macro-narațiunilor de sens trecute. Era o vreme când dădea bine pe hărtie expresii savante despre ”deconstrucție”, ”gândirea slabă”, ”negativă”, ”Imagine there is no..”, când credeam că dragostea fără limite înseamnă un romantism consumat gratuit și plătit în contul eternității cu licențe poetice.

Câteva generații au crescut cu astfel de idei și vise până am început să vedem că eroii vieții libere de orice limite sunt captivi dacă nu facilităților de dezalcoolizare atunci unor morminte înguste de pe la vârsta de 27 de ani (”the 27 Club” – Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain, Amy Winehouse, etc.), că revoluționari bufoni sunt inconștienți adoratori ai unor criminali monstruoși (ex. Žižek și preferințele lui deloc inocente, să nu vorbim de Sartre, J. Kristeva, de facinația maoistă prin Berkeley, etc.), că dragostea redusă la schimbul de lichide poate fi mereu întinsă la dragostea împinsă dincolo de limitele de gen, vărstă, specie, regn. Am început să realizăm că avem macro-narațiunea marxistă a justiției sociale și a științei ce musai trebuie să ne ducă la transhumanism. Ne-am descoperit o rațiune tare, certitudini inversate, am aruncat pudorile scepticismului în focul revoluției continue, etc. Totodată am văzut că idolii noștri revoluționari și hipersocialiști sunt eroi de pictoriale, milionari cu insule private, zâmbitori cinici ce-și încarcă contorul faimei, a bogăției și puterii pe spinarea naivității multora. Era o vreme când credeam că am scăpat de religie și puterea ei oprimantă ca să descoperim că am făcut din știință o nouă religie și metafizică sub care să ne ascundem lașitățile morale iar mai apoi am dat de un stat birocratic tot mai amenințător și puternic în raport cu individul. 

Cu alte cuvinte, oare ce morman de animăluțe veninoase vom descoperi dacă dăm deoparte lozincile de paradă ale recenților atât de vocali în de-conspirarea ipocriziilor altora? Și pe baza căror valori/temeiuri se susține discursul care îi face atât de celebri?

Cum poți deconspira ipocrizia unui postmodern (care are o aroganță vizibilă imediat atunci când își asumă ”gândire slabă”, ”modestie” a cunoașterii, ”nonjudgementalism”, ”deschidere” și ”iubire power-flower” a tututor, ”non-diferențiere categorială spre cuprindere holistică, egalitaristă, non-ierarhică”, etc.)? Simplu: pune-l în fața unei alegeri de a-și recunoaște posibilitatea de a fi gresit în ceea ce priveste o idee/persoană conservatoare. Firul de sânge potențial al unei victime ideologice (chiar aroganța obținerii unui nou prozelit) trezește tot nervul de prădator dogmatic, cert și superior al celui ce pretinde a avea exact calitățile morale contrare.

Acesta este peisajul în care un post-creștin își ridică schelele propriilor utopii, parazitând însă moștenirea de virtuți ale creștinismului. În fiara ce stă la pândă să supraviețuiască determinăriilor biologice și sociale se amestecă gândul profitor – în termeni de imagine, putere, self-esteem: să vorbești de iubirea aproapelui, de apărarea victimei, de dragostea necondiționată a străinului, de mila față de cel sărac.

Nu-ți place catedrala? Foarte bine! Este atâta loc în afara ei unde poți să faci un bine! Nu-ți pierde timpul certându-te cu ușa catedralei, sunt în afara ei mulți sărmani care așteaptă cuvintele și energia ta!

Cenușa vechilor preoți ai virtuților este solul propice pentru noii preoți ai acelorlași virtuți, plagiate și folosite cu un oportunism ce întrece până și reflexele machiavelice ale unui cardinal Richelieu.

Pur și simplu se parazitează cu interes imagologic o virtute crestină, anulând-o astfel prin comercializare stridentă. Fără oferirea unei alternative, a unui model de compasiune, altruism și caritate militantă, dovedită și suținută pe parcursul unei perioade de timp care să-i dovedească atașamentul și sinceritatea, orice ”manifest” împotriva unor monstruozități gen ”Catedrala Mântuirii Neamului” nu face altceva decât să paraziteze facilitatea semantică a discursului anti-, este o bună descătușare de energii și frustrări ancestrale și marchează bărbătește teritoriul puterii (simbolice, de imagine dar nu numai) în spațiul public. Ori nu avem nevoie de 10 proști care să arunce o piatră în apă, unul singur e de ajuns!

Trădarea colectivă și mântuirea individuală (a neamului?)

Încă mă minunez cum poți să creditezi naiv cuvintele de har și pline de îngăduință și chemare la atitudini nonjudgementale (doar față de unii “proscrisi”, făcuți acum vedete ale compasiunii) când aceleași persoane tună și fulgeră judecăți cu mânie proletara împotriva altora, făcuți țapi ispășitori convenabili. Istoria modei lozincilor, indiferent de epoca istorică, păstrează aceeași dualitate între condamnarea facilă a vinovaților de serviciu și simularea compasiunii față de victimele care oferă ascendent de imagine, adică putere, faimă și bani. La urma urmei până și mafioții țin să-și rezolve problemele de conștiință cu acte caritabile și compasiuni captate pe retină.

Nu are niciun sens să înfierăm ipocrizia unei smerenii înnecate în opulență cu opulența unei smerenii mândre de propria realizare. Nu ne putem mântui atunci când suntem Abel pentru unii și Cain pentru alții! Nu suntem cu nimic mai buni față de fariseii ipocriți dacă ne mândrim, chiar violent, cu sărăcia prin care să Îl transformăm până și pe un Hristos într-o fabrică de pâini fără de sudoare! Să înlocuiești ipocrizia convenabilă a altora cu una agreabilă ție nu e mare câștig pentru umanitate!

Hieronymus Bosch, The arrest of Christ (circa 1530-1550). Oil on panel. Rijksmuseum, Amsterdam. Wikimedia Commons.

Hieronymus Bosch, The arrest of Christ (circa 1530-1550).

Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei de poziție/modă/clan/trib/clasă/mafiote, ar trebui să învățăm de la Dumnezeu:

  • a fost trădat de toți – bogați și săraci, religioși prea-cucernici și zeloți revoluționari și marginali, femei și bărbați, logicieni sau emotivi, victime vindecate și străini ignoranți,
  • i-a condamnat pe toți, indiferent de diferențele dintre ei – cu spiță de neam, cu o cunoaștere milenară sau simplu adorator al spiritului pământului și al animalului din pădure, bogat și sărac, înțelept sau ignorant,
  • pentru a se îndura de toți prin jertfa unicului Său Fiu.

În violența cu care ne luptăm fratricid pentru a ne impune diferențele, doar asemănarea cu Hristos ne face frecventabili, umani, deschiși, buni și simțitori cu alții. Doar asumarea morții unui Dumnezeu care a fost călcat în picioare, hulit și condamnat de toți ne face suficient de umili să-L căutăm în propria inimă, pentru a umple apoi bisericile, de lemn sau piatră, și apoi lumea întreagă cu El! Altfel, o să spălăm picioarele doar celor care ne zâmbesc, o să închidem porțile celor care ne sunt străini, o să terminăm cu toții strigând ipocriziile altora, adică o să continuăm șirul eșecurilor care face această țară/lume o mare plină nu doar de bolovani ci și de proști ce și le aruncă unii altora în numele celor deștepți, morți demult.

Terra Lucida (3. Diminutivul (ontologic și moral) ca farmakon)

Ființarea întru ființare e posibilă acum ca ființare întru cuvânt, ne spun postmodernii. Interesant e însă că lucrurile nu-s nici noi și nici definitive. Avem destule analize de deconstrucție lingvistică chiar în imaginarul biblic (Profeții, Psalmii și Proverbele, ca să nu mai aducem în discuție realismul lui Isus și cel al lui Pavel). Limbuția care pulverizează eforturile de regenerare ale conștiinței românești poate fi și o supapă de refugiu în a nu ne lua prea în serios, mai ales când o luăm pe o cale greșită.

Fanatismele ideologice nu-s produse veritabile ale Estului Europei, chiar dacă au fost implementate cu brio aici, ci ele au fost produse în laboratoarele filosofice ale Vestului descoperit gol în fața unui Absolut impersonal (deiștii iluminiști), incognoscibil (romanticii), vitalist (of, Nietzsche) iar acum socio-biologic determinist (darwinienii, anarho-ecologiștii, etc). Eșecurile marilor proiecte soteriologice sunt pe măsura energiilor captivate în aceste proiecte. Marile războaie religioase și cele mondiale au fost favorizate, stimulate și purtate mai ales în matca unor astfel de soteriologii grandomane. Ei bine, spiritul românesc, de ”cultură minoră”, cu toate păcatele descoperite mai înainte, are o formă de protecție împotriva unor astfel de eșecuri în stil mare. Noi nici nu riscăm și nici nu pierdem foarte mult. Ideea e că vitalitatea altora e dată de riscul răsplătit mai generos cu câștiguri decât de pierderi, ceea ce în cazul culturii noastre e vorba de pierderi relativ mici dar constante, cu câștiguri și mai mici.

Totuși diminutivul ca formă de defoliere a seriozității și gravității vieții poate fi ancora care să ne țină conștienți atunci când ne îmbătăm cu aburii devenirii de sine. Aroganța minusculă e totuși convertibilă față de cea grandomană și sigură pe sine. Da, nu e vorba doar de cotidianul ”bonulețul”, ”bericica”, etc., ci de mentalul din spatele unor astfel de diminuări, catifelări ale realității cotidiene. Diminutivul poate fi o otravă atunci când nu ne luăm în serios responsabilitățile dar poate fi un leac atunci când ne luăm prea în serios realizările. Eu tot am impresia că marii români au fost, de obicei, jucăuși, abordabili, deschiși, dornici de a reține ființarea românească prin cuvântarea românească, cu familiaritatea cu celălalt.

E bine să ne luăm în serios responsabilitățile dar, dată fiind foamea de rezultate, tindem ca atunci când începem să le avem să devenim țanțoși, făzănei înfoiați, inabordabili, serioși nevoie mare. E multă treabă în România, e mult de lucrat cu propria mentalitate, e nevoie de mai multă rigoare în ethosul muncii, al relației cu celălalt, al relației cu natura. Dar după ce toate aceste eforturi încep să dea roade, diminutivul în planul realizărilor profesionale, familiale, morale, etc., ne-ar feri de pericolul de a lua povara de semi-zei, la care ne-ar ademeni propriile realizări. Așa am fi ca alții și totuși să păstrăm acel ceva ce ne face cât de cât ”noi”, originali, genuini.

Terra Lucida (2. Cameleonismul ca joc de supraviețuire)

O altă caracteristică a nebuloasei civilizației cotidiene din România este flexibilitatea relativistă – de aici jocul limitelor, redefinirea situațională, degajarea morală. Avem legi pentru alții, dar ele nu se aplică nouă. Ceilalți să înceapă să le respecte! Iar odată cu acest ”respect” și întâietate a alterității avem a face cu vechea problemă de inamiciție cu cadrul fix, imuabil, obiectiv sau cel puțin supra-subiectiv al regulei, legii, principiilor. Pentru că educația este un subiect prea vast pentru a fi exemplificat aici, am să amintesc doar veritabila oglindire a ethosului românesc în traficul rutier. Descurăreala, învoiala sau forțarea celuilalt, permutarea limitelor  în propria ogradă atunci când interesul o cere și îngustarea lor exagerată atunci când e vorba de celălalt se văd atât de clar în haosul de pe străzi. Ceea ce însă sperie e relaxarea/imobilismul/frica celor care ar trebui să fie garanții ordinii și ai respectării legii.

Chestiunea însă nu pare a fi tragică – românul are disponibilitatea istorică de îndura multe cu zâmbetul pe buze. Iată un scurt exemplu hazliu: așteptam la un semafor în Suceava, împreună cu încă câțiva indivizi, printre care și un polițist în uniformă. Așteptăm noi cât așteptăm, mai erau vreo 10 secunde de culoare roșie când unul dintre noi, impacientat că a așteptat deja prea mult și că nu mai era nicio mașină prin apropriere, a trecut strada horărât si nervos nevoie mare – pe roșu. La care eu, instinctiv, mă uit la polițistu’ cu care eram frați întru așteptare. Acesta însă era relaxat, zicând cu un șugubâț zâmbet în colțul gurii și cu o voce calmă, patriarhală: ”Ce bine e la oraș: semafoareee……”. Acolo unde vedeam deja un polițist canadian agățat de portofelul individului cu pricina, eventual forțându-l să treacă strada încă o dată, regulamentar de data asta, eu am avut parte de un mic comentariu drăguț și blajin, de parcă ar fi vorbit Andrei Pleșu la o cafea de dimineață!

Paradoxal poate dar acest raport de ordine-dezordine se traduce într-o formă de cameleonism relațional iar o soluție ar fi să începem să învățăm noile generații respectul altora în timp ce sunt devotați unor idealuri/principii mai înalte decât al magiștrilor lor. Chestiunea e paradigmatică pentru spiritul epigonic românesc, pentru puținele cazuri când magistrul și ucenicul s-au aflat într-un raport de respect, dependență și totuși de posibilă/instantă eliberare din captivul adorației sterile. Să știi să iubești oamenii în timp ce îi poți confrunta în numele dragostei și al adevărului e o stare absolut imposibilă în condițiile prefătoriei politicoase. Poate că fanariotismul grec/otoman/comunist și-a terminat de jucat valoarea istorică și e timpul de un nou model uman, care să nu mai fie speriat de cerințele supraviețuirii în orice fel condiții sau în pofida oricăror legi/principii.

(Notă: Cameleonismul provincial românesc e valabil stil mare, vizibil chiar și la cei care fac permutații savante în jocul simulării altora – străini – doar pentru a se deosebi de ai lui – Alecsandri și Caragiale sunt doar două exemple de minți care au descris acest cameleonism cool pe fundament neschimbat în spațiul intelectual românesc. E mare lucru să știi să înveți de la alții preluând învățătura din eșecurile lor, trecute sau prezente, și nu eșecurile doar pentru a-ți regla stima de sine în raport cu ”plebeea ignorantă”.)

Terra Lucida (1.Bogăția discursivă ce împodobește sărăcia acțiunii)

Re-vederea României după cinci ani s-a petrecut într-o învălmășeală greu de tradus în cuvinte și cu o ambiguitate emoțională demnă de narativul postmodern, sucită și răsucită de nu mai știi care e capătul. De altfel mie mi se pare că viața în România e un fenomen civilizațional postmodern pe cadre lingvistice și de asumare discursivă conservatoare, tradiționalistă. Suntem incredibil de avangardiști în termeni de praxis individual (”las’ că merge și așa”/”everything goes!”) și teribil de conservatori la nivel de discurs public (”nu se cade așa ceva!”). În cele ce urmează am să descriu în câteva cuvinte raporturile de ordine-dezordine la nivel lingvistic, mental și moral, descrieri care pot fi doar o palidă culoare din paleta cromatică a nației din care provin.

 1. Bogăția discursivă ce împodobește sărăcia acțiunii!

Lumea de aici știe să spună ce trebuie și să facă ce vrea! – chestiune care face aproape imposibilă/necredibilă/superfluă rebeliunea avangardistă/ postmodernă. După ceva ani de experiență cu ordonarea inginerească, automată, a mentalului occidental, am rămas surprins (din nou! 🙂 )de alambicatele resorturi cognitive și comportamentale care alcătuiesc fibra viețuirii în banalitatea cotidianului românesc. Chestiunea e trădată de paraziți verbali gen ”las’ că facem noi să fie bine!”, ”găsim noi o cale”, ”se rezolvă”, etc., la un loc cu ”românii nu știu, nu fac, etc.”. Conștiința care se privește pe sine prin alții dar la greu/rău îi numește doar pe alții! Aparent în România nu există problemă fără soluție și totuși băltirea în provizoratul soluțiilor facile și de moment permite continuarea cercului vicios al noilor/veche probleme. Înmărmurirea mentalului colectiv în pretenții emancipatoare se produce în același timp cu conservarea habitusurilor sociale (anomice de multe ori) strict/teribil de individualiste. Toți știm ce trebuie făcut, mai toți îs genii neînțelese și sfinți neadorați, dar mai nimeni nu are curajul nu doar să înceapă ci și să continue un model demn de urmat, chiar și cu riscul de a păși singur pentru o vreme îndelungată. Cei care încearcă această cale sunt imediat ocupați și tentați să facă ordine în multitudinea cârcotașilor limbuți până acolo încât nu mai știi cine și ce face. De aici și fenomenala vorbărie ”bună” pe fundamentul unei realități concrete fragede – în politică, educație, profesii de tot felul, chiar și în spațiul (religios) care ar reclama o înfrânare a limbuției – am observat în ultimul timp fini predicatori ai practicii eclesiologice care stau aproape încarcerați în turnul lor de fildeș, mult deasupra tututor muritorilor care mai au relații umane (cu tot ce vine la pachet) în biserică. Să faci apologia relațiilor umane atunci când stai aproape exclusiv in fața amvonului (mai ales cel de la calculator/facebook, etc.) mi se pare o farsă deloc credibilă dar foarte zgomotoasă.

O încercare de rânduială în tot acest haos al limbuției generoase ar fi redescoperirea bunului simț, a controlului de sine, a unei umilințe a scopurilor și perspectivei de sine pentru a re-direcționa energiile către pașii simpli dar foarte eficienți în ordonarea propriei vieți. Lucrurile mărunte făcute bine sunt mult mai de preț și durabile decât simulacrul unor dorințe de mărire și al comercialului imagologic. Conștiința de sine care se multiplică la alții, începând însă cu exemplul de sine! (Poate că de aceea ortodoxia a fost atâta timp sceptică în eforturile de sistematizare teologică atunci când avea profunzimea devoțiunii patristice, a jocului sublim dar real între vorbă și faptă, între filosofie și sfințenie.)

Cum a murit postmodernismul la români

Pentru mine condamnarea lui Dan Voiculescu arată că dizolvarea mirajului postmodernismului este foarte posibilă, e terapeutică chiar:

1. pentru omul rezonabil, onest, spuma retorică, atât de îmbietoare și cauzatoare de spălare de creiere, poate fi spulberată de acuratețea și simplitatea faptelor, a referentialității care doare/ustură/trezește conștiințe solipsiste!

Orice vinovat își relativizează/ascunde/camuflează vina sub noianul descoperirii vinovățiilor altora, intenția urmarită fiind de fapt nu identificarea/cântărirea/judecarea corectă a tuturor vinovățiilor ci tocmai absolvirea lor de orice consecință. Tocmai de aceea relativismul și nivelarea valorică sunt, de cele mai multe ori, chestiuni pseudo-intelectuale pentru că ele sunt de fapt partizanele unor interese ce țin de caracter și (in)decizii morale, ascunzând astfel absolutismul propriului interes. Exemple: “a plagiat Victor Ponta? Eh, toți plagiază, chiar și Platon l-a plagiat pe…”, “A furat unul? Eh, toți fură! Uite câte locuri de muncă a creat, câți sărmani a ajutat (cu banii furați, evident)”, etc.. Este cel puțin contradictoriu cum epoca reclamărilor diferențelor de orice fel este uimitor de obsedată de … nivelare, relativizare, egalizare!

2. Oricât timp ar lua, lichiditatea/flexibilitatea cameleonică/contextuală e pulverizată, în cele din urmă, de soliditatea judecății raționale. Până la urmă maștile euforiei de a fi “cool” cad sub greutatea întrebărilor simple și de bun simț!

Omul tututor contextelor e un dumnezeu al propriei negăsiri. Efervescența emoțională și pulsiunile “eliberatoare” sunt de prea multe ori ingredientele cu care ne anesteziem lipsurile prezentului! O veritabilă gândire pozitivă începe tocmai cu recunoașterea slăbiciunilor, erorilor, păcatelor, limitelor. Orice falsă fundație, oricât de impunătoare/gălăgioasă/arogantă ar fi ea, se surpă sub povara propriilor amăgiri! Ori nici măcar diavolul nu te poate salva de finalul nefericit al poveștii cu care te-a ademenit!

3. Socialismul de tejghea (falsa compasiune pentru oprimați) e deconspirat ca fiind copertina ipocrită dar perfectă pentru o lăfăială capitalistă a privilegiaților!

Repubblica-3-settembre-2011

Death of Postmodernism, what’s next? by Emiliano Ponzi,  La Repubblica, September 3, 2011

Mă tem însă că atât intelectualii “cool” și rafinați cât și marea masă a populației se vor complace mai departe în mizeria intereselor mici în numelor unor idealuri mărețe, vor respira mai departe în bula auto-flatării și pseudo-eroizării proprii, vor încerca să schimbe lumea fără a se schimba pe ei. Vor uita/respinge astfel acte de viață foarte simple cum ar fi reflecția de sine și apoi trasarea unei linii între adevăr și minciună, între corectitudine și furt, între bun și rău, între vinovat și nevinovat, între muncă și lene, între ….. “Conservatori” și “progresiști” laolaltă își vor apăra postmodernismul propriilor proiecții, iluzii, discursuri, asunderi/justificări în mocirloasa “toți o apă și un pământ” sau “vinovăția e un construct cultural menit a controla masele, de fapt nu există vinovăție pentru că nu există rău și bine, adevăr și fals”… O tovărășească diviziune a muncii va însoți mai departe pe unii care vor continua în faptele mărunte ale vieții toată bolnăviciunea comunismului –  a necinstei, a furtului, a trădării, a minciunii, a mimării, în timp ce ceilalți vor justifica cu mult talent retoric cât de minunate și revoluționare sunt premisele unei societăți a egalității,

Da, postmodernismul va muri cu totul la apocalipsă, la judecata reală a fiecărei fapte și vorbe. Dar până atunci o prefigurare pedagogică a apocalipsei le-a fost servită românilor pe 08.08.2014. Lecție care, indiferent dacă va fi sau nu învățată, va constitui o dovadă că judecata finală va fi dreaptă!