Logica lui Moş Crăciun

Îmi place să cred că am ajuns să văd lumea ca o sală de clasă şi fiecare zi drept o lecţie nouă. Dar cel mai bogat “material”  de studiu sunt oamenii pe care îi întânesc (şi evident propriul sine, de altfel un teren foarte sinuos de exploatat). Chiar dacă sunt “condamnat” să rămân în sfera trăirilor umane, de  multe ori doresc să evadez, măcar un pic, din captivitatea condiţionărilor socio-culturale. Cred că exerciţiul critic este un astfel de prilej (iluzoriu?) de eliberare.

Uite aşa, camuflându-mă în torentul de dorinţe sezoniere, am ajuns să mă întâlnesc cu un obsedant marxist bărbos, îmbrăcat într-un roşu strident şi care a adus omenirea într-un sclavagism dulceag, promiţând tuturor cadouri “for free”! Neîncrezător în astfel de gratuităţi, am trecut pe la oficiul de cazier al bibliotecilor, comandând datele personale ale acestui personagiu suspicios.

Locul şi data naşterii din certificatul de naştere al lui Moş Crăciun nu sunt clar precizate: zămislirea sa în măruntaiele istoriei pare să fluctueze de la bizantina şi călduroasa Licia (Sfântul Nicolae, caritabilul de prin secolul IV d. Hr.)  până la îngheţata Islandă  (Odin voiajor cu cei 8 cai ai săi zburători în timpul sărbătorii păgâne nordice Yule; fiind zeu, Odin este trans-epocal, chiar dacă a cam iesit la pensie prin Evul Mediu). Mixajul cultural şi religios hiperecumenic din care s-a născut Moş Crăciun ar face invidios orice activist gălăgios al corectitudinii politice din timpurile noastre. Legitimat în galeria anarhetipurilor colective cu nume ca Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, Sfântul Nicolae, etc., Moş Crăciun are atât de mulţi părinţi încât îi pot înţelege complexul de a juca rolul de bunel/moş pentru atât de  mulţi copii. Undeva, în natură, există o lege a compensaţiei!

Elful (St. Nick cel pitic – în varianta de lucru a new-yorkezilor de la începutul secolului XIX) s-a luptat pentru supremaţie, pentru puţin timp, cu imaginea durduliului Old Santeclaus (de insipiraţie olandeză şi filtrată nord-american, de prin aceeaşi perioadă). În cele din urmă, juriul istoriei a decis că un moş mai grăsuţ este total inofensiv pentru copii. Ceea ce mă miră este faptul că dorinţa moşului de a face cadouri copiilor nu a ridicat niciun semn de îndoială imaginaţiei virgine de atunci.

În fine, după o astfel de copilărie chinuită, Moş Crăciun (care inaugurează mitul răsturnat al tinereţii fără bătrâneţe – să rămâi bătrân atât de multe secole!) capătă consistenţa fiorului asteptării sale inopinate, prin coşul de fum, de către copiii lăsaţi în voia fanteziilor de către părinţi tot mai ocupaţi de cuceririle industrializării. Fericirea instant a copiilor cu minimum de efort, dar maximum de tensiune ideatică – iată cockteil-ul perfect pentru părinţii din ce în ce mai comozi! Uite aşa se externalizează serviciile relaţiilor afective. Iar Coca-Cola a fost doar prima companie care a ştiut să stoarcă fiecare strop de fericire din voiajul visurilor copiilor via buzunarul părinţilor. De aici, nu a trebuit să treacă decât câteva decenii de educaţie consumeristă pentru a se ajunge la pânda umplerii şosetelor, ameţeala cromatică şi sonoră a  paradelor de Crăciun, safariuri prin mall-uri, fotografii cu moşul, scrisori languroase, umărite prin GPS până la Polul Nord, etc.. Iată cum braţele lungi ale satisfacţiei burţii, tradusă în pompoase tendinţe şi cifre de vânzări, au cucerit până şi redutele intime ale imaginaţiei, aparent inocente, a copiilor (imaginaţie care ar fi fost absolut inocentă dacă nu ar fi sedusă de o nestăpânită/needucată dorinţă de semnificare).

vintage_santa_coke_commercial003-1

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea poveştii lui Moş Crăciun în cultura occidentală a ultimelor două secole observăm procesul de laicizare a naturii narative a soteriologiei umane. Poveştile ne oferă ceva în care să credem: cumpărăturile! Nu mai este vorba de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut pentru mântuirea oamenilor, ci este vorba de povestea unei religiozităţi laice, neparticipative în sensul responsabilităţii moral-religioase dar participative în sensul raporturilor sociale (a infatuării bunelor intenţii) şi în sensul mântuirii de sine (a materializării spiritului).

Cei care resping puterea de condiţionare a publicităţii (şi a mass-media în general) nu sesizează logica aparte a eficienţei lor. Nu e vorba de o logică a enunţului şi dovezii, ci de una a povestirii şi a aderării la ea. Nu credem în poveşti, dar ţinem la ele. “Demonstrarea” produsului nu convinge pe nimeni; nu face decât să raţionalizeze cumpărarea, care oricum precede sau depăşeşte motivele raţionale. Cu toate acestea, fără să “credem” în produs, credem în publicitatea care vrea să ne facă să credem în el. E povestea lui Moş Crăciun: copiii nu-şi mai pun deloc întrebări asupra existenţei lui, şi nu trec de la această existenţă la cadourile primite, cum trecem de la cauză la efect; credinţa în Moş Crăciun e o improvizaţie raţionalizantă ce ne îngăduie să păstrăm în cea de-a doua copilărie relaţia miraculoasă a cadourilor primite de la părinţi (şi îndeosebi de la mamă), pe care am cunoscut-o în prima copilărie. Această relaţie miraculoasă, pierdută ca fapt, se interiorizează într-o credinţă care e prelungirea ei ideală. Un romanesc neartificial: el se bazează pe interesul reciproc pe care-l au cele două părţi în păstrarea relaţiei. În toate acestea, Moş Crăciun nu are nicio importanţă, iar copilul crede în el doar de aceea. Prin această imagine, ficţiune, alibi, el consumă jocul solicitudinii parentale miraculoase şi grija părinţilor de a fi complicii poveştii – lucru în care va crede şi când va înceta să creadă în el. Cadourile nu fac decât să confirme acest compromis (Jean Baudrillard: Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 109).

Marginalii la o filosofie a meme- lor (despre oprah-izarea morală)

Un Kant azi ar fi teribil de plictisit de meme-ificarea gândirii, cu simulacrul de grijă și epatare morală pe care îl difuzează industrial. Învățând exigența gândirii de la filosofi ca el, când văd oprah-izarea anumitor medii creștine, atunci vorba poetului, mă apucă o repulsie ontologică.

Dar să ne ținem de nas și să citim un astfel de exemplu de oprah-izare morală.


Să ridice mâna sus cine a simțit mâna protectoare și caldă a statului în timpul puterii sale maxime, pe timpul comunismului.

Acum hai să fim serioși. Chestia asta cu ești pro-birth dar nu pro-life este trasă de păr, un artificiu retoric de re-canalizare a discuției doar ca să se potrivească prejudecății liberale/ marxiste cum că cei care sunt împotriva avortului sunt niște suflete monstruoase și ipocrite (dacă ne uităm puțin la filiatiile ideologice ale doamnei de mai sus atunci apetența pentru astfel de schisme de gândire devine clară).

Evident că cel care este pro-life nu este doar la momentul nașterii și tare mă tem că un creștin serios nu se contrazice ci continuă aceeași grijă față de viața prin actele sale-de ajutorare, slujire, caritate, adopție câteodată, etc. Că cine nu vrea să plătească taxe este anti life pentru că astfel refuză să ofere șanse de educație și creștere sănătoasă – asta e un fel de paternalizare/maternizare a statului, tipic gândirii socialiste. Păi plătim taxe să trimitem tinerii să moară în război – cât de moral și grijulii cu viața altora suntem atunci? Să definești morala prin filtrul acțiunii statului e un pericol care poate aluneca oricând într-un nou Gulag sau Auschweitz. Poți să îți plătești taxele și tot un criminal să fii, la fel cum poți să ai grijă de copii și fără a te fali că investiția ta morală în creșterea lor este prin interediul statului.

Nu vi se pare ciudat cum în timpurile idolatriei “nonviolentei” și a “datoriei de a apăra victima de abuzul de putere” suntem “indiferenți” morali față avorturi, de violența și oprimarea victimelor fără de putere, clamând deferență și neutralitate distanta? Da, anti-avort nu e totul, dar e o decizie care, cu riscul de a fi politizată, masificata și dogmatizata, este totuși mai mult decât o simplă pozitie morală alternativă, este o dovadă că etichetele morale nu sunt doar PR ci grijă, apărarea victimei, înțelegere a umanității și valorii ei. Și să nu începem să vorbim pe bune cum are/a avut grijă statul/socialismul de copii și tineri că ne apucă plânsul.

Învățământul public, spitalele de stat….. o fi ele pro-life?

Ultimul hit al The Beatles: Donald Trump

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile (Andrew Fletcher)

Saltimbacul iese din tablou/ecran

La prima vedere aș spune că lumea și-a recăpătat bunul simț odată cu respingerea unui personaj grobian, cu lipsă de caracter, egocentric, mincinos și violent așa cum este un Donald Trump.

Însă la o privire puțin mai distantă de pasiunile politice, aș putea spune că de fapt asistăm la o formă de devorare auto-fagă a postmodernismului. Ca orice epocă în decadență, vremurile noastre își canibalizează vlăstarele pe tonuri isterico-melancolice.

Dacă până și un ziar ”progresist” ca The Washington Times (Donald Trump –  Postmodern Candidate) îl așează pe Donald Trump în categoria celor care se vor fără de categorie, a postmodernilor, atunci cred că vremurile noastre își plâng pe nedrept nenorocirea. Țapul ispășitor și complexul oedipian se împletesc de minune în a deplasa vina proprie și povara unei istorii dureroase și vicioase în pielea unui singur individ.  Dar pentru a ilustra asta m-aș întoarce puțin în istoria artei (tocmai pentru că artiștii sunt filtrele cele mai clare și vizionare ale tendințelor vremurilor lor). Aș putea merge până la Fr. Goya și cum Saturn își devorează fiul (1823) dar mă voi opri la P. Picasso.

8_3_2016_20160801opart-o8201_s878x702

Illustration on the unpredictable Donald Trump campaign by Mark Weber

Într-una din perioadele sale de ”emancipare” artistică Pablo Picasso  ajunge să fie aproape obsedat de tema saltimbacului. Cu vreo 50 de ani înainte de Societatea Spectacolului a lui Guy Debord și teoretizările academice despre postmodernism, Picasso exprima în licență artistică ceea ce nu avea decât să fie fructul filosofic al unui Marx, Freud și Nietzsche: recuperarea marginalului, a nebunului, a celui fără de script (al vieții, al valorilor). Saltimbacul este un astfel de personaj. El exprimă vocea tăcută a absurdului, a comicului trist, a vorbărețului nicicând ascultat pe bune, a dedublării. Inspirat de La famille de saltimbanques a lui Picasso,  Rainer Maria Rilke scrie Duino Elegies (1923), mai ales cea de a cincea elegie, unde observă că peisajul este unul deșertic (temă regăsită în supra-realismul pustiu/lichid al lui De Chirico și Dali) iar oamenii

… always travelling and with no fixed abode, they are even a shade more fleeting than the rest of us, whose fleetingness was lamented. (…) the ultimate loneliness and isolation of Man in this incomprehensible world, practising their profession from childhood to death as playthings of an unknown will … before their ‘pure too-little’ had passed into ’empty too-much.” (Rainer Maria Rilke: Duino Elegies, W. W. Norton & Company, New-York, 1939, p. 102-103). (Recomand și Picasso, The Saltimbanques de E. A. Carmean Jr., National Gallery of Art, Washington 1980, pentru o mai bună introducere în analiza compozițiilor lui Picasso din perioada și cu subiectul la care fac referire.)

tumblr_n80y0tlwx51sfcoizo1_1280

La famille de saltimbanques by Pablo Picasso, 1905

Distorsiunea, costumul care obturează particularitățile corpului, machiajul și identitatea lichidă, transformarea realității într-un reality show,  flexibilitatea și agilitatea ca atuu-uri în a suplini cererea stăpânului, glorificarea rolului anti-sistem/ordine societală, al outsider-ului, caricaturalul, toate acestea sunt teme ale arlechinului/saltimbacului/nebunului comic de serviciu care sunt inovatoare pentru structura gândirii moderne/academiste din timpul lui Picasso dar devin vectori de succes în noua paradigmă a modernității târzii. Pseudo-imaginea/evenimentul/realitatea/omul este noua forță regulatorie a timpurilor noastre (și nu avem scuze pentru ignorața noastră tocmai pentru că am fost avertizați încă din 1962 de către Daniel J. Boorstin The Image. A Guide to Pseudo-events in America, ca să nu mai vorbim de Debord, Jameson, Baudrillard – lecturi necesare în înțelegerea acestei tranziții).

Da, uitându-se la D. Trump, postmodernul se descoperă în oglindă nud, de aici și reacțiile patologice, starea de negare și mania autofagă anesteziată pe termen scurt. Trump este saltimbacul ajuns la amvon/pupitrul candidatului la președenție, el este show-manul ieșit din ecran, este caricatura idolatriei self-esteemului, auto-portretul distorsiunii, el este eroul comodității înțeleasă ca virtute, figura explicită  a grotescului banal acceptat ca autenticitate. Trump este eroul care se luptă cu circularitatea cotidiană ca eliberare de taboo-uri, întruparea slăbiciunii psihice ca polifonie virilă a limbajului, exemplu perfect de violență lingvistică teoretizat de cultura (înaltă și populară) ca stimulant cultural și relaționar. El este copilul serial al modernității târzii, înfășurat în orice etichetă disponibilă și potrivită interesului imediat, contingent și autonom! Ce mai, o splendoare de postmodern dincolo de bine și rău!

Virtuoasa ipocrizie sau despre Inchiziția hippy

Mania anti-Trump descoperă cel puțin două dintre uimitoarele contradicții ale omului recent:

  • Instinctul inchizitorial purist al celor ce adoră relaxarea etică. Să te ferească Dumnezeu de morala celor fără de morală – nicio șansă de iertare, reabilitare, har!
  • Homofobia, ofensa, jignirea și violența mecanismului țapului ispășitor au devenit ornamente deloc neglijabile și onorante ale celor care pretind că luptă împotriva homofobiei, ofensării, jignirii și harțuirii (bulying). (Da, domnul De Niro instigă la violență și își oferă pumnul pentru fața lui Trump, golanul ăla violent și jignitor, iar toată lumea bună și finuță, “non-violentă ,  luptătoare împotriva homofobiei și a bullying-ului”, este excitată de emoție și reverberează  cu suflețel adorator din North Korea la așa sacrificiu de sine. Demență a ipocriziei postmoderne!)

Cea mai bună metodă de a dezarma și face de rușine o pacoste bolnăvicioasa ca Trump este să îi speli picioarele, să îi întinzi mână prieteniei în timp ce îi ceri să se pocăiască de mizeria produsă. Dacă un Iuda a avut o astfel de șansă…

Găsesc foarte trist și descurajator cât de mult se multiplică un Trump în cei ce-l contestă!

Nu-i ironic că generația hippy,  cea cu eliberarea sexuală și freudismul cool, ajunsă acum la butoanele puterii, se află în poziția inchizitorului puritan față de cel ce continuă tradiţia celor fără de rușine și pudicitate?  La fel de ironic e faptul că descopăr creștini ”puriști” luând apărarea unei astfel de nebuloase fără de morală și responsabilitate ca Trump, apărându-l împotriva relativiștilor situați acum în rolul de călăi în numele virtuților! Ăsta da teatru ionescian!

Vorbind de limbajul porcos și dezonorant al lui Trump vis-a-vis de femei, de ce să ne mirăm/ofticăm de reducționismul genitaliilor feminine din partea unui Trump atunci când în saloanele artistico-literare și prin mai toate sălile conferențiare se aplaudă reducționismul falic al feminismului?

Știam că Trump e un golan fără scrupule, întrebarea e dacă nu cumva criteriul de judecată a unui astfel de persoane publice se cere aplicat și altora,  care sunt însă scutiți și obliterati de astfel de “pretiozități”?

Donald Trump este ultimul hit al The Beatles. Între D. Trump și The Beatles există doar o diferență de nuanță literară, de capacitate a vocabularului, atunci când vorbim de misoginismul și “obiectificarea” sexuală a femeii (John Lennon avea și o calitate în plus – își bătea soția). Să dăm cetire de la The Beatles, cei adorați de tinerii inclusivi și open-minded, oripilați de cuvintele lui Trump, ca să vedem cum stăm cu “dragostea”:

 – “Back In The USSR”:

Oh, show me around your snow-peaked mountains way down south/Take me to your daddy’s farm./Let me hear your balalaika’s ringing out/Come and keep your comrade warm.”

– “Come Together”:

Come together, right now, over me. (that sounds very similar with “cum….”)

– “Girl”:

as a joke, George Harrison and Pr aul McCartney repeated “tit” on the backing vocals. Most people don’t notice it or think they are singing something more innocent.

– “Happiness Is A Warm Gun”:

When I feel your finger on my trigger Happiness is a warm gun

– “I Am The Walrus”

Crabalocker fishwife, pornographic priestess

– “Penny Lane”

fish and finger pie in summer

The Beatles au admis că ‘fish and finger pie’ era jargonul levilor Liverpudlian schoolboy pentru atingerea genitaliilor feminine.

-“Please Please Me”

Last night I said to my girlYou know you never even try girlCome on! (Come on!)Come on!! (Come on!!)Come on!!! (Come on!!!)Come on!!!! (Come on!!!!)Please please me….Oh yeah!!!!The way that I please you!

– “Why Don’t We Do It In The Road”

Why don’t we do it in the road. No one will be watching us,why don’t we do it in the road!

-“With A Little Help From My Friends”

What do you see when you turn out the light? I can’t tell you but I know it’s mine.

-“Run For Your Life”

Well I’d rather see you dead, little girl/Than to be with another man/You better keep your head, little girl/ Or I won’t know where I am

PS.

Se poate ieși foarte ușor din imposibila alegere a măgarului lui Buridan și fără a oferi argumente “biblice” în favoarea unui candidat (Clinton sau Trump). Aici consider că Miroslav Volf s-a pus exact în poziția unui evanghelic care justifică “biblic” pe Trump. Deziluzionarea e status quo-ul politicii, mecanismul prin care, de obicei, se face diferență între cei buni și cei răi. Domnul M. Volf, cu toată experiența și capacitatea sa de a transcende bipartizanismul, pare a fi o victimă facilă și voluntară a unei astfel de deziluzionari (și nu e prima dată), comună de altfel oricărei poziționări ideologice – de dreapta sau de stânga.

Nu, nu trebuie să iasă Trump pentru că doamna Clinton “are mai multe elemente creștine” ci pentru că altfel s-ar perpetua periculoasa comoditate semiotica de a pune în cârca puterii politice a creştinilor toate bolile convenabile ale lumii! Oleacă de asceza politică face bine/vitaminizeaza statutul moral și misiunea christica cu care ar trebui să fie ocupați creștinii mai întâi, inclusiv D-l M. Volf!

Deci dincolo de satira distopică în condițiile date sper ca Hilary Clinton să iasă președinte al SUA pentru că:

1. avem o impostură care trebuie interzisă

Trump nu reprezintă deloc spiritul și valorile conservatorismului – el este de fapt o întrupare perfectă a violenței socialismului misionarist.

2. avem o altă impostură ce trebuie accelerată pentru a-i grăbi demascarea (cu o continuare a dezastrului Obama s-ar mai tăia din avântul criticist al “liberalilor leftiști” (riguros vorbind, ce contradicție de termini!) prin care parazitează cu succes mințile puerile – decât o caricatură a dreptei, mai bine o “poamă” socialistă – poate în cele din urmă lumea își va da seama ce înseamna “left”, chiar cu riscul ca aceasta să își adune tot mai multă putere și cenzură – ca în epoca Obama);

3. avem nevoie de o clarificare a standardelor

Lumea post-crestină are nevoie de un creștinism veritabil, nu de unul ce se ține cu dinții de fotoliul privilegiilor – dreapta creștină din SUA ar avea prilejul unei re-evaluări a propriei pozitii în lumina standardelor și modelului christic – întotdeauna joaca creștinilor la butoanele puterii le-a stârnit apetitul de a se conforma standardelor lumii, nicidecum ale lui Hristos);

4. să-i lăsam diavolului rolul de a se juca cu apocalipsa, alipindu-ne mai tare de Cel ce îi va semna sfârșitul farsei!

 

Designul erorii

Diavolul este maestrul imitării!

Orice jurnalist știe că publicul reacționează emoțional doar la ceea ce îi confirmă preferințele, fiind ignorant și rece la ceea ce nu rezonează sau e chiar contradictoriu propriului confort ideatic. Ori într-o destul de mare măsură mass-media consolidează cu succes aceste pre-judecăți și pre-ferințe în timp ce măgulește publicul cu mantrele evadării din circularitatea lor.

Open your mind! la ceea ce îți spunem noi pentru că

1. noi știm mai bine că

2. și ție îți este convenabil

3. să ne bucurăm de exersarea drepturilor/plăcerilor fără restricții și răspundere în fața nimănui!

Ori acest raționament suferă de aceeași ipocrizie pe care o dezvoltă endemic postmodernismul. Iată doar câteva variante ale aceleiași maladii a ipocriziei:

– cerem cât mai multă libertate necenzurată dar cenzurăm la sânge pe cei care nu sunt de acord cu noi,

– milităm pentru plăceri fără limite/responsabilități/judecăți dar apelăm imediat și cu rigoare puritană la categoriile ”tari” ale justiției punitive atunci când acestea ne sunt reprimate/refuzate,

– interzicem pe cei care ne interzic,

– intoleranța toleranței sau cum poți fi homofob în numele iubirii,

– să declari că nu există nicio structură etică pentru a împarte apoi faptele în bune și rele, oamenii în victime și călăi, etc.

De fapt mass-media își trage seva din existența dualistă, din umbrele dincolo de lumini, din devoalarea putrefacției naturii umane în timp ce îi cântă imnuri angelice! Mecanismul diabolizării este total ineficient fără investiția emoțională în reversul lui, cel al (auto)victimizării! În repartizarea rolurilor și pozițiilor în jocul diabolizării și al victimizării se dă testul servituții mass-mediei!

Victimism uses the ideology of concern for victims to gain political or economic or spiritual power. One claims victim status as a way of gaining an advantage or justifying one’s behaviour. Both political correctness and victimism stem from an authentic reality from the standpoint of the Christian faith. That reality is God’s revelation through Jesus Christ of the victim mechanism and the way into God’s new community of love and nonviolence. But Satan has a tremendous ability to adapt to what God does and to imitate God , and so Satan – the ancient and tremendous power of the victim mechanism that expels violence through violence – is able to disguise himself and pose even as concerns for victims (James G. Williams  Foreword to René Girard: I See Satan Fall Like Lightning, Orbis Books, Maryknoll, NY, 2001, p. xxii-xxiii)

Pentru a face disonanța cognitivă mai puțin schizofrenică avem nevoie de puterea magică, vie, a narativului, cu un vocabular ”igienizat”, filtrat puritan de impurități. Ori aici media are cu adevărat un rol cât de poate de important, propaganda unicului unghi de vedere fiind definită acum ca ”activism”, ”campanie de sensibilizare”, etc. Obsesiile multiplicate de puterea mediatică, politică, academică și filtrate de corectitudinea politică sunt dovada cea mai clară că postmodernismul este o refulare răsturnată și paricidă a puritanismului! Un adevărat postmodern este un puritan al plăcerii, un virtuoz al exhibiționismului, un aspru critic al diferitului incomfortabil! Schimbăm epoca dar păstrăm patologiile!

Exemplul cel mai recent de design al erorii, cu mecanismul ei de producere de către media, este modul de  reflectare de către presă și de rapoertare a publicului a ceea ce s-a întâmplat în doar o săptămână:

  • 12 iunie 2016 – un fanatic mulsulman intră într-un bar al homosexualilor din Orlando, Florida, omul având un istoric al frecventării acestui local, și împușcă mortal 49 de persoane iar alte 53 sunt rănite. Istoria lui sexuală este minimalizată, nu capătă deloc acoperire, avem o firavă menționare a apelului său la numărul de urgențe 911, unde declară credincioșie ”profesioniștilor” decapitărilor din Orientul Mijlociu. Ce rămâne din toată povestea? Cum este desenat narativul acestei tragedii? Simplu: 1. victimizarea globală a LGBTQ 2. diabolizarea accesului civililor la arme și mai ales a fundamentaliștilor periculoși, aka creștinii evanghelici! Psihoza victimizării și a diabolizării atinge cote maxime în dialogurile cotidiene, în media, în politică, poate chiar și în consiliul îngerilor!
  • 16 iunie 2016 – un membru al Parlamentului Britanic este înjunghiat mortal de către un alt fanatic, de data aceasta alb și activist nervos al ieșrii Marii Britanii din UE. Cum este contruit narativul în acest caz? Conform comandamentelor politice la modă: 1. cât de răi sunt euro-scepticii și cei care sunt pentru Brexit, 2. cât de puțin vorbim despre teroriștii albi!
  • 20 iunie 2016 – un tînăr britanic este arestat la o manifestație electorală a lui Donald Trump în timp ce încerca să ia pistolul unui polițist din proximitatea lui Donald Trump cu intenția de a-l împușca pe acesta. Ca să fim constanți și onești, oare cum mass-media ar trebui construi narativul acestui incident, urmând mecanismul diabolizării și al auto-victimizării din celelalte două cazuri de mai sus? Ei bine, aici vine surpriza: nu va fi niciun narativ, nicio lecție moralizatoare despre inflația extremismului stângist, despre torentele de ură ale tinerimii ”progresiste”, despre răspunsul perfect simetric și chiar multiplicat al stângii la aberațiile fiului ei ”risipitor” cu numele de Donald Trump. Va fi doar o menționare stângace într-un colț uitat de ziar/internet. O simplă navigare prin presa ”sensibilizatoare” la maniile homofobe și fundamentaliste este edificatoare pentru a vedea designul erorii în toată splendoarea sa!

MICAH BAZANT - Azazel (Scapegoat) with Ir Miklat (City of Refuge), 2013

Micah Bazant – Azazel (Scapegoat) with Ir Miklat (City of Refuge), 2013

Chic Authenticity

hoax

“The quasi-biblical jargon of authenticity, with its language of separation and distance, of lost unity, wholeness, and harmony, is so much a part of our moral shorthand that we don’t always notice that we’ve slipped into what is essentially a religious way of thinking. The ease with which we talk about our alienation from nature, or the alienating nature of work, or the suburbs, or technology, is part of this language as well, hearkening back to our ongoing sense that we are fallen people.” (Andrew Potter, The Authenticity Hoax, Harper Perennial, 2011, p. 12)

“The search for authenticity is about the search for meaning in a world where all the traditional sources-—religion and successor ideals such as aristocracy, community, and nationalism-—have been dissolved in the acid of science, technology, capitalism, and liberal democracy. We are looking to replace the God concept with something more acceptable in a world that is not just disenchanted, but also socially flattened, cosmopolitan, individualistic, and egalitarian.” (idem, p. 12)

“Conspicuous authenticity raises the stakes by turning the search for the authentic into a matter of utmost gravity: not only does it provide me with a meaningful life, but it is also good for society, the environment, even the entire planet. This basic fusion of the two ideals of the privately beneficial and the morally praiseworthy is the bait-and-switch at the heart of the authenticity hoax. This desire for the personal and the public to align explains why so much of what passes for authentic living has a do-gooder spin to it. Yet the essentially status-oriented nature of the activity always reveals itself eventually.” (idem, p.126)

“Conspicuous authenticity is in a sense a successor form of status seeking to the old conspicuous consumption that we’re all familiar with. This idea that you demonstrate how rich you are or what good taste you have by having a big house, or having a nice car, having expensive clothes and so on. Over the last 30-40 years as we’ve become wealthier as a society, it’s become less socially acceptable to just simply show off how rich you are, and what we do now is we show off that even though we have all the stuff — a nice house, a nice car — we’re not really spiritually connected to any of it. And so what we do is we engage in practices and experiences and consumption hobbies that I call conspicuous authenticity.” (Andrew Potter’s interview “A change in showing off wealth status”, MarketPlace, April 29, 2010)