Circularități generaționale

Dezertorii ideilor

Timpurile noastre permit o perifidă și nesfârșită mutație între victimă și călău, dogmatic și temerar, creator și imitator. Îndopându-ne memoria selectivă din cărți, articole și insațiabilul regat audio-video al internetului,  reciclăm sfinții și criminalii cu etichete împrumutate din mână în mână, de la tastatură la alta, de la o ureche la alta.

De cele mai multe ori ne afundăm în conveniența propriului teritoriu, vânând doar țintele convenabile din cealaltă ogradă și mângâind părintește erorile și ipocriziile din ograda proprie. Atunci când câte unul trece pârleazul, acesta este imediat însoțit de haosul sonor al taberelor de luptă, eticheta dureroasă de ”trădător” din partea unora fiind imediat oblojită de etichtele eroismului și ale dreptei credinței din partea cealaltă. Neofiții sunt exemplele cele mai clare ale limitelor permeabile, ale credinței că totuși există un eden dincolo de iadul propriilor convingeri. De fapt nu convingerea în sine este cea care ne face bula ontologică propriul iad ci îndoparea urechilor și astuparea ochilor în a vedea limitele proprii!

Este ironic faptul că odată ce ne-am blestemat singuri cu dorința de a cunoaște binele și răul, de foarte multe ori refuzăm a le mai compara, judeca, defini sau chiar gândi că este vreo diferență și că asta chiar contează! Ori aici creștinii ar trebui să fie cei mai favorizați oameni de pe pământ tocmai pentru că sunt mai onești decât Socrate în acceptarea propriei ignoranțe și mai fericiți decât budiștii în deschiderea minții lor către Cel ce vorbește tocmai pentru a învăța, descoperi, aduna și apoi împărți celorlalți. Din păcate atât mulți creștini cât și la fel de mulți ”liber cugetători” se închid într-un dogmatism al adevărurilor epuizate, cu reducționisme arogante și sloganuri țanțoșe demne de o cauză mai bună.

Miorița revoluționară 

În România monopolizată de un autoritarism pseudo-creștin, cu note comunistoide, instincte tribale și tandrețuri mafiotice, noua generație este predispusă să se definească prin ricoșeu față de straturile generaționale anterioare. Iar această definire prin contrast/diferență se face forțând inversarea morală (la nivel de discurs prescriptiv, că nivelul moravurilor rămâne la fel de coborât ca cel al apărătorilor virtuții nominale – o să fim uimiți cât de postmoderni și lichizi moral sunt mulți români din post-comunism, socialismul a învins până la urmă!), răsturnare axiologică, slăbire gnoseologică, diabolizare a frumosului – pentru că a devenit prea comercial – și estetizare a urâtului, instaurat deja ca plus-valoare capitalistă profitabilă. În România ponosită a lucrurilor/filosofiilor/ideologiilor mutante – pe jumătate copiate prost, pe cealaltă jumătate mixată cu apropoul unui ”las’ că merge și așa” steril, incolor și inodor –  modelele umane cool sunt nebunul vesel, bogatul incult, schizofrenicul pedant filosofic, sociopatul marxist anti-, virtuosul ipocrit, sfântul guraliv și răzbunător. În toată această panoramă a modelelor umane la zi este binevenită orice achiziționare de personaj care să mai dea românilor un pic de stimă de sine, o umbră de autenticitate copiată și o pompă de aer în pieptul umflat de atâta conștiință istorică.

Chestiunea mocnește aprins în spațiul Ortodoxiei românești dar este deja vizibilă în mediul evanghelic. Mulți dintre lideri bisericilor evanghelice care sunt încă în putere au fost (de)formați în mentalitatea de suspiciune generalizată, autoritarism și mesianismul anti-intelectualist al clasei muncitoare din timpul comunismului. Dar iată că expunerea bruscă (care a durat totuși vreo 20 de ani, iar prin unele locuri nici nu a avut loc încă) la un flux nestăvilit de informații, permutări filosofice, convulsii politice, demografice, culturale, coerciții culturale și legislative, determină reacții, de multe ori necalibrate, analfabete, neînțelepte atât în termenii fiilor veacului acestuia cât și în termenii Împărăției. (Slavă Domnului că biserica nu e doar predicatorul și că atunci când acesta e obosit/defocalizat/slab, sunt alte membre vii care trăiesc viața lui Hristos!)

În dinamica acestor forțe avem de a face cu incapacitatea multor creștini de a absorbi impactul diferitului, a pluralului, atât de specifică noului mod postmodern/hipermodern de a gândi și simți. Mulți lideri creștini au fost formați în tiparul unui creștinism “de gherilă”, supraviețuitor în fața coerciției statale din timpul comunismului. Tocmai acest tip de formare/educație  împiedică  acum acești lideri să se adapteze rezonabil la polivalențele și diversitatea valorilor dintr-o societate deschisă, concurențială, fluidă în jocurile de sens pe care le produce în continuu.

Este un lucru bine știut că actorii spațiului secularizat par a fi relativiști moral, dar activiști social. Ei sunt stimulați să își revendice capacitatea de a fi diferiți, chiar dacă în practica socială par a reacționa dogmatic la orice tentativă de a supune criticii valoarea absolută a propriului relativism.

În schimb,  mulți creștini par a-și reclama cu strictețe perimetrul sfânt al izolărilor confesionale, rămânând cu totul în paradigma asemănării plate, ca o carantină globală împotriva necunoscutului și a diferitului. De foarte multe ori capacitatea de adaptare a discursurilor celor care reprezintă organizații eclesiale este înțepenită în blocaje lingvistice și de sens care îi face irelevanți celor care nu le-au însușit limbajul și subcultura. Abordarea “ecumenică”, deosebit de deschisă, inovatoare, a creștinismului primului secol a fost înlocuită, de-a lungul secolelor, cu rigiditatea instituțională. (Armonia comuniunii)

Care este rezultatul acestor inadecvări și neluări în serios a mandatului preoției? Nu doar că este batjocorită Evanghelia de către cei ce abia așteaptă un astfel de motiv să o facă, ci le oferim pe tava propagandei proprii copii și tineri. Ajutăm astfel prooroci fără de adevăr și iubăreți fără de dragoste să profite de naivitatea tinerilor obosiți de negăsirile din biserici pentru a deveni consumatori și vânzători ai necăutărilor din lume! Neatenția, oboseala și nepregătirea unor lideri ai bisericilor oferă vânzătorilor de iluzii argumentul etichetării creștinilor ca fiind fundamentaliști. Ori ce altceva poate fi mai jignitor pentru unul care consideră viața doar mâncare și băutură decât să îi spui că viața se merită trăită în raport cu Dumnezeu care va judeca toate lucrurile la vremea sa? Jonglarea cu eticheta ”fundamentalist” este și un mesaj subliminal tinerilor din biserică cu privire la toate privațiunile și neîmplinirile pe care le implică ”evidenta” negare a vieții de către fundamentaliști.

Un fundamentalist nu mai este fiu al urbei pentru că s-a retras neputincios în ceruri.  Dar tocmai atunci și-a pierdut mandatul profetului în cetate, adică nu mai e de folos nici cerului, nici cetății. Din păcate, de cele mai multe ori  această neputință nu e una care vine din recunoașterea limitărilor omului despărțit și “nervos” pe Dumnezeu, ci această neputință e umbra neîmplinirii poruncii lui Isus: în lume, dar nu din lume. Să trăiești asemenea Fiului lui Dumnezeu, în tensiunea continuă a adaptării la fiecare om pe care îl întâlnea, a unei compasiuni care să se reverse fără întrerupere, a unei umblări printre păcătoși nu pentru a se adăpa din potopul lor de desfrâu, ci pentru a-i umple pe aceștia de Dumnezeu, cu alte cuvinte să aduci cerul în cenușa acestei lumi epuizează omul de orice resursă proprie și îl face dependent de Dumnezeu într-o măsură în care puțini, prea puțini, au împlinit-o. (Sclavii credinței 3. Povara modernizării – incapacitatea adaptării și mecanismul negării)

Nu am să continui descrierea procesului de ”dezlipire de fundamentalism”/”adaptare culturală”/”progresism creștin”, etc. ce devine tot mai vizibil la unii lideri nou formați ai generației post ’89. De ce? Pentru că nu e original ci doar imită dansul decadent al liberalizării creștinismului din Occident. Se înțeleg motivele nervului schimbării dar nu se justifică radicalitatea ca răspuns la radicalitate, decadența ipocrită în oglindă cu ipocrizia decadentă, refuzul gălăgios al căutării ca soluție la gălăgia negăsirii. Alunecarea de la o extremă la alta denotă frustrare, angoase nerezolvate și depozitate sub cupola etichetelor la modă. În covărșitoarea majoritate a cazurilor de astfel de alunecări problemele nu sunt atât de nivel intelectual, teologic, cât țin de o umoare bolnăvicioasă, relații fracturate, răni neoblojite, neiertări răzbunate cu alte neiertări, etc. (Drew Dyck a făcut un efort de analiză a generației des-bisericite din America, efort ce se cere multiplicat cu o astfel de analiză în context românesc).

Închiderea cercului vicios

O privire mai atentă a ceea ce se întâmplă în Occident va oferi o imagine a ceea ce se va întâmpla în bisericile românești și chiar în sânul generației Y per ansamblu. Prea mulți leaderi se definesc prin ceea ce cer de la alții, nu prin ceea oferă altora!

În mediul creştin sunt încă leaderi care au mentalitatea “ilegalismului” din perioada comunistă, crezând că frustrările unor enoriași se vor estompa prin interiorizare fatalista și obedienta. Ei uită că spiritul vremii

1. multiplică frustrările – mai ales ale generației tinere – prin spiritul critic cinefil/consumist/comanditar/narcisist (vă mai aduceți aminte de Domnul Goe și pretențiile lui exagerate de la “mamițica”?)

2. inversează efortul imagologic, orientându-l de la “ce buni suntem noi, în cerculețul nostru de sfinți” la “ce sfinți sunt păcătoșii aia”,

3. depune toate eforturile pentru a justifica nu celebrarea virtuțiilor ci “lărgirea” și nivelarea semantică a ceea ce e bun și ce este rău, cu o “ciudată” preferință “miloasă” spre comportamente adictive.

4. sfârşind prin a fi schizofrenici: a) judgementali până la tentații paricide oedipiene față de biserici și “ipocriții” de acolo și b) incluzivi și îngăduitori în a oferi n șanse și credit celor ce s-au obișnuit în a abuza de ele.

Evanghelia este nu doar pentru cei ce nu au auzit-o niciodată ci și pentru cei care cred că ea e doar o simplă opțiune culturală!

Toată efervescența revoluționară, nervul răzbunării, efortul de a construi o lume mai bună vor fi desumflate pe parcursul unei generații de instituționalizarea controlului celor care au pus mâna pe butoanele puterii. ”Este interzis a interzice!” era latura revoluționară a unei minorități care, odată ajunsă la butoanele puterii, dictează canonul interzicerii celor ce o contestă.

Nici nu știu copiii cât de mult va semăna virtutea lor cu viciul părinților lor! Și cât de mult copiii vor căută altceva decât ”progresismul” dogmatic, restrictiv și sufocant al părinților!

Odată cu scandalul D. Trump din S. U. A. , de câteva luni bune mă amuz să văd “open minded”, “anti-judgemental” and “spread peace free huggers” + “non-violent and progressive Christians” sărind cu toate piciorușele pe spatele conservatorilor doar ca să le iasă schema prejudecăților și să aibă mai departe monopolul rațiunii, iubirii, deschiderii și progresului uman pe căile propășirii și păcii. Cei care reclamă monopolul virtuților trebuie să își asume nu doar riscul criticilor ci și cel al ipocriziilor ce implică o astfel de superioritate morală. (E o ironie teribilă că cei care în tinerețe au acuzat creștinii de aroganță morală, în numele situaționismului laissez faire, ajung peste timp să impună un puritanism moral de fier al corectitudinii politice)  Uite așa ochii îndreptați critic către spectatorii “critici” au parte, de multe ori, de un spectacol și umor mai savuroase decât cel de pe scena spectacolului din program.

Tinerii sătui de ipocrizia părinților religioși își vor îndrepta pasiunile ”eliberatoare” spre ”revoluționarii” care, la rândul lor vor eșua în a trăi și gândi potrivit propriilor exigențe critice, copiii lor având șansa de a descoperi cel mai bine atât limitele nefardate cât și nevoia stringentă de a respira aer dincolo de sufocanta cupolă dogmatică construită în numele progresului. Și astfel se închide cercul ”inovației” și transferului unora și a altora spre limanuri mai ”luminate”.

De exemplu, când citești My Father, Bertrand Russell afli că fata lui B. Russell descoperă credința în Dumnezeu tocmai pentru că s-a săturat de credința într-un ”sfânt” al rațiunii, cu toate umbrele și penumbrele lui, lipsurile și erorile transformate în icoană terapeutică pentru publicul dornic de o nouă bulă imagologică. Prețul inocenței/naivității/credulității celui care știe să vorbească bine în numele rațiunii (având însă propriile sofisme și blocaje logice evidente) este plătit cu vârf și îndesat în viața celui care stă zi de zi cu acel ”model” public (de intelectual, om religios, politician, artist, etc.), care suferă privațiuni emoționale, este constrâns de autoritarisme stâlcite, vede inconsistența vorbelor mari aruncate în păienjenișul care prinde atât de multe minți în plasa adorației….

Vine deci timpul când o nouă generație se va trezi buimacă din visul despotic al ”libertății” părinților și vor căuta un eden dincolo de iadul convingerilor lor!Question-Authority

Așadar, oridecâte ori mai văd un mic mesia gălăgios prin biserică, pe internet, prin piața publică, pe la TV, încep să îi citesc spațiile goale din discurs, tăcerile complice, îi ascult atent vocea ca să îi discern profilul călăului emoțional pe care îl imită, îi frunzăresc bibliografia ca să îi văd valea pe care se rostogolește, îi urmăresc certitudinea din scepticism… și îmi aduc aminte de un Mesia care nu și-a ridicat glasul, nu s-a ascuns sub haina autorităților/curentelor la modă, nu a făcut prietenii facile doar ca să scape de inconfortabila și periculoasa situație a proclamării unui adevăr dintr-o altă lume, care nu negociază, nu se adaptează, nu cere obediență, nu merge pe valul indignării populare ca să capete putere pentru a-și nimici inamicii…. ci s-a rugat, a rostit cuvinte demne de El, a vindecat suflete și a acceptat răsplata noastră, murind pe cruce. În fața unui astfel de Mesia ne dăm prea puțin efortul să Îi fim contemporani, indiferent de vârstă, epocă, cultură!

Plictisul ca soteriologie răsturnată

Îmi aduc aminte că în adolescență am avut o conversație cu mama mea referitoare la cât de plictisitoare mi se părea un anume ritual casnic. “Ce e aia plictis? Nu știu de așa ceva în viața mea. Pune mâna și dă-i drumul!” Dincolo de anecdocticul situației sau de încercarea mea de negociere a structurilor de putere în familie, explicațiile de atunci mi-au întărit convingerea că eu și părinții mei trăim în regimuri existențiale diferite.  “Cum să nu știi ce este plictisul? Chiar nu ai avut momente când o apatie teribilă te lovește taman atunci când trebuie să faci niște chestii total neinteresante?”

Iată că după ceva ani mi-am dat seama că regimurile alea existențiale diferite nu sunt cauzate doar de preferințe culturale diferite, de tabieturi și comportamente diferite, ci sunt cauzate în cea mai mare parte de modul în care ești imersat în real.

Acum eu sunt cel care se întreabă: “cum să ai timp de plictiseală și de apatie cronică când sunt atâtea lucruri de făcut/ admirat/cunoscut/iubit/luptat în viața asta? Nu te ascultă nimeni? Nu te înțelege nimeni? Nu găsești un sens în viață? Începe prin a asculta pe altul, a te deschide către un altul ca să-l înțelegi, oferă-i un cadou, un surâs, o întrebare, o încurajare! Du-te în natură, studiază plante, animale, respiră aer curat, desenează, cântă, dansează, citește!”

Plictisul și apatia existau și în alte epoci istorice, erau experiențe ce trădau o anumită angoasă existențială, o anumită fisură într-o metafizică prea mândră de soliditatea ei sistemică, dar ele au făcut carieră cu pacienți cronici și de masă doar în epoca noastră! De ce oare?

Experiența de profesor în practica pedagogică din Canada mi-a întărit intuițiile cu privire la ceea ce face un elev să fie plictisit de tot ceea ce înseamnă educație. Dacă nu le este oferit entertainmentul, extraordinarul comod, tangibil fără efort și ambalat în bombonele cât mai digerabile, tinerii vor găsi orice efort educațional plictisitor pentru că nu le este stimulat interesul. Ori pentru a capta interesul elevilor un profesor trebuie să concureze cu adevărații “pedagogi” ai timpurilor noastre, cu măscăricii din pop-culture și mass-media. Acolo se fabrică standardele captării interesului!

Într-o lume din ce în ce mai aglomerată, deci tot mai concurențială, standardele operațiunii de vânzare-cumpărare trebuiesc ridicate continuu. Uite așa s-a ajuns la hipersaturarea cu etichete, complimente, idealuri, cu “worldview”-uri și prescriptii de realizare/mântuire personală, ceea ce altădată era rezervat exclusiv teologilor și filosofilor. Dar oricât de pixelată ar fi, perfecțiunea făcută de mânuțele noastre e, în cele din urmă, plictisitoare, monotonă, delirantă, alienatoare.

Testul timpului face ca un cer de sticlă să asfixieze căutări, o floare pixelată să atrofieze simțuri,  un zâmbet botuxat să inhibe dorințe… (Mi-e frică de perfecțiune)

Iar ruptura dintre pretenții/aspirații și fărămiturile din realitate precum și intensitatea din ce în ce mai împovărătoare cu care se trăiesc experiențele interioare predispune tânărul la tristețe și apatie. Plictisul este azi multiplicat tocmai datorită ciudatului paradox de a fi cât mai conectat prin tot felul de gadgeturi, gadgeturi care oferă multiple experiențe mediate, vinde absolutul în banalitatea clipei,  dar favorizează pe termen lung deconectarea de propriul corp, de lumea celorlalți și de universul înconjurător.

Mulți dintre oamenii de azi consideră plictisitor normalul dragostei care știe să și rabde, nu doar să reclame, cel al bunului făcut cu inima curată, nicidecum în urma unui calcul de imagine sau pentru un profit egoist, al unui cuvânt spiritual sau al mustrării terapeutice, al căutarii cunoașterii prin lectură, al muncii cinstite, al smereniei neprefăcute, etc. Bunul, frumosul, adevarul sunt plictisitoare pentru că răul, urâtul, eroarea/conspirarea sunt mai incintante. De ce? Pentru că trăim în epoca mediat(izat)ă, în regimul velocității, a lecturării instant a experiențelor de lungă durată, interesul trebuie activat prin tușe din ce în ce mai evidente, colorate cât mai strident și cu efect sonor cât mai puternic. Altfel, orice trivialitate colorată pare mult mai interesantă decât o profunzime prezentată “cenușiu”. Stimularea cognitivă nu se mai folosește acum de etalonul continuității, al duratei, ci trebuie îngrămădită în camera îngustă a clipei imediate. Omul recent nu pare deloc speriat de hăul căscat între învățăturile istoriei trecute și avertizările posibilelor pericole din cea viitoare. Pentru asta sunt responsabili cei din trecut sau cei din viitor. Omul recent trebuie captat, mulțumit, lingușit ACUM, IMEDIAT! Când toată greutatea trăirii, a experienței, este lăsată exclusiv pe umerii unui acum ce nu este planificat, ci consumat într-un happening delirant, atunci să nu mirăm că mulți dintre tineri au o adevărată criză a ambiției de ordin profesional, de ordin relațional sau cu privire la cunoaștere și deschidere reală către exterior.

Happy-end-urile de pe ecran sunt plictisitoare nu doar pentru că ne fură suspinul după un strop de interzis, de tabu, de “autenticitate” adictivă, ci și poate pentru că în subconștient ne complexează în raport cu neputința noastră de a avea vreunul prin viața reală. Am ajuns să respirăm prin propria retină, captivă în regimul iluzoriu al extraordinarului oferit instant și consumat fără efort, al dorinței prinse în cușca virtualului nicicând realizabil. Ori infuzia de prea multă auto-divinizare fără a avea regimul ontologic pentru a o suporta duce inevitabil la efectul pervers al căderii în plictis și frustrare:

„(…) ecranul nu interzice şi nu comandă nimic, dar face inutil şi plictisitor orice altceva. Nu controlează nici gândirea, nici lectura, le face doar de prisos” (Pascal Bruckner, Tentația inocenței, Nemira, 2005, p. 67).

toilet-technology-targets-boredom-1324353462Toilet console, Source: The Nation

Atrofierea emoțională și volitivă devin norme de viață atunci când suntem captivi în galaxia narcisistă, dar această atrofiere a interiorului întors spre sine poate fi reversibilă, contracarată prin deschiderea către exterior, către nevoile altora și, mai ales, către disponibilitățile Altuia de a da sens și tămăduire! (Nu-ti rezolvi problemele de identitate prin recursul la patologiile alterității, oricare ar fi ele – “autenticitate” adictivă, feminism, misoginism, homosexualitate, adicție de orice fel. Fie și numai pentru acest motiv egoist apelul la Dumnezeu ca un Altul face sens!)

Umblă un mit urban care spune că raiul lui Dumnezeu e neatractiv pentru că e plictisitor. Iată dar că “raiul” negustorilor de azi e plictisitor în cele din urmă și, din câte se pare, iadul va fi o plictistoare repetiție a regretelor a ceea ce ai putut crede/face/iubi/cunoaște…

P. S.  Termenii “interesant” și “plictisitor” și-au făcut debutul în limba engleză aproximativ în același timp. Frățietate semantică și istorică!

Ce urmează după “baby boomers”? (Care e cea mai inteligentă generaţie?)

My phone is an extension of me. It’s an extension of who I am. It’s a  display of your personality.

(Niki Tapscott)

Don Tapscott, autorul cărţii Grown up Digital: how the Net Generation is changing your world (McGraw-Hill,  2008), argumentează ideea că în formarea tinerilor din generaţia Y/Net, impactul noilor tehnologii este mult mai puternic şi benefic decât cel al apariţiei televizorului pentru formarea celor din generaţia baby boomers.

Technology is like the air (p. 18)

Acum se determină valori şi comportamente care au un impact mult mai puternic asupra societăţii. Copiii de astăzi sunt atât de “scăldaţi”  în biţi încât au făcut din spaţiul digital mediul lor natural. Impulsionaţi de dinamica inovaţiei contemporane, copiii de azi sunt mai comozi, mai informaţi şi mult mai citiţi decât oricare altă generaţie din istoria omenirii. Starea de “a fi la curent” cu ultimele descoperiri şi achiziţii tehnologice  precum şi sofisticata utilizare a acestora pare a oferi un ascendent pentru un tânăr faţă de cineva mai în vârstă.

Grown up Digital este scrisă ca urmare a vocilor cinice şi pesimiste din mediul intelectual american care condamnau noua generaţia la ignoranţă şi retardare culturală. Don Tapscott se laudă că a avut la dispoziţie un buget de 4 milioane de dolari şi o echipă serioasă de investigare. Să vedem dar câteva dintre concluziile la care a ajuns.

Profesorul canadian ne îndeamnă să vedem efectele pozitive ale tehnologiei asupra comportamentului uman:

  • telefonul mobil, iPod-ul, Google, etc., îţi asigură libertatea de mişcare, de alegere, de imaginare,
  • Napster/ITunes, Google Books/Video, etc., asigură deschiderea şi accesul instant la patrimoniul cultural al umanităţii (dar mai ales la fişierele audio-video ale idolilor media),
  • aspectul ludic, de joacă şi de distracţie al vieţii este împlinit de  jocurile video, iPod, etc. (74% dintre tinerii intervievaţi consideră că a te distra în timp ce foloseşti un produs este la fel de important ca şi performanţa/scopul pentru care este folosit acel produs). Până şi etica muncii se conformează nevoii de distracţie a tinerilor (de exemplu wework2play.com),
  • blogul este o bună ocazie de manifestare a originalităţii
  • dorinţa de cunoaştere şi de control este împlinită prin accesul instant la date (câţi profesori sunt corectaţi la lecţii de către proprii elevi, cei care accesează pe terminalele lor performante cele mai noi şi complete date de pe Internet!),
  • iar viteza şi rapiditatea sunt o componentă inevitabilă a vieţii contemporane, apelul la SMS/IM rezolvând convenabil urgenţele de comunicare (p. 73-96).

Autorul ne îndeamnă să nu ne temem de transformările care au loc în dinamica socială. Să privim cu optimism spre viitor. Pe lângă faptul că tinerii de astăzi sunt mai toleranţi şi mai rapizi în gândire decât predecesorii lor, ei au un potenţial imens de restructurare a instituţiilor sociale, chiar şi a familiei:

– ca şi angajaţi, tinerii au un spirit de echipă mult mai dezvoltat faţă de alte generaţii. Paradigma clasică a managementului resurselor umane (recrutează, instruieşte şi angajează noi) este înlocuită cu modelul generaţiei Y,  al capitalului relaţiilor (iniţiază, dezvoltă şi implică relaţii).

– ca şi consumatori, tinerii sunt nu pasivi ci creativi (prosumers, conceptul atât de drag al autorului). Explozia posibilităţilor de alegere şi a varietăţii produselor precum şi fuga după individualitate, originalitate, îi determină pe tineri să nu se obişnuiască doar cu calitatea de consumatori ci să dorească să-şi personalizeze produsele (a se vedea moda “tunării”,  a “customizării”, etc.).

– în educaţie, schimbarea modelului centrat pe profesor la cel centrat pe elev duce la dinamica colaborării, tinerii valorizând mai mult deschiderea în relaţionare decât exigenţa intelectuală.

– în familie, tinerii au schimbat deja relaţiile alterate pe care le-au moştenit de la generaţia precedentă şi sunt mult mai dedicaţi familiei, petrec mai mult timp cu părinţii lor (?!?!). Într-adevăr, there’s no place like the new home, mai ales când conceptul de utilizare al noilor media (home cinema, etc.) permite organizarea întregului univers de activităţi acasă!

– ca şi cetăţeni, tinerii din generaţia Net/Y sunt mult mai pragmatici, activi social (a se vedea rolul lor în alegerea lui B. Obama ca preşedinte al Statelor Unite). Mă îndoiesc însă de inteligenţa unei opţiuni politice, mai ales când această opţiune este realizată în funcţie de fotogenia unui candidat. (Am putea spune că tocmai asta e politica: pură demenţă a imaginii!)

Aş fi prudent însă cu metodologia folosirii unor chestionare completate on-line doar de către cei care se potrivesc  tiparului de argumentare a autorului, precum şi utilizarea repetată a unor afirmaţii ale fetei autorului cărţii, de parcă ea ar cam fi singura exponentă a generaţiei Y pe care a intervievat-o. La cele 4 milioane de dolari utilizate, mă aşteptam la mai multă exigenţă.

Nu aş merge atât de mult pe distincţia capitală, fundamentală, dintre generaţii. Am văzut şi oameni foarte inteligenţi, formaţi în cultura cărţii, care ştiu să folosească mijloacele cele mai noi de comunicare (ei sunt numiţi digital immigrants, spre deosebire tineri de azi, digital natives).

Nu aş merge atât de mult pe ideea că generaţia Net are o dezvoltare/evoluţie a creierului benefică comparativ cu celelalte generaţii. Este suficient doar să consultăm părerea unor specialişti neurologi ca să ne dăm seama că situaţia nu este chiar atât de roz: Torkel Klingberg, The Overflowing Brain: Information Overloaded and the Limits of Working Memory (Oxford University Press, 2008) şi Gary Small, iBrain: Surviving the Technological Alteration of the Modern Mind (William Morrow, 2008).

Totodată, aş fi destul de reticient faţă de optimismul exagerat şi perspectiva unilaterală a autorului. Recunosc că o parte din reticienţa mea vine şi din faptul că Don Tapscott are puternice filiaţii (şi poate chiar interese) corporatiste, inclusiv cu corporaţiile noilor media.

Don Tapscott îmi oferă impresia unui magician cu o bună prezenţă scenică, care ştie cum să vrăjească tinerii cu fraze şi îndemnuri soft, îmbietoare pentru un self esteem flămând, folosind din plin zaharisiri verbale de genul:

(…) instead of bolting right away, hang around for a while and fight for change. You’re worth it: your knowledge about collaboration will drive  innovation and success this century (p. 311).

Cred că trebuie să încurajăm tinerii, să le oferim căldură şi deschidere, să le stimulăm capacităţile creative. Dar asta nu înseamnă să îi minţim frumos. Chiar ei ne cer integritate şi sinceritate. Până şi hiperoptimistul Don Tapscott îşi permite să dea nişte sfaturi tinerilor:

  1. să meargă la şcoală, la facultate şi să înveţe,
  2. să fie răbdători la muncă (mai ales atunci când vede pe cine mai în vârstă, neexperimentat în folosirea tehnologiei şi cu o modalitate de lucru foarte birocratică),
  3. să fie atenţi la ceea ce cumpărăr şi consumă (Caveat Emptor),
  4. să revină în familie şi să mănânce şi să stea mai mult împreună cu părinţii,
  5. să nu respingă autoritatea şi să-i respecte pe cei mai în vârstă (“don’t discount experience. You are an authority on something important, but you’re not an authority of everything. As you enter an adult institution, you  have much to teach, but much to learn”),
  6. să se gândească mai mult la alţii decât la sine,
  7. să fie perseverenţi (p. 311).

De citit şi Six reasons to be skeptical of the Net Gen discourse.

Ce urmează după “baby boomers”? (Care e cea mai proastă generaţie?)

Poţi cunoaşte mai bine un om într-o oră de joacă decât într-un an de conversaţie.

(Richard Lindgard)


Aroganţa manipulării tehnologice poate acoperi un deficit de calităţi umane intrinseci. O pană de curent poate fi un prilej perfect nefericit pentru testarea cunoştinţelor unui copil/tânăr de astăzi. Ştim din ce în ce mai bine unde să căutăm informaţiile, depozitându-le în memoriile externe şi în lumea virtuală, uitând însă să ne însuşim aceste informaţii, să le transformăm în acte reale, într-o viaţă reală. Problema a fost dezbătută cu peste 2000 de ani în urmă, de către Platon. Noi nu facem altceva decât să mai adăugăm câteva note de subsol la ceea ce a spus el în mitul lui Theuth din Phaidros 168-171, 274b-275b. Poate că greşesc, dar mi se pare că în general, la noua generaţie, memoria trecutului pare a se fi topit în lascivitatea şi imanenţa prezentului. Aşadar, Platon cu ale lui, noi cu ale noastre!

Să începem dar schiţarea profilului generaţiei Y cu o lectură incomodă şi deloc măgulitoare. Mark Bauerlein nu prea vrea să mângâie orgoliul copiilor/tinerilor în cartea sa The Dumbest Generation. How the Digital Age Stupefies Young Americans and Jeopardizes Our Future (Tarcher/Penguin, 2008). Autorul are destule motive să ne tempereze aşteptările utopice şi condescendente de la generaţia tânără. Dar într-o eră a educaţiei centrate pe copil şi nevoile (mofturile?) lui, a idolatriei militante a stimei de sine, o astfel de carte pare a fi sortită unui  suicid sau linşaj publicistic.

Profesorul american, cu o largă experienţă de supervizare a dinamicii culturale a tinerilor din America, observă paradoxul ciudat şi periculos la adresa democraţiei că multiplicarea informaţiei şi accesul la ea nu garantează exerciţiul învăţării şi al gândirii. Tinerii de astăzi sunt agili mental dar ignoranţi cultural. Pentru că timpul de lectură zilnică a unui adolescent american a scăzut de la 18 minute pe zi la 7 minute, timpul dedicat jocurilor video şi Internetului creşte în continuu. Dinamica pare a fi clară şi spune de la sine destul de mult.

Iată dar câteva trăsături de personalitate care schiţează portretul noii generaţii:

  • deficitul de cunoaştere

The ignorance is hard to believe … It isn’t enough to say that these young people are uninterested in world realities. They are actively cut off from them. … They are encased in more immediate realities that shut out conditions beyond – friends, work, clothes, cars, pop music, sitcoms, Facebook. (p. 12, 13)

  • bibliofobie

Tinerii de astăzi nu citesc cărţi dar nici nu au de gând să le citească. Internetul, un depozit din ce în ce mai mare de cărţi digitalizate, este folosit nu atât pentru lectură ci mult mai mult pentru socializare, vizionare  şi piratare de clipuri, muzică (MySpace, Facebook, You Tube, etc.).

Dincolo de răceala unor statistici pe care le aduce ca argumente, ignoraţa viguroasă şi generalizată este evidenţiată de profesorul american prin evocarea unor dialoguri din  secţiunea Jaywalking a faimoasei emisiuni The Tonight Show a lui Jey Leno.

“Do you remember the last book you read?” Leno queries a young man.

“Do magazines count?” he wonders. Moments later, a long-haired guy replies, “Maybe a comic book”. (p. 11-12)

“It’s a new attitude, this brazen disregard of books and reading. Earlier generations resented homework assignments, of course, and only a small segment of each dove into the intellectual currents of the time, but no generation trumpeted aliteracy … as a valid behavior of their peers.” (p. 40)

  • analfabetizare

Într-o eră atât de Crazy Busy, a ADD-ului epidemic (grabă, viteză, nebunia prioritizărilor, comunicare 24/7),  a hipomaniei generalizate, cine mai stă să ne numere greşelile de ortografie, să ne supere cu diagnosticarea incapacităţii de silabisire, datorate analfabetizării prin e-alfabetizare?

Dacă scrii pe MySpace, Facebook, blog, etc., o scriitură clară, coerentă şi bine documentată, vei sfârşi prin a-ţi reduce numărul cititorilor sau prin a fi ridiculizat de către “amicii” (“bodies”) virtuali. În schimb, la modă sunt subiectele “relaxante”. Modul în care se comunică permite folosirea cuvintelor stâlcite (“akasa”, “asha” “4ever” , etc.) şi a  surogatelor de comunicare laxative, care trimit scrierea la originile comunicării primitive, nesofisticate, prin imagini/avataruri/emoticonuri, etc.

Today’s young people don’t suffer from illiteracy;  they just suffer from e-literacy. We can’t spell and we don’t know synonyms because there’s less need to know. What smart person would devote hours to learning words that can be accessed at the clisk of button? Spell/check can spell. Shift+F7 produces synonyms. (mărturia unui internaut, Andrukonis, p. 66)

  • hipervizualitate şi fascinaţia nihilistă a distrugerii

Excesul de vizualitate/idolatria ecranului pare a fi un simptom al comodităţii gândirii.

Once again, the thinking element prevails, and screens are praised for the way they shape the consciousness of users, not pass along to them ideas and values. The case for cognitive benefits begins with a fundamental feature of games: “far more than books or movies or music”, Johnson asserts, “games force you to make decisions”. True, books involve judgment, but they don’t allow readers to determine the next chapter or decide a character’s fate. Games realities, by contrast, let them steer the car, invest money, and grab weapons. The content is juvenile, yes, but “because learning how to think is ultimately about learning how to make the right decisions,” game activity evokes a collateral learning that carries over to users’ real lives. As Malcom Gladwell noted in his fawning review in The New Yorker, ” When you play a video game, the value is in how it makes you think”. The images may be flashy and jumbled, the action silly and inconsequential, but when you play the game, Johnson explains, “It’s not about tolerating or aestheticing chaos; it’s about finding order and meaning in the world, and making decisions that help create that order. (p. 88)

Cu toate că The Federation of American Scientist constată că jocurile video măresc performanţele de gândire (gândire strategică, analiză interpretativă, capacitate de rezolvare a problemelor, conceperea şi execuţia unui plan, adaptare la schimbări rapide), totuşi

U. S. employers complain relentlessly about “lower-order” thinking skills, the poor verbal and numerical competencies of incoming workers. The Federation report itself notes that only some games prove beneficial (“educational games”) and that they affect only “some aspects of learning”. “Strategic thinking” and “interpretative analysis” sound like advanced cognitive talents, but do games help students read and multiply better than traditional methods do? (p. 139)

Desigur, portretul noii generaţii poate fi continuat prin lectura cărţii, la care vă învit cu căldură.

Poate că nimic nu e mai şocant ca pandemia de ignoranţă într-o eră a comunicării şi a rapidităţii transmiterii informaţiilor. Evident, această ignoranţă poate fi camuflată şi justificată de strategiile de selecţie a informaţiilor într-un ocean imens de  date. Cred că nu tehnologia în sine este vinovată de degradarea standardelor educaţionale/intelectuale/culturale  ale tinerilor din ziua de azi, ci de vină este capacitatea sau incapacitatea de formare a discernământului şi a stăpânirii de sine.

Când atâtea paradisuri sunt oferite simţurilor noastre,  când timpul poveştilor se prelinge peste anii de adolescenţă târzie şi de tinereţe viguroasă, când sunt atâtea artefacte care să te mintă frumos că eşti în centrul atenţiei, cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai iubit şi dorit, atunci cine şi de ce să se mai abţină în umilinţa ascetică a decenţei şi a actelor gândite? În limbajul publicitarilor, demult nu se mai foloseşte cuvântul instinct. S-a găsit sinonimul perfect: atitudine! Trebuie să ai atitudine! Just do it! Oricum, a gândit altcineva pentru tine! În acest sens, parcă e inutilă comparaţia cu ignoranţa altor generaţii. Chiar dacă ne proclamăm superioritatea prin progresul cunoaşterii şi al atitudinii open minded, comparativ cu alte epoci istorice, asistăm acum la experienţe de manipulare masivă în plină eră a informaţiei. Realitatea de astăzi  îşi permite luxul unui oximoron: cu cât mai multă informaţie, cu atât mai puţină cunoaştere!

Desigur, calculul inuman al statisticilor poate fi răsturnat cu un alt calcul. Tonul profesorului american, cam aspru, la adresa noii generaţii poate fi psihanalizat imediat de către tinerii răniţi în amorul propriu. Cred însă că o parte dintre tezele acestei cărţi se susţin, tocmai datorită faptului că celui care i s-a dat mult, i se cere mult!

Vom analiza şi părerea unui alt autor nord american, care încearcă să ne convingă că generaţia Y este cea mai deşteaptă.

Dar până la următoarea lectură, trebuie să recunoaştem că o parte din vina situaţiei copiilor şi tinerilor de azi o poartă şi cei din generaţia precedentă. Dacă astăzi tinerii sunt

  • mai prost pregătiţi, cu performanţe şcolare mai slabe,
  • dependenţi de ecran, pierzând contactul cu realitatea, cu relaţiile sociale,
  • dacă astăzi tinerii sunt fără ruşine, voyerişti, dependenţi de afişarea şi consumul sexualităţii,
  • dacă astăzi nu vor să îşi asume responsabilităţi,
  • nu mai cred în căsătorie,
  • fură, piratează, mint,
  • nu cred  în Dumnezeu ci în bani, faimă şi noroc,
  • dacă ei sunt din ce în ce mai violenţi,
  • nerăbdători,
  • fără o etică a muncii şi a relaţiilor,

poate că va trebui să ne plecăm pe genunchi şi să recunoaştem iresponsabilitatea noastră, faptul că

  • i-am lăsat singuri iar ei ne-au imitat solipsismul şi avariţia
  • le-am cumpărat computer şi jocuri doar ca să nu ne mai bată la cap, să aibă şi ei o preocupare, “să stea cuminţi”,
  • poate că ar trebui să vedem unde s-a rupt legătura emoţională cu ei,
  • cum şi-au pierdut încrederea în cuvântul nostru,
  • cum am furat,
  • cum am minţit
  • cum L-am înşelat pe Dumnezeu
  • dar ne-am rugat să câştigăm la Loto, etc.

Cred că fructele amare ale generaţiei tinere sunt nu doar creaţia exclusivă a acesteia ci şi produsul unor procese care au fost iniţiate din generaţia precedentă. Poate că ar trebui să ne căutăm blândeţea, dragostea, credinţa, răbdarea. Iar apoi să le-o oferim şi lor. Poate că atunci îi vom surprinde ascultând Messiah pe iPod, ştiind şi cine a scris oratoriul. Sau poate că vor citi cărţile din patrimoniul cultural universal pe reader-ul lor şi îşi vor da seama că lumea nu a început cu ei şi cu suferinţele lor neînţelese…

Nota bene: în spaţiul virtual românesc, Scrisoarea către liceeni a lui Tudor Chirilă poate fi interpretată tocmai ca un apel adresat generaţiei Y de a fi cu adevărat originală şi creativă.