Geografia fricii (2. Monștrii de dincoace sau despre sfânta ipocrizie)

Power does not corrupt.  Fear corrupts… perhaps the fear of a loss of power. (John Steinbeck)

Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta! (Luca 18:12)

Un muribund de cancer este întrebat de un membru al familiei de ce îi este frică în momentul de față. Răspunsul surprizător veni cu un oftat suferind: ”Mi-e frică să trăiesc!” În filtrul unei astfel de petic de humă însuflețită se regăsesc milioane de alte zbateri, confuzii, speranțe și frici. Prea mulți oameni se simt sufocați de această frică de a trăi, mai mult decât frica de moarte. Și, de multe ori, de prea multe ori, noi suntem cei care ne intoxicăm cu această frică, ne lăsăm înconjurați de ceața ei sticloasă, ne umplem plămânii cu aerul ei bolnav,  pentru a o împrăștia apoi în vorbirile cu alții. Dacă în primul articol al acestei geografii a fricii am vorbit despre Olaus Magnus și opera lui ”Carta Marina” ca fiind o topografie renascentistă a mărilor necunoscutului bântuite de monștrii marini de dincolo, acum îmi voi îndrepta atenția spre mările necunoscutului dinlăuntru și monștii de dincoace. În plesneala de fericire imprimată pe tot felul de retine se pot întrezări rețele uimitoare de frici ale omului recent.

1. Inamicii facili și refugiul etichetelor

Vremurile noastre au un dar uimitor de a arăta cu degetul spre aroganța și fabricile de realitate înșelătoare ale altor vremuri în timp ce își fac parada proprii modestii ipocrite și a industriei de wishful thinking. Ca un balansoar al extremelor istorice, rămășițele deranjante ale unui trecut

  • violent,
  • arogant și
  • exclusivist

se cer azi echilibrate cu

  • forța disproporționată cu care victimele de odinioară devin călăii de azi,
  • certitudinea arogantă a necunoașterii unor lucruri certe de atunci și a siguranței altor lucruri de acum și
  • inclusivismul celor marginali de atunci pe socoteala excluderii celor ce se bucurau de privilegii.

Două evenimente din anul de grație 2016 au jucat rolul unui baros care s-a năpustit asupra catedralei de oglinzi narcisiste ale omului recent: Brexit și campania electorală din SUA, ambele nefericite din perspectiva platformei de alegeri oferite. Amândouă evenimentele au fost momente când s-a dat drumul la ferocitatea ascunsă de convenaționalismul social și puditatea lingvistică. Cu prilejul acesta a mai murit o utopie, cea a omului postmodern care, ca o culminare a celui iluminist,

  1. își privea achizițiile morale ca fiind net superioare ale celor din vremuri mai înapoiate (măgulindu-se că este deschis, inclusiv, flexibil, deloc judecător al celorlalți, etc.).
  2. O altă parte a acestei utopii s-a înecat în mlaștina autoritarismului internaționalist/globalist, stimulând prin ricoșeu nervul aparent mort al naționalismului și populismului. La poalele turnului Babel postmodern aroganța facerii împreună a unui turn până la ceruri este stricată de fragmentarea lingvistică și stimularea particularităților, chestiune care trădează, încă o dată, dublulgândit și dublulimbaj al epistemei postmoderne (ne definim ca fragmentare a unitarului/universalului de specie modernă dar ne înfrățim cu toții spre a construi meta-narațiunea cetățeniei globale, fără naționalitate. Surâsul blajin al lui Dumnezeu din ceruri este însoțit de un deget îndreptat spre biserica Lui: aici poți să fii una fără să îți pierzi identitatea și caracterul diferit!).

Toate aceste energii conflictuale se cer justificate în numele unei neprihăniri care este opțiunea mult mai bună decât oferta inamicului, a adversarului. Iar toată această justificare de sine a propriei poziții merge mână în mână cu selectarea inamicilor facili și refugiul în etichetare. Naziștii au excelat în arta propagandei, a diabolizării celuilalt, a hiperbolizării păcatelor celuilalt, pentru ca astfel propriile virtuți să pară mai luminoase. Din păcate același mecanism schismatic, maniheist, părtinitor, extremist, a fost folosit atât în campania pentru Brexit cât și în cea electorală din SUA de toate părțile aflate în competiție/conflict. Părțile competitoare au trecut de linia roșie a unei decențe argumentative pentru a portretiza adversarul în tușele groase ale corupției și privilegiilor pe de o parte și a rasismului și xenofobiei de cealaltă parte.

O inflație a viciilor pedepsite face aproape imposibilă virtutea genuină! Acuzația de rasism și de sexism a ajuns o jucărie prin care orice copil, nu contează vârsta, caută să îl doboare prin frică și rușine pe cel ce nu-i dă jucăria, nativismul unor categorii de oameni este bun, garantat ideologic ca rezistență anti-imperialistă, nativitismul altora este răul întruchipat. Un întreg instrumentar al torturii prin etichetare, frică și rușine este folosit cu mult mai mult succes și la nivel mult mai extins decât Inchiziția ar fi putut să spere vreodată. Complexitatea umană și socio-economico-culturală era redusă simplist la ”e bun pentru că e al nostru și luptă pentru drepturile noastre” și ”e rău pentru că luptă pentru îngrădirea  drepturilor noastre”. Conflictul esențial era de fapt unul de păstrare/acaparare a puterii pentru a stimula propriile privilegii și a te război și limita libertatea celor diferiți. Mai nimic altruist, onorant, constructiv, nici dintr-o parte, nici de cealalta.

Iată dar că nici trasarea liniilor morale/dogmatice de către ”specialiști” și nici educația și lectura asiduă pe la cele mai bune universități nu ferește pe nimeni de trezirea ferocității animalice, a pumnului împrăștiat în fața celui diferit, a distrugerii păcii și înțelegerii sociale doar pentru că se pierd privilegii și se scurge puterea din propriile mâini în cele ale altuia. Partea bună cu toată diabolizarea post-Brexit a celor ce au votat Leave! și cu toate manifestațiile din SUA după alegerea lui D. Trump ca președinte este că acum iese la iveală ferocitatea stângismului și incapacitatea funciară de a înțelege și respecta pe cel diferit (nebunia tinerilor consumatori de nihilism postmodern din stradă este și produsul avariției puterii intelectualilor care acum meditează zen în fața barbariei stradale – mă întreb unde e discursul pacifist și reconciliant al președintelui în funcție?) – așa că toată filosofia siropoasă și nobilă cu “accept me as being different” , “love is what matters”, etc., sunt doar ipocrizii sclipicioase care fură ochii celor fără de discernământ. Eșecul Brexit-ului și al alegerilor din SUA este al tuturor – creștini, marxiști, intelectuali sau oameni simpli! A te făli însă că ești mai puțin degradat de starea în care s-a ajuns denotă o lipsă de realism și bun simț absolut fundamentale conviețuirii sociale (cu toată generozitatea de a împărți echitabil vinovățiile, totuși nu țin minte ca evanghelicii sau cei de dreapta să fi făcut în 2008, după alegerea lui Obama, toate nenorocirile pe care le fac acum tinerii frumoși și cititori de Chomsky și Alinsky).

Multiplicarea isterică a nervului post-Brexit desenează acum geografia fricii, loc al bestiarului nocturn ca hrană imagologică a efortului propagandistic.O geografie a fricii se desfășoară în fața noastră și își hrănește pruncii din angoasele, istericalele și emoțiile noastre nesăbuite (Geografia fricii 1. Monștrii de dincolo).

Multiplicarea fricii (de celălalt) prin masificarea lor în media a fost parte integrantă a jocului politicienilor, cu nefaste consecințe asupra electoratului. S-a ajuns astfel la o refulare sistematică a unor angoase ce țin patologic, trecuturi nu foarte fericite, relații nu foarte împlinite, etc. Oameni care conviețuiau în limite rezonabile, care împărțeau același spațiu social, au ajuns să își acopere reciproc chipul cu vălul ignoranței, ale acuzelor, al rupturii de sine și de celălalt, amenițându-se cu etichetele cele mai jignitoare. Realitate care ne duce la următorul punct de discuție, cel referitor la competiția în numele unei neprihăniri în care de-a valma sunt prinși toți, inclusiv ”relativiștii” și ”situaționiștii” morali.

The Game (2011), Mixed Media on Canvas by  Oussama Diab, Palestinian-Syrian Artist

2. Neprihănirea zilei sau etica ca teroare

Ați auzit vreun candidat spunând că el vrea să fie ales ca să facă mai mult rău? Aristocrația virtuțiilor își găsește un mediu perfect de infectare în pasiunile politice. De aici și dezamăgirea nervoasă atunci când investițiile de încredere sunt spulberate de realizări minuscule sau chiar contrare așteptărilor.

Același Obama care spunea cuvintele demne de admirație feisbuchistă

We must move forward with the presumption of good faith of our fellow citizens. This is essential to a vibrant and functional democracy. (9 noiembrie 2016)

cu doar o lună jumătate în urmă se așeza patronal peste conștiințele Afro-Americane:

I will consider it a personal insult — an insult to my legacy — if this community lets down its guard and fails to activate itself in this election. You want to give me a good sendoff? Go vote! (17 septembrie 2016)

Să ne supărăm că în septembrie domnul Obama este arogant, șantajist și totalitar în perspectiva sa, desconsiderând argumentele și opțiunile diferite ale categoriei de votanți vizată de el ca o turmă omogenă, iar în noiembrie este o Maica Tereza a acceptării diferitului? Să ne întrebăm care dintre cele două ipostaze este genuină și care este pre-fabricată? Asta e politica – teatrul simulărilor profitabile în numele idealurilor care se vând la un moment dat. Să vedeți la Trump ce schimbări de politică și discurs o să aibă (deja a eliminat de pe site-ul lui referința la deportarea musulmanilor, se jură că o sa protejeze drepturile LGBTQ). Problema este că un politican își permite să fie flexibil și să își schimbe direcțiile, pe când electorii rămân cu cicatricele, nervii și cuvintele îngropate în epuizarea de după temper tantrum-ul politic.

Așa cum era de așteptat, ca urmare a sprijinului evanghelicilor oferit lui D. Trump, s-a purces la avalanșă de critici și energii fratricide, ca o bună oportunitate de a se plăti polițe vechi. Spiritul Evangheliei este terfelit tocmai în numele ei și mă tem că nu puțini sunt vinovați de aceasta. Găsesc egal vinovată lipsa discernământului spiritual și a unei științe a folosirii logicii a unora cu triumfalismul altora. Găsesc carențe în înțelegerea spiritului christic atât în excesul de implicare politică cât și în cel de critică a lui atunci când nu se pliază pe programa progresistă, schizofrenia unor sfinți care votează păcătoși este concurentă cu ipocrizia celor ”open-minded” și ”non-judgementali” de a sfârșia frații întru credință la prima acțiune neconformă schemei politico-ideologice preferate. Lipsa de nuanță, echilibru, capacitate critică a propriei poziții, privatizarea providenței sau a lipsei ei în opțiunea de vot, triumfalismul unora, compensat de istericalele altora, intransingența fariseică tocmai a celor care își declară deschiderea către permisivitatea altora, dar nu și spre opțiunile diferite ale credincioșilor, toate aceste îmi confirmă că războiul fratricid dintre evanghelicii din SUA și pudibonzii legaliști progresiști din Europa/România este unul care trebuie înțeles într-un cadru mai larg, al unei istorii conflictuale ce își lasă urmele în trecuturi nu foarte fericite.

Blamarea evanghelicilor pentru votul dat lui Trump ar trebui să fie o lecțiune despre natura umană dar de cele mai multe ori e doar un mecanism supapă de etichetare a naturii păcătoase a doar unora, cu care avem vechiile noastre războaie. Acesta este un veritabil exercițiu fariseic de justificare a unei neprihăniri prin ricoșeu/comparație cu viciile vameșului păcătos. Când neprihănirea zilei este sintetizată în rugăciunea “Doamne, îți mulțumesc că nu sunt ca vameșul ăla care a votat un alt vameș!”, atunci Dumnezeu își ia caiețelul de note și ascultă lumea-pacient cum își expune boala ca virtute!

Fără a neglija și ignora păcatele mesianismului politic multor evanghelici nord-americani, consider că la fel de periculoasă este situarea în ipocrizie a celor ce-s degrabă vărsători de sânge evangelic. (În ultimă instanță mă întreb unde era idolatria politică a evanghelicilor atunci când au acceptat fără manifestații și istericale zgomotoase faptul că ”progresist” explicit ca Obama a fost ales, și încă de două ori, dar în schimb văd că semi-zeii care țin prelegeri despre patosul politic al evanghelicilor își plâng eșecul electoral cam în același fel în care ăia din Coreea de Nord îl plâng pe liderul lor – cine e idolatru și cine are cultura democrației, a acceptării eșecului, a dependenței de resorturi care țin de alte sfere decât cele politice?)

1. De ce nu avem același rigorism încruntat față de bisericile protestante mainstream/progresive care se împleticesc cu tot felul de activisme ideologice de stânga și militează nu doar pentru permisivitatea ci și educarea tinerei generații a ceea ce este prin definitie vicios? De ce o astfel de simbioză politico- religioasă este îngăduită iar coagularea acțiunilor civice pentru principii și valori clar creștine sunt blamate ca fiind semne ale prostituției de orice fel? Prințip o fi, dar doar pentru unii? Când sunt descoperite rețelele prin care fondurile strânse de organizația caritabilă creștină la care lucrezi sunt sifonate către organizatii teroriste și tu ai un recul orb în negare și conspiraționism paranoic, atunci cine este îmbibat de spiritul Evangheliei și cine e dominat de cel al gândirii mercantile politicianiste? În Est episcopul de Bălți o atacă bădăran pe Maia Sandu iar în Vest papa Francisc o face pe-a inchizitorul lui Trump. Detalii și stil diferite dar același ritual. Interesant (dar trist) e faptul că ne ofticăm de partizanatul politic al clericilor într-un caz, dar nu și în celălalt. Și exemplele de ipocrizie pot continua.

2. Este cât se poate de ironică și rușinoasă rostogolirea inconștientă de către “puritanii” fără de morală tocmai a erorilor categoriale pentru care Trump este detestat – vinovăție prin asociere, supra-generalizare, ignorare convenabilă, diabolizare a diferitului, facilitate a etichetării, etc. O fi început sfârșitul lumii dar ce atâta grabă în a-l accelera cu așa de multă isterie și grețuri moraliste?

3. Când biserica oferea răspunsuri la întrebări era imediat catalogată ca fiind arogantă și lipsită de cultura democratică a pluralității. Când ea a ajuns o voce minoritară, în poziția de a invita recenții să își folosească inteligența, să îți pună întrebări și să treacă dincolo de gratuitatea comfortabilă a urmării turmei/modei, de cele mai multe ori este etichetată ca fiind “reacționară” și incapabilă să accepte noile realități. Dublu standard care spune destul de mult despre onestitatea (intelectuală) a recenților.

4.Când nu susții curentul ideologic-politic “corect”, te faci vinovat de activism politic, curvie și murdărie de tot felul și uiți ca cerul și moștenirea nu-s pe pământ. Când te retragi din vâltoarea obsesiilor culturii și societății în care trăiești doar pentru a nu merge cu valul cel mare al turmei, atunci esti arogant, îți îngropi talantul, te izolezi fariseic și esti insensibil la durerea lumii din jurul tău. Oare poti să ajungi vreodată la înălțimea standardelor boemiei intelectuale post-evanghelice?

5. Când e frumos să spui că e atât de urât să construiești ziduri, câți recunoaștem zidurile construite de Political Correctness în jurul noilor categorii de paria, proscriși, oameni “demn” de înjurat, marginalizat, linșat public? Nu, socialismul nu e periculos pentru că duce la sărăcie ci pentru că este o soteriologie concurentă crucii lui Hristos, este reactia diabolică de contaminare a unor idealuri creștine pe trunchiul utopiei mileraniste secularizată, aici și acum. Creștinii trebuie să se aștepte la necazuri în lumea asta dar asta nu înseamnă că, vorba lui N. Steinhardt, trebuie să fim idioți și să ni le provocăm masochist noi înșine. Participarea creștinilor la treburile cetății este o îndatorire civică atâta timp cât nu este obturată misiunea de împăcare a oamenilor cu Dumnezeu. Iar așa cum pasiunile și încrederea poporului lui Dumnezeu în alianțe politice i-a adus în pedeapsă și robie, tot așa Dumnezeu poate folosi un păgân spre a aduce eliberare și vremuri de odihnă. Observ o periculoasă neînțelegere și suprapunere a categoriilor și planurilor de discuție referitoare la implicarea creștinilor în viața cetății. Așa cum e periculoasă idolatrizarea și investiția de așteptări mesianice în oamenii politici, la fel de periculos este și disprețul fariseic față de instituții și procese legitime ale implicării în viața societății. Un ascetism supra-mundan și izolatoriu nu garantează excluderea oricăror posibilități de păcătuire ci doar le filtrează, modifică și transformă mai subtil. Ori cine nu are chemarea unei sihăstrii totale, este binevenit să își exercite drepturile și îndatoriile vieții sociale atâta timp cât nu alterează principiile și devoțiunea față de Hristos. A fi în lume dar nu din lume pare greu de înțeles atât de către cei ce așteaptă realitatea nouă de după judecată cât și de cei care nu cred în nicio judecată.

6. Interpretările boeme din România a ceea ce s-a întâmplat în SUA sunt frumoase, sună bine dar pot fi eronate ici colo, în părțile esențiale. Tocmai de aia nu cred că atunci când cel ce își expune nervul împotriva alegerilor evanghelicilor din SUA. este  foarte diferit de militantismul lor – e bine să ai claritate morală dar sunt momente când însuși Dumnezeu face lucruri pe care le considerăm cel puțin gri din punct de vedere moral și unde acuzația diavolului este lumină de claritate și moralitate sfântă.

Ceea ce în filosofia contemporană este considerat ca fiind judecata etică în situații neconvenționale, extreme, singulare (etica aplicată), din perspectiva unor standarde absolute este considerat degradant, situationist, o categorie slabă. Asta însă nu exclude realitatea unor astfel se situații limită. Găsim în Scriptură un Dumnezeu care urmărește cu interes și îngăduință paternă decizia individului prins în menghina unor situații ieșite din tiparul automatismului comportamental. Noul “model American” este cel în care hiperlegaliști religioși ca Amish votează un curvar și fără de Dumnezeu Trump în timp ce tinerii “frumoși, citiți, iubăreți, deschiși față de diferit și pacifiști” își arata latura psihiatrică. Noul model american e cel vechi, al unei lumi în care toți suntem păcătoși și toți avem nevoie de mântuire.

Asta este ceea ce aș numi teroarea eticii: dacă esența eticii constă în capacitatea de a face alegeri, atunci când ești pus în fața unei alegeri imposibile, orice alegere este radicală, este sub spectrul terorii, al pierderii (asta îmi duce aminte de alegerea Sofiei – mama evreică, prizonieră în Auschwitz, care trebuie să decidă care copil al ei merge la gazare și care la lagărul de muncă – romanul ”Sophie’s Choice” al lui William Styron a stat la baza filmului cu același nume al lui Alan Pakula, cu Maryl Streep în rolul Sofiei – 1982). În ultimă instanță avem în crucificarea lui Isus o astfel de teroare a eticii, atunci când, vorba marelui preot Caiafa, ”este mai bine să piară un singur om decât tot neamul”.

La rigoare vorbind, dacă politica este o curvă, atunci de ce mai toata lumea are abonament la serviciile ei? Există vreo soluție de compromis în fața unei alegeri imposibile fără a fi compromis însă de alegerea ei?

3. Profeții muți

Dacă slabe șanse avem atunci când ne definim virtuțile doar scotocind viciile altora, poate o soluție ar fi aceea de a da Cezarului ce a Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Isus vorbește de un fel de responsabilitate limitată în raport cu limitatul și nelimitată cu nelimitatul. La fel ca regimul virtuțiilor sociale, și cel al virtuțiilor spirituale are trebui să păstreze o moderație sfântă, o înflăcărare pentru propria desăvârșire, împletită cu modestia drumului parcurs înspre acolo. Ori moderația, ceea ce implică refuzul excesului postmodern, este o virtute care ne-ar prinde bine tuturor pe mai multe planuri, inclusiv pe plan politic:

Adevărata egalitate nu e decât o medie între exces și deficit, între egalitate absolutã (ce conduce la tiranie) și inegalitate extremă (care sfârșește în anarhie). (Montesquieu, Œuvres complètes, Roger Caillois (coord.), vol. II, Pléiade, Paris Gallimard, 1951,  VIII: 3, p. 352, gând preluat de Robert Schumann în formularea ”An anti-Christian democracy would be a caricature of democracy and would inevitably fall into tyranny or anarchy sooner or later”. (R. Schuman: For Europe, 1st edition Nagel, Paris, Robert Schuman Foundation, 2010, p. 51-52.)

Moderația în sfera celor văzute și inima aprinsă către cele nevăzute ne-ar transforma pe toți cei implicație în măcelul neprihănirilor post-Brexit/post alegeri din SUA în profeți muți, ziditori cu fapta dacă nu putem fi ziditori cu vorba (recomand spre aprofundarea temei moderației cartea Elogiul moderației a lui Aurelian Crăiuțiu, Polirom, 2006)!

Iar pentru a trăi mai bine realitățile prezentului, creștinii ar trebui să fie mai sensibili

1. la trecut:

Pentru că cei bine-credincioşi nu se deosebesc de alţi oameni nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiurile pe care le ţin. Căci ei nici nu locuiesc în cetăţi proprii, nici nu folosesc o limbă anume, nici nu duc o viaţă străină. Comportamentul pe care-l urmează nu a fost cugetat prin speculaţiile unui om iscoditor; nici nu se proclamă apărătorii vreunei învăţături omeneşti. Ci, locuind atât în oraşele greceşti, cât şi în cele barbare, după cum a apucat fiecare, şi urmând obiceiurile băştinaşilor în îmbrăcăminte, hrană şi în restul comportamentului esenţial, ne arată minunata şi nespusa lor vieţuire.Ei locuiesc în propriile ţări, dar numai ca trecători. Ca cetăţeni participă cu alţii la toate lucrurile şi totuşi îndură toate ca nişte străini. Orice ţinut străin le e ca o patrie, şi orice loc de naştere, ca un ţinut al străinilor. Se căsătoresc aşa cum fac toţi; dau naştere la copiii; dar nu îşi aruncă copiii.Au o masă comună, dar nu şi un pat comun. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi duc zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai raiului. Se supun legilor prescrise, dar totodată le depăşesc prin vieţuirea lor. Iubesc pe toţi oamenii şi sunt prigoniţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi condamnaţi; sunt duşi la moarte, dar înapoiaţi vieţii. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi. Sunt lipsiţi de toate lucrurile, dar în toate au de prisos; sunt înjosiţi, şi totuşi sunt îndreptăţiţi; sunt blestemaţi şi binecuvântează; sunt înjuraţi şi plătesc înjurătura cu cinstirea; fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răufăcători.Când sunt pedepsiţi, se bucură ca şi cum s-ar trezi la viaţă; sunt asaltaţi de evrei ca străini şi sunt prigoniţi de greci; totuşi cei care-i urăsc nu pot să aducă mărturie pentru ura lor. (Epistola către Diognet, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, capitolul 5, p. 339-340)

și 2. la cei defavorizați:

If you’re in trouble, or hurt or need – go to the poor people. They’re the only ones that’ll help – the only ones (John Steinbeck).

dezvoltând o imaginație profetică și a rugăciunii (sper să dezvolt tema în articole viitoare) care fac ca trecutul și viitorul să se topească în fapte de carne, de îngăduință și smerenie, laolaltă cu păstrarea lor curați pentru nunta Mielului.

Frica este instrumentarul slăbiciunilor – tocmai de aceea politicienii știu să o folosească atât de bine. (Ar fi o eroare grosolană să ne imaginăm că oamenii educați sunt imuni în fața acestor slăbiciuni – vorbesc de la sine pasiunile “semi-zeilor” în problematicile curente ale alegerilor din SUA, ale Brexit-ului, etc.)

Contrar hermeneuticii de tejghea (aia cu obsesia creștinismului în controlarea maselor prin frică), chemarea christică transcende toate aceste flirturi auto-victimizante cu frica: “Nu vă fie frică!” este un mesaj pe cât de important și revoluționar pe atât de neînțeles și ignorat de biserică și de ceilalți.

Poate tocmai de aceea, încheind cu metafora monștrilor marini cu care am început, la ceva vreme după Carta marina et descriptio septentrionalium terrarum a episcopului Olaus Magnus (1539), care cartografia mările necunoscutului, cu ale lor monștri fioroși, avem o hartă a acelorași mări și monștri în care un sfânt (Sf. Brendan) a ”domesticat” astfel de monștri, celebrând Paștele exact în mijlocul acestor mări și pe spinarea unor astfel de monștri…

St. Brendan and his monks celebrate Easter mass on the back of the giant whale Jasconius, map by Honorius Philoponus, 1621

Marginalii la o filosofie a meme- lor (despre oprah-izarea morală)

Un Kant azi ar fi teribil de plictisit de meme-ificarea gândirii, cu simulacrul de grijă și epatare morală pe care îl difuzează industrial. Învățând exigența gândirii de la filosofi ca el, când văd oprah-izarea anumitor medii creștine, atunci vorba poetului, mă apucă o repulsie ontologică.

Dar să ne ținem de nas și să citim un astfel de exemplu de oprah-izare morală.


Să ridice mâna sus cine a simțit mâna protectoare și caldă a statului în timpul puterii sale maxime, pe timpul comunismului.

Acum hai să fim serioși. Chestia asta cu ești pro-birth dar nu pro-life este trasă de păr, un artificiu retoric de re-canalizare a discuției doar ca să se potrivească prejudecății liberale/ marxiste cum că cei care sunt împotriva avortului sunt niște suflete monstruoase și ipocrite (dacă ne uităm puțin la filiatiile ideologice ale doamnei de mai sus atunci apetența pentru astfel de schisme de gândire devine clară).

Evident că cel care este pro-life nu este doar la momentul nașterii și tare mă tem că un creștin serios nu se contrazice ci continuă aceeași grijă față de viața prin actele sale-de ajutorare, slujire, caritate, adopție câteodată, etc. Că cine nu vrea să plătească taxe este anti life pentru că astfel refuză să ofere șanse de educație și creștere sănătoasă – asta e un fel de paternalizare/maternizare a statului, tipic gândirii socialiste. Păi plătim taxe să trimitem tinerii să moară în război – cât de moral și grijulii cu viața altora suntem atunci? Să definești morala prin filtrul acțiunii statului e un pericol care poate aluneca oricând într-un nou Gulag sau Auschweitz. Poți să îți plătești taxele și tot un criminal să fii, la fel cum poți să ai grijă de copii și fără a te fali că investiția ta morală în creșterea lor este prin interediul statului.

Nu vi se pare ciudat cum în timpurile idolatriei “nonviolentei” și a “datoriei de a apăra victima de abuzul de putere” suntem “indiferenți” morali față avorturi, de violența și oprimarea victimelor fără de putere, clamând deferență și neutralitate distanta? Da, anti-avort nu e totul, dar e o decizie care, cu riscul de a fi politizată, masificata și dogmatizata, este totuși mai mult decât o simplă pozitie morală alternativă, este o dovadă că etichetele morale nu sunt doar PR ci grijă, apărarea victimei, înțelegere a umanității și valorii ei. Și să nu începem să vorbim pe bune cum are/a avut grijă statul/socialismul de copii și tineri că ne apucă plânsul.

Învățământul public, spitalele de stat….. o fi ele pro-life?

Ultimul hit al The Beatles: Donald Trump

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile (Andrew Fletcher)

Saltimbacul iese din tablou/ecran

La prima vedere aș spune că lumea și-a recăpătat bunul simț odată cu respingerea unui personaj grobian, cu lipsă de caracter, egocentric, mincinos și violent așa cum este un Donald Trump.

Însă la o privire puțin mai distantă de pasiunile politice, aș putea spune că de fapt asistăm la o formă de devorare auto-fagă a postmodernismului. Ca orice epocă în decadență, vremurile noastre își canibalizează vlăstarele pe tonuri isterico-melancolice.

Dacă până și un ziar ”progresist” ca The Washington Times (Donald Trump –  Postmodern Candidate) îl așează pe Donald Trump în categoria celor care se vor fără de categorie, a postmodernilor, atunci cred că vremurile noastre își plâng pe nedrept nenorocirea. Țapul ispășitor și complexul oedipian se împletesc de minune în a deplasa vina proprie și povara unei istorii dureroase și vicioase în pielea unui singur individ.  Dar pentru a ilustra asta m-aș întoarce puțin în istoria artei (tocmai pentru că artiștii sunt filtrele cele mai clare și vizionare ale tendințelor vremurilor lor). Aș putea merge până la Fr. Goya și cum Saturn își devorează fiul (1823) dar mă voi opri la P. Picasso.

8_3_2016_20160801opart-o8201_s878x702

Illustration on the unpredictable Donald Trump campaign by Mark Weber

Într-una din perioadele sale de ”emancipare” artistică Pablo Picasso  ajunge să fie aproape obsedat de tema saltimbacului. Cu vreo 50 de ani înainte de Societatea Spectacolului a lui Guy Debord și teoretizările academice despre postmodernism, Picasso exprima în licență artistică ceea ce nu avea decât să fie fructul filosofic al unui Marx, Freud și Nietzsche: recuperarea marginalului, a nebunului, a celui fără de script (al vieții, al valorilor). Saltimbacul este un astfel de personaj. El exprimă vocea tăcută a absurdului, a comicului trist, a vorbărețului nicicând ascultat pe bune, a dedublării. Inspirat de La famille de saltimbanques a lui Picasso,  Rainer Maria Rilke scrie Duino Elegies (1923), mai ales cea de a cincea elegie, unde observă că peisajul este unul deșertic (temă regăsită în supra-realismul pustiu/lichid al lui De Chirico și Dali) iar oamenii

… always travelling and with no fixed abode, they are even a shade more fleeting than the rest of us, whose fleetingness was lamented. (…) the ultimate loneliness and isolation of Man in this incomprehensible world, practising their profession from childhood to death as playthings of an unknown will … before their ‘pure too-little’ had passed into ’empty too-much.” (Rainer Maria Rilke: Duino Elegies, W. W. Norton & Company, New-York, 1939, p. 102-103). (Recomand și Picasso, The Saltimbanques de E. A. Carmean Jr., National Gallery of Art, Washington 1980, pentru o mai bună introducere în analiza compozițiilor lui Picasso din perioada și cu subiectul la care fac referire.)

tumblr_n80y0tlwx51sfcoizo1_1280

La famille de saltimbanques by Pablo Picasso, 1905

Distorsiunea, costumul care obturează particularitățile corpului, machiajul și identitatea lichidă, transformarea realității într-un reality show,  flexibilitatea și agilitatea ca atuu-uri în a suplini cererea stăpânului, glorificarea rolului anti-sistem/ordine societală, al outsider-ului, caricaturalul, toate acestea sunt teme ale arlechinului/saltimbacului/nebunului comic de serviciu care sunt inovatoare pentru structura gândirii moderne/academiste din timpul lui Picasso dar devin vectori de succes în noua paradigmă a modernității târzii. Pseudo-imaginea/evenimentul/realitatea/omul este noua forță regulatorie a timpurilor noastre (și nu avem scuze pentru ignorața noastră tocmai pentru că am fost avertizați încă din 1962 de către Daniel J. Boorstin The Image. A Guide to Pseudo-events in America, ca să nu mai vorbim de Debord, Jameson, Baudrillard – lecturi necesare în înțelegerea acestei tranziții).

Da, uitându-se la D. Trump, postmodernul se descoperă în oglindă nud, de aici și reacțiile patologice, starea de negare și mania autofagă anesteziată pe termen scurt. Trump este saltimbacul ajuns la amvon/pupitrul candidatului la președenție, el este show-manul ieșit din ecran, este caricatura idolatriei self-esteemului, auto-portretul distorsiunii, el este eroul comodității înțeleasă ca virtute, figura explicită  a grotescului banal acceptat ca autenticitate. Trump este eroul care se luptă cu circularitatea cotidiană ca eliberare de taboo-uri, întruparea slăbiciunii psihice ca polifonie virilă a limbajului, exemplu perfect de violență lingvistică teoretizat de cultura (înaltă și populară) ca stimulant cultural și relaționar. El este copilul serial al modernității târzii, înfășurat în orice etichetă disponibilă și potrivită interesului imediat, contingent și autonom! Ce mai, o splendoare de postmodern dincolo de bine și rău!

Virtuoasa ipocrizie sau despre Inchiziția hippy

Mania anti-Trump descoperă cel puțin două dintre uimitoarele contradicții ale omului recent:

  • Instinctul inchizitorial purist al celor ce adoră relaxarea etică. Să te ferească Dumnezeu de morala celor fără de morală – nicio șansă de iertare, reabilitare, har!
  • Homofobia, ofensa, jignirea și violența mecanismului țapului ispășitor au devenit ornamente deloc neglijabile și onorante ale celor care pretind că luptă împotriva homofobiei, ofensării, jignirii și harțuirii (bulying). (Da, domnul De Niro instigă la violență și își oferă pumnul pentru fața lui Trump, golanul ăla violent și jignitor, iar toată lumea bună și finuță, “non-violentă ,  luptătoare împotriva homofobiei și a bullying-ului”, este excitată de emoție și reverberează  cu suflețel adorator din North Korea la așa sacrificiu de sine. Demență a ipocriziei postmoderne!)

Cea mai bună metodă de a dezarma și face de rușine o pacoste bolnăvicioasa ca Trump este să îi speli picioarele, să îi întinzi mână prieteniei în timp ce îi ceri să se pocăiască de mizeria produsă. Dacă un Iuda a avut o astfel de șansă…

Găsesc foarte trist și descurajator cât de mult se multiplică un Trump în cei ce-l contestă!

Nu-i ironic că generația hippy,  cea cu eliberarea sexuală și freudismul cool, ajunsă acum la butoanele puterii, se află în poziția inchizitorului puritan față de cel ce continuă tradiţia celor fără de rușine și pudicitate?  La fel de ironic e faptul că descopăr creștini ”puriști” luând apărarea unei astfel de nebuloase fără de morală și responsabilitate ca Trump, apărându-l împotriva relativiștilor situați acum în rolul de călăi în numele virtuților! Ăsta da teatru ionescian!

Vorbind de limbajul porcos și dezonorant al lui Trump vis-a-vis de femei, de ce să ne mirăm/ofticăm de reducționismul genitaliilor feminine din partea unui Trump atunci când în saloanele artistico-literare și prin mai toate sălile conferențiare se aplaudă reducționismul falic al feminismului?

Știam că Trump e un golan fără scrupule, întrebarea e dacă nu cumva criteriul de judecată a unui astfel de persoane publice se cere aplicat și altora,  care sunt însă scutiți și obliterati de astfel de “pretiozități”?

Donald Trump este ultimul hit al The Beatles. Între D. Trump și The Beatles există doar o diferență de nuanță literară, de capacitate a vocabularului, atunci când vorbim de misoginismul și “obiectificarea” sexuală a femeii (John Lennon avea și o calitate în plus – își bătea soția). Să dăm cetire de la The Beatles, cei adorați de tinerii inclusivi și open-minded, oripilați de cuvintele lui Trump, ca să vedem cum stăm cu “dragostea”:

 – “Back In The USSR”:

Oh, show me around your snow-peaked mountains way down south/Take me to your daddy’s farm./Let me hear your balalaika’s ringing out/Come and keep your comrade warm.”

– “Come Together”:

Come together, right now, over me. (that sounds very similar with “cum….”)

– “Girl”:

as a joke, George Harrison and Pr aul McCartney repeated “tit” on the backing vocals. Most people don’t notice it or think they are singing something more innocent.

– “Happiness Is A Warm Gun”:

When I feel your finger on my trigger Happiness is a warm gun

– “I Am The Walrus”

Crabalocker fishwife, pornographic priestess

– “Penny Lane”

fish and finger pie in summer

The Beatles au admis că ‘fish and finger pie’ era jargonul levilor Liverpudlian schoolboy pentru atingerea genitaliilor feminine.

-“Please Please Me”

Last night I said to my girlYou know you never even try girlCome on! (Come on!)Come on!! (Come on!!)Come on!!! (Come on!!!)Come on!!!! (Come on!!!!)Please please me….Oh yeah!!!!The way that I please you!

– “Why Don’t We Do It In The Road”

Why don’t we do it in the road. No one will be watching us,why don’t we do it in the road!

-“With A Little Help From My Friends”

What do you see when you turn out the light? I can’t tell you but I know it’s mine.

-“Run For Your Life”

Well I’d rather see you dead, little girl/Than to be with another man/You better keep your head, little girl/ Or I won’t know where I am

PS.

Se poate ieși foarte ușor din imposibila alegere a măgarului lui Buridan și fără a oferi argumente “biblice” în favoarea unui candidat (Clinton sau Trump). Aici consider că Miroslav Volf s-a pus exact în poziția unui evanghelic care justifică “biblic” pe Trump. Deziluzionarea e status quo-ul politicii, mecanismul prin care, de obicei, se face diferență între cei buni și cei răi. Domnul M. Volf, cu toată experiența și capacitatea sa de a transcende bipartizanismul, pare a fi o victimă facilă și voluntară a unei astfel de deziluzionari (și nu e prima dată), comună de altfel oricărei poziționări ideologice – de dreapta sau de stânga.

Nu, nu trebuie să iasă Trump pentru că doamna Clinton “are mai multe elemente creștine” ci pentru că altfel s-ar perpetua periculoasa comoditate semiotica de a pune în cârca puterii politice a creştinilor toate bolile convenabile ale lumii! Oleacă de asceza politică face bine/vitaminizeaza statutul moral și misiunea christica cu care ar trebui să fie ocupați creștinii mai întâi, inclusiv D-l M. Volf!

Deci dincolo de satira distopică în condițiile date sper ca Hilary Clinton să iasă președinte al SUA pentru că:

1. avem o impostură care trebuie interzisă

Trump nu reprezintă deloc spiritul și valorile conservatorismului – el este de fapt o întrupare perfectă a violenței socialismului misionarist.

2. avem o altă impostură ce trebuie accelerată pentru a-i grăbi demascarea (cu o continuare a dezastrului Obama s-ar mai tăia din avântul criticist al “liberalilor leftiști” (riguros vorbind, ce contradicție de termini!) prin care parazitează cu succes mințile puerile – decât o caricatură a dreptei, mai bine o “poamă” socialistă – poate în cele din urmă lumea își va da seama ce înseamna “left”, chiar cu riscul ca aceasta să își adune tot mai multă putere și cenzură – ca în epoca Obama);

3. avem nevoie de o clarificare a standardelor

Lumea post-crestină are nevoie de un creștinism veritabil, nu de unul ce se ține cu dinții de fotoliul privilegiilor – dreapta creștină din SUA ar avea prilejul unei re-evaluări a propriei pozitii în lumina standardelor și modelului christic – întotdeauna joaca creștinilor la butoanele puterii le-a stârnit apetitul de a se conforma standardelor lumii, nicidecum ale lui Hristos);

4. să-i lăsam diavolului rolul de a se juca cu apocalipsa, alipindu-ne mai tare de Cel ce îi va semna sfârșitul farsei!

 

Originile responsabilității

Avortul, eutanasia, clonarea, “human enhancement”, până și “self-injuring”, etc., acestea sunt doar câteva dintre jucăriile periculoase cu care ne jucăm în plcitisitoarele noastre vremuri. Și, asemenea copiilor, aceste jucării sunt motive de dispută. Discuțiile aprinse pe marginea acestor teme ne duc întotdeauna în miezul etichetelor, a instrumentarului lingvistic și a potențelor hermeneutice pe care le folosim fiecare. Când “fiecare are o lume prin limbă”, atunci fiecare vrea să vorbeasacă “pre limba lui”! Tocmai de aceea e binevenită o discuție în jurul termenului de responsabilitate.

Moștenind imposibilitatea eticii, ca efect al “genealogiei” lui Nietzsche, elitele intelectuale boeme din timpurile noastre au expediat valoarea responsabilității în unghiul stingher al paradoxalei problematici a “eticii” unei etici. Relativismul moral și imposibilitatea etică au devenit noile coordonate valorice, efectele fiind cât se poate de vizibile în praxisul social. Aflată în fața dificultății problemelor etice, mintea postmodernă a sucombat de cele mai multe ori în pura negație, așa cum a observat Merleau-Ponty:

From the simple fact that I make of morality a problem, you conclude that I deny it. (Maurice Merleau-Ponty, The Primacy of Perception, ed. James M. Edie, trans. William Cobb, Evanston, Ill., Northwestern University Press, 1964, p. 30.)

Păstrând validitatea problematiicii responsabilității dar și supunându-ne exigențelor postmoderne de reconstrucție a sensurilor printr-un efort de emigrare istorică, recomand ca benefic și util efortul de a cuprinde teritoriul vast al semnificațiilor responsabilității de la Aristotel și până la Derrida. Actul lecturării în sine nu ne va face mai buni, nicidecum mai deștepți. Filosofia în sine rămâne valoroasă nu în trasarea unor opțiuni de alegere, ci în “articularea situațiilor de alegere” (J. L. Nancy). Poate că astfel vom conștientiza și mai bine fragilitatea  umanității noastre și vom căuta resurse reale, nicidecum surogatele egologiei, care să ne “îmbunătățească” condiția umană.

O bună călăuză în această aventură istorico-filosofică este François Raffoul, profesor de filosofie la Lousiana State University, autorul volumului The Origins of Responsibility (Indiana University Press, 2010).

Iată cuprinsul cărții:

Acknowledgments
Introduction: The Origins of Responsibility
1. Aristotle and What Is “Up to Us”: Responsibility as Voluntariness
2. Responsibility as Absolute Spontaneity: Kant and Transcendental Freedom
3. The Genealogy of Responsibility: Nietzsche’s Deconstruction of Accountability
4. The Paradoxical Paroxysm of Responsibility: Sartre’s Hyperbolic Responsibility
5. For The Other: Levinas’ Reversal of Responsibility
6. Heidegger’s Originary Ethics
7. Heidegger and the Ontological Origins of Responsibility
8. Derrida and the Impossible Origins of Responsibility
Conclusion: The Future of Responsibility: The Impossible and the Event

Un lucru interesant pe care îl observă autorul este acela că etica nu trebuie separată, decuplată, de soclul unei ontologii. Ea este parte a unei concepții/viziuni asupra lumii. De exemplu, pentru Sartre etica e o caracteristică a existenței care, în lipsa esenței, se autolegitimează și are astfel libertate radicală (“inflație hiperbolică a responsabilității”). Heidegger, întrebat de ce nu a scris nimic despre etică în ontologia sa fundamentală, a răspuns că de fapt gândirea ființei a fost la origine o etică. Într-un anumit sens, ontologia la Heidegger este o etică.

Originea responsabilității este de fapt o expresie preluată din Genealogia moralei a lui Nietzsche. Cât îl privește pe Nietzsche, acesta are parte de o frumoasă cosmetizare (a la Vattimo).  De altfel întreg capitolul 3 e o interpretare fotogenică a lui Nietzsche. Genealogia moralei nu trebuie văzută ca o negare a valorii eticii, a responsabilității în special. Dimpotrivă:

Hence the sense of Nietzsche’s genealogy of morals as a return to its actual basis in life itself, so as to reveal the material, historical, ‘human, all-too-human’ origins of ethics andvalues, as opposed to some ideal provenance. Through his dismantling of the tradition of responsibility (as we will see, essentially a critique of the identification of responsibility with accountability), Nietzsche actually calls for a reevaluation of our ways of evaluating, namely for a life affirming ethics which is signaled in his philosophy by the ‘overman’ and ‘joyful wisdom.’ His deconstructive genealogy of responsibility and its fundamental concepts (causality, agency, will, subjectivity) opens the way for a re-elaboration of the senses of responsibility, and will allow for its phenomenological origins to be revealed. (p. 4)

Asta dovedește  încă o dată cât de puțin și deformat a înțeles Nietzsche creștinismul! Iar cu privire la “știința voioasă” și mitologia “supraomului” descătușat de lanțurile divinității, e suficient să survolăm nu ecranele, ci pe cei care privesc la ele. Când lecturăm fără patimă ideologică statisticile cu privire la incidențele patologiilor la tineri, vom avea un motiv suplimentar de a deconstrui deconstrucția, de a deschide deschisul, de a demantela și răsturna ceea ce e răsturnat (ca să folosim instrumentarul lui Derrida).

Totodată, autorul nu aduce nimic nou atunci când argumentează că etica trebuie scoasă din matricea de gândire a filosofiei subiectului (ce ținea de o ontologie a “gândirii tari”) și cuplată cu filosofia evenimentului (a unei ontologii slabe, lichefiate). Autorul găsește patru teme ale interpretării tradiționale ale responsabilității:

1. credința că omul este un subiect sau agent (moral)

2. subiectul este un agent voluntar

3. legătura cauzalității dintre acțiune și responsabilitate

4. asumpția că cel responsabil este un subiect rațional.

Pentru că tătucul postmodernității noastre (Fr. Nietzsche) ne-a învățat că libertatea, conștiința, responsabilitatea, liberul arbitru sunt construcții și iluzii, atunci nu ar trebui să mai construim minciuni în jurul acestor metafore. Responsabilitatea e înțeleasă acum nu ca o decizie voluntară și rațională (filiera aristotelică), inițiativă a subiectului autonom, care se constituie ca bază a imputabilității (filieră kantiană), ci mai degrabă un răspuns (filiera levinasiană). Responsabilitatea trebuie înțeleasă în termenii săi inițiali, respondere însemnând în latină răspuns.

Găsesc absolut necesară și benefică analiza filosofiei lui E. Levinas. Responsabilitatea nu înseamnă analiza rece și decizia subiectului-agentului rațional, ci devoțiunea față de fragilitatea și mortalitatea celuilalt. Dimensiunea alterității biblice repusă în termeni filosofici! Levinas ne invită la refugiul din fața universalismului și totalitarismului filosofic, al ontologiei clasice și a egologiei sale și să ne odihnim în tihnă, descoperind fața altuia, a celuilalt (vom vedea cu o altă ocazie cum moștenirea filosofiei lui Levinas a fost crunt pervetită de multiculturalismul și poliția corectitudinii politice de astăzi).

The irreducible and ultimate experience of relationship appears to me in fact to be …not in synthesis, but in the face to face of humans, in sociality, in its moral signification… First philosophy is an ethics (Emmanuel Levinas, Ethics and Infinity, Duquesne University Press, Pittsburgh, 1985, p.77, apud. The Origins of Responsibility, p. 169).

Remarc minuțioasa analiză a grijii față de exterioritate și a facticității la Heidegger, a răspunsului adecvat sau nu în fața evenimentelor care irump în realitatea existenței noastre finite. “Etica aporetică” a lui Derrida este descrisă prin slăbiciunea aporiilor legilor (legea fără lege), a deciziilor fără cunoștință de cauză sau dincolo de ea (datoria dincolo de datorie), ca o ospitalitate, angajarea față de eveniment, improbabil, singular, dar fiind cel care se produce și nu este controlat.

Pentru că absența orizontului este condiția de posibilitate a evenimentului, atunci este refuzată ca inadecvată orice încercare de a stabili granițele predictibile a ceea ce ar trebui să fie definit ca responsabilitate.  De altfel lecția lui Derrida, cel care a fost în război cu sine însuși, e cât se poate de clară: idolatrizând șansa, nedeterminatul, apariția evenimentului,  el a ratat șansa de Apprendre à vivre, enfin

Văd în această negație postmodernă de a crede în normele morale un refuz al soteriologiilor laice, o trezire la realitatea crudă neputinței proiectelor filosofiei de a construi o societate mai bună prin remodelarea unui om mai bun.

Ideea e că, aparent, nu se pune nimic în loc. Fără un schelet ideatic, valori și norme/prescripții, întreg corpul social se dezintegrează.

Totuși, avem acum de a face cu modelul serialității  noilor alegeri pe considerente estetice: pentru că e original, autentic, cool, awesome, etc. Experimentalul schizofreniei juvenile și vizualul imprimat pe retină fac astăzi ca nervul etic să zvâcnească dincolo de animalitatea noastră bine îndopată. Preferința recentă pentru o soteriologie laică de factură estetică va fi comentată cu o altă ocazie. Însă negația problemei nu e o alegere “smart” (ca să folosesc un parazit verbal al timpurilor noastre hipermoderne), nu face ca problematica eticii să dispară. Aceasta este intrinsec lipită de modalitatea nostră de gândire și de experiență.

Într-adevăr, suntem contemporani cu ceea ce aș numi de-structurarea subiectului cunoscător. Plug or un-plug your mind! Nu trebuie să fii un paranoic și susținător al teoriilor conspiraționiste ca să constați că elitele minoritate care formează birocrația politico-economico-mediatică își pot permite structurile raționalității reci, calculează posibilități, variante clar determinate, restrângând la minimul posibil jocul probabilistic, evenimentul necontrolat. Ceilalți, noi, consumatorii, suntem invitați la o caldă aplatizare a subiectului în mareea continuă a atributelor modei vremii, etichetate stilistic cu fascinațiile happeningului.

Doar o aneantizare a ceea ce numim “conștiință” (sunt din ce în ce mai răspândite tehnicile de alterare a conștiinței), o dresare a ei (o educare prin ideea că ea a fost educată înainte de actul eliberator al antropologiei și pshihanalizei culturale), doar astfel se poate extrage nervul care ne face să tresărim și să ne gândim la dilemele morale. Un 1984 al educației comuniste, o educație coercitivă,  ca o carapace care dorea să se metamorfozeze cu structura internă, e înlocuită acum de un 1984 mai fin dar și mai pervers,  dulceag,  unul al lichefierii structurii verticale (secularismul/fundamentalismul ateu atroce), al nivelării orizontale (în vastul orizont al producțiilor culturale, diversitatea imensă e un bun camuflaj pentru uniformizarea valorică) și al modificării organice (jocurile demiurgice ale biotehnologiei, suveran supravegheate de o filosofie a narcisismului biologic, a jocului cu potențialitatea maximă dar unidirecțională).

Suntem prea aproape de viitor ca să îi vedem întregul corp, dar îi palpăm deja câteva organe interne fundamentale. Un lucru e cert: când omul nu va mai avea niciun simț moral, atunci ori el va fi ajuns “ca Dumnezeu”, ori el nu va mai fi deloc, eventual doar o clonă programabilă. E ciudat jocul (prea crud ca să fie doar virtual) în care bogăția pluralităților de alegere se îngustează implacabil, în cele din urmă, în blocajul unei condiționări care ne depășește. Alegerea acestui joc  nu o vom imputa nimănui, decât doar nouă…

Behind These Amazing Clay Figures…

National Geographic, June 7, 2016:

Dan Leş is a soulful ceramicist. His work brings out stories and legends from clay, and he adds a traditional Romanian spirit to his pottery. As part of filmmaker Matei Pleşa‘s personal project “Fascination of the Craft,” this short meets Leş in his workshop … where mud comes to life.

037