Adam și Eva (de) la școală

Recent am fost în Seattle la o conferință a profesorilor din statul Washington pentru a-l asculta ”pe viu” pe Michael Gurian, unul dintre cei mai avizați consilieri și educatori în momentul de față în problematica diferențelor de gen pornind de la înțelegerea modului de funcționare a creierului la fete vs. băieți. Am întâlnit un om informat, sensibil și conștient de presiunile politice pe care academia le face în managementul cunoașterii și al practicilor sociale și educaționale.

O notă se merită menționată: Michael Gurian nu a intrat în tematica ideologiei de gen, fiind conșțient atât de chingile corectitudinii politice ale contextului conferinței (educatorii sunt soldățeii ingineriei sociale asupra cărora se exercită printre cele mai mari presiuni politico-ideologice) cât și de limitările discursului din cadrul bisericilor pe unde era invitat să conferențieze. Dar autorul a făcut o precizare foarte importantă: filosofia sa, exprimată prin ”nurture the nature”, pornește tocmai de la constatarea sa din anii ’80 că discursul de gen este determinat cultural, filosofic, politic, și nu are o puternică bază științifică, în termenii unei înțelegeri ai diferențelor structurale, biologice, dintre genuri. Cultura noastră e desenată de inginerii sociali conform noului ideal de (post) umanitate prin nivelare egalitaristă a diferențelor naturale și a exacerbării, prin compensare, a dramaturgiei socio-culturale.

În această cheie de lectură a comunicării sociale capătă sens trecerea de la și noi suntem la fel! (biologic, doar cultural diferiți- vectorul campaniilor LGBTQ din anii ’60-70), ca prim pas spre acceptare socială, la noi suntem diferiți (biologic – ”born this way”, dar la fel cultural, având acum la dispoziție toate facilitățile și privilegiile instituționale). În ceea ce Michael Gurian numea ”bridge brain” – atunci când este inversat sau trecut de 50% procentul de cromozomi ai genului opus – se regăsesc cei aproape 0.05% din populația SUA. Însă presiunea culturală, gălăgia mediatică, îndoctrinarea educațională – pornind de la grădiniță și până în universități (îndoctrinarea e înțeleasă aici ca procesul prin care se propagă o ideologie/un sistem de credințe/valori fără a se lua în considerare și alte perspective, fără îndoieli, critică și diponibilitate de a testa certitudinea acelor asumpții), toate acestea trădează un fenomen de re-scriere a unei identități pe care o vrem mutilată, TRANS-formată. Ori transformarea omului/copilului, trebuie să pornească de la constatarea limitelor sale naturale, de la dinamica hormonală, chimică, care contribuie la galaxia alegerilor ce formează identitatea, structura de conștiință a ceea ce numim EU! Putem recunoaște o frumusețe deosebită în faptul de a fi diferiți, diferențiere care nu oprimă ci dimpotrivă, exprimă identitatea umană! 

1794645191

Aveți AICI un rezumat al prezentării diferențelor structurale, comportamentale și a nevoilor educaționale dintre fete și băieți. Diferențele biologice/neuronale există și tocmai de aceea orice educator ar trebui să le cunoască, să țină cont de ele și să adapteze strategiile educaționale în funcție de ele!

Pentru cei în grabă și fără prea mult timp de lectură, recomand video-clipul de mai jos. Aici este reflectat, într-un mod comic, modul în care inteligența emoțională feminină conceptualizează empatia (prin stimularea conversației despre emoții, ascultarea detaliilor experienței celuilalt – regula celor 5 minute de ascultare fără intervenții și schimbări de macaz într-o conversație cu o femeie) și modul în care inteligența emoțională masculină alege strategiile de poziționare în aceeași problematică a empatiei (ascultarea celuilalt este un mijloc prin care se obțin informațiile necesare găsirii unei soluții la problemă – empatia este pro-activă, are o finalizare practică).

În virtutea faptului că l-am găsit pe Michael Gurian destul de determinist (el a avut ”resilience gene” pe când fratele său nu – ca explicație la destinele diferite ale unor persoane ce au crescut în același context), el este un om de știință/empricist care vede un design, o formă de aranjare a tuturor elementelor și relațiilor dintre ele în lumea materială care trimite la ideea unui Arhitect. De altfel el a recunoscut la această conferință cât se poate de seculară că crede într-un design și designer, făcând astfel rezonabilă, cu sens, munca oricărui educator. Iată un interviu pe care Michael Gurian, un ”credincios evreu secular”, l-a avut la o biserică creștină, vorbind despre cât de minunate și sensibile sunt fetele.

Iar pentru cei care își pun tot felul de întrebări cu privire la educarea acestor năbădăioși și mereu activi băieți, iată o carte pe care o citesc și o recomand cu căldură, scrisă de Michael Gurian împreună cu Gregory L. Jantz, un doctor creștin: Raising Boys by Design: What the Bible and Brain Science Reveal About What Your Son Needs to Thrive (WaterBook, 2013)

17262108

Apostolii urii

Amnezii vinovate

Este șocantă imaginea oamenilor care sunt ignoranți dar mândri de asta sau, mai rău, a celor care nu doar că uită răul suferit ci îl preschimbă în bine și-l promovează ca atare. În primul caz vorbim de unii dintre cei crescuți în Occident, în al doilea caz vorbim de unii dintre cei care au simțit “binefacerile” unei societăți croite după filosofia lui Marx.

Marx e noul Isus iar mulți îi sunt discipoli fideli!

Și cam oriunde m-aș uita în cultura contemporană, pornind de la nu puținele “inocente” și “fără morală” creații pop-culture, “a-dogmatice, a-ideologice” (sunt un deconstructivist al teoriilor conspiraționiste, nu le “consum”, dar video-clipul “Born This Way” al lui Lady Gaga m-a convins că orice gratuitate are până la urmă un cost) până la conferințele universitare, curriculumul școlar, cărțile pentru grădinițe și chiar până la copilul nenăscut (“marfă” disponibilă la cererea publicului în funcție de voturile opiniei publice), peste tot văd încrâncenarea cu care se dărâmă orice valoare tradițională, orice reminescență de ‘normalitate” pentru a se impune “noua normalitate”. Peste toată această bătălie feroce de rezidire a unei noi societăți domnește râsul condescendent al lui Marx, cel care a știut mai bine ca oricine să vândă “opiul mulțimilor”, religia laică a raiului pe pământ (se cade să vorbim și despre patologiile dreptei politice dar o voi face cu o altă ocazie).

Otrăvirea rădăcinilor

Cum poți să spui că trebuie să dezrobești copiii de îndoctrinare dacă le faci programe școlare croite special  ca să înnăbuși creativitatea, individualitatea, pentru a-l contopi pe copil într-o masă amorfă, egalitaristă, impersonală, numai bună de manevrat și supusă îndoctrinării? 

Drept exemplu, dacă se urmărește cu sfințenie imperativele pedagogiei lui J. Dewey, vom vedea în curricula școlară pentru științele umane la clasa întâi dintr-un comitat din California următoarea remarcă:

Children who know how to think for themselves spoil the harmony of the collective society which is coming, where everyone is interdependent. (Elementary Curriculum Staff, Contra Costa County Schools, First Grade “Social Studies”, 1963, p. xiii)

Asta pentru că

The progressive system has reached all the way down to the lowest grades to prepare the children of America for their roles the collectivists of the future…The group—not the individual child—is the quintessence of progressivism. The child must always be made to feel part of the group. He must indulge in group thinking, in group activity. (Rosalie M Gordon, “What’s happened to our schools?”, America’s Future, 1956, p. 16)

Asemenea alegerii lui Aristotel (“mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul”), atunci când sunt puși să aleagă între Victor Frankl (nevoia de semnificație, de sens, chiar în pofida tuturor presiunilor de grup) și Alfred Adler (nevoia de apartenență la grup), filosofii educației au ales ultima variantă. “Îndoctrinarea” trece din mâinile familiei  în mâinile statului pentru că nicăieri nu se poate face mai bine îndoctrinare ca cea de masă (prietenii din timpului comunismului știu de ce!). Este halucinant să vezi ce modificări sunt la baza societății, în educație, pentru a înțelege cum și ce roade se vor culege în vreo 15 ani (cam cât ar dura un ciclu de generație educată după o nouă curriculă).

Apostolii ipocriziei

Cum poți să susții că ești non-conformist, liberal, autentic, plin de dragoste și de sentimente umane eliberatoare când de fapt depinzi și îți reglezi stima de sine în funcţie de ultimul trend cultural, urăști tot ce este în trecut și pe cei de acolo, te victimizezi doar ca să devii călăul care își savurează noua pradă, faci teorii care glorifică nu viața ci tocmai curmarea ei, numești emancipare ceea ce este degradare, îmbătrânire accelerată, bolnăvicioasă? Cum poți să spui că promovezi diversitatea când ești socialist, evanghelist al unei societăți fără diferențe, o utopie egalitaristă?

Cum poți să spui că vrei incluziune când excluzi ceea ce nu-ți convine, că propagi libertatea și pacifismul când cenzurezi și dai dovadă de tot mai multă violență, nu doar juridică – prin legislația favorizantă pentru tine, discriminatoare pentru alții, ci chiar violență fizică (a se vedea tot felul de activiști de stânga care fac suficientă gălăgie pentru a boicota și bloca conferințe universitare – prin SUA și Canada deja e aproape imposibil să mai ții o conferință la universitate dacă subiectul nu e pe placul agendei stângii “militante”, plină de brainwashed cu tot felul de mantre ale marilor dictatori re-evaluați – “women hold up half the sky” (Mao), etc.. E deja bine cunoscută schema provocării unei alarme de incendiu pentru a scoate din clădirea unde se ține conferința respectivă pe cei care participă la ea – you tube oferă suficiente exemple).

United in Hate coverDacă tot urmează să fie trecute în patrimoniul UNESCO scrierile unui Stalin, Mao et. Co, precum și eugenia, genocidul, înfometarea și uciderea în masă, avortul și eutanasia, toate mixate cu binecuvântarea lui Marx și a propagandiștilor lui (a se vedea “hobby”-urile filosofice ale multor intelectuali de stânga), să ne bucurăm încă de libertatea de gândire, atâta timp cât încă e legală. În timp ce în 1968 studenții “nonconformiști” din Occident distrugeau cu furie revoluționară tot ce le cădea prin mâini, manevrați șiret de agitatori marxiști versați, în Uniunea Sovietică avea loc un adevărat act de eroism, trimiterea “scrisorii celor 12” conducerii Partidului Comunist, un adevărat protest împotriva abuzurilor sistemului comunist sovietic. Scrisoarea a fost semnată, printre alții, și de Yuri Glazov. Fiul său, Jamie Glazov, a reușit să emigreze în Canada, și-a luat doctoratul în științe politice și acum încearcă să atențiozeze revoluționarii stângiști (de caviar/ecologiști/feminiști/LGBT) din Canada de forța malefică și teroarea ce zac în corpul ideologiei marxismului radical (“marxism radical” – ce pleonasm!)

Într-adevăr, cu toții suntem egali (în vicii/vinovății)

Mă tem însă că dușmanul societății occidentale nu e atât în exterior, într-o altă civilizație, cât în pântecele fetid al unei intelectualități anti-intelectuale, în capetele înfierbântate ale revoluționarilor torționari, ale iubitorilor de moarte, ale relativiștilor fanatici, ale liberalilor ce au nevoie de corectitudine politică ca să-i oblige și pe alții să le guste “libertatea”, etc..

Îmi sună cel puțin ciudat și ipocrit când militezi pentru deschidere și cunoașterea altei religii când tu ești analfabet biblic și desconsideri exact cultura în care te miști. Respectul și toleranța începe cu cei din propria casă – față de străini e cel mai ușor să figurezi cu un eu social fals. Oare de ce cei care au pretențioase manii deconstructiviste față de iudeo-creștinism manifestă atâta credulitate pionereasca față de celelalte religii, mai ales islam? Confirmation bias rules!

Și, dacă tot discutăm de autenticitate,  între noi fie vorba, e foarte ușor să fii socialist – Eva și Adam au fost primii “revoluționari socialiști” iar noi am moștenit ceva din natura lor. În acest sens, victoriile sau eșecurile stângiștilor sunt ale fiecăruia dintre noi pentru că undeva, într-o mică potențialitate ce zace în natura umană coruptă, există o zonă de rezonanță cu teroarea, violența, omorul, cenzura, supremația, controlul Altuia. (Încearcă cineva să sustragă fundamentul biblic, iudeo-creștin, pe care sunt așezate acum toate bomboanele dulcegi din retorica liberalismului stângist? Dacă e să fim consecvenți, cum ar suna sloganele stângii fără conceptele creștine de toleranță, dragoste, iertare, îngăduință, viață, respect, libertate, responsabilitate, ocrotire, empatie, sensibilitate socială?)

Invitație la un test de idolatrie gratuită: a se dovedi toleranța progresismului stângist! “Progresul” stângist e circular: oricât ai încerca să deziluzionezi oamenii prin folosirea etichetelor demne de Miss World (egalitate, pace, non-violență, toleranță, etc.) până la urmă simpla opinie diferită declanșează mecanisme violente totalitare, de represiune, etichetare și damnare publică. Ultimul exemplu: Ana Blandiana e noua victimă sacrificială omorâtă simbolic pentru opinia ei referitoare la violența lumii/culturii mulsulmane de azi (H.R. Patapievici, A. Pleșu, G. Liiceanu erau de mult dușmani ai progresului, reactionari). Pe de altă parte avem din partea progresiștilor ce clamează monopolul virtuțiilor  o adevărată demență a sindromului negării sub haina statisticii: ba terorismul era mult mai răspândit în Europa acum câteva decenii și practicat de-a valma de creștini evlavioși (atunci versetele biblice, literalismul lor, religia era cauza, niciun dubiu), ba 80% dintre jihadisti sunt atei practicanți ai credinței în răsplata cu 70 de virgine extraterestre, ba starea economică și socială precară e de vină pentru recrudescența terorismului islamic, de parcă homeleșii și săracii de prin Europa organizează celule teroriste care să producă carnagii inimaginabile în numele egalității sociale, etc. Și toată această crosetare savanta și “așezată”, la “rece”, vine din partea celor care strigă isteric închisoare fără nicio excepție pentru părintele care ii dă o palmă copilului său. Dar “open-minded” fiind, câte sofisme nu faci ca să-ți aperi idolii și prejudecățile?

Iubirea care suferă și rabdă

Muslims and Christians share a common belief that life is not to be understood or managed without reference to God…Christianity and Islam have differing beliefs about how God rules in human affairs. The heart of the difference is in the fact of the cross. The Prophet rode into Mecca to conquer; Jesus rode into Jerusalem to die. The crux lies there. And that means that Christians cannot use coercion in the struggle between two different ultimate faiths. But struggle there must be. The field is the whole of our public doctrine. (Theology in Missionary Perspective: Leslie Newbigin Legacy, ed. Mark Laing & Paul Weston, Wifp & Stock 2012, p. 292).

Cu acest peisaj al urii progresiste ce se prezintă drept dragoste și al erorii ce tronează drept adevăr, Hristos își întinde încă o dată mâinile crucificate spre cei păcătoși. Mă tem însă că babilonia chiotelor de bucurie a unei sărbători a idolilor va face aprope inutil semnul Lui de dragoste…. Și ce-o să ne mai supărăm pe Dumnezeu când o să vină cu judecata Sa: “de ce nu Te-ai arătat?”, “de ce nu mi-ai dat un semn de viață?”, de ce nu mi-ai vorbit?” “de ce nu mi-ai dat timp ?” …

Monopolul virtuților sau regnul ipocriziei

Un imigrant non-caucazian dintr-o țară și cultură non-europeană, ce cunoaște toate treptele succesului academic și public într-o țară occidentală care l-a adoptat, este una dintre persoanele cele mai în măsură să vorbească despre periculosul monopol al virtuților de către stânga ”progresistă”. Nu e vorba aici doar de opțiune politică și design economic ci de concepție a lumii, valori și design al fiecărei părți a ei.  În timp ce diversiunea Donald Trump își consumă deliciul și oroarea, establishmentul politic își continuă victorios marșul victorios al strângerii a tot mai multă putere în mâinile sale.

trailer-purple-hillary-stage-870x430

O covărșitoare parte din media, academia, instituțiile publice, ong-urile și bisericile din America sunt înrolate într-un activism ce proclamă idealuri brutal maltratate și folosite de propria avariție ideologică. Socialismul este o veritabilă industrie a etichetelor,  exploatând azi nevoia de a fi diferit, dusă la extrem, pentru a obține în final paradoxul uniformizării.

Este îngrijorător procentul și omogenitatea de gândire socialistă a multor tineri și intelectuali din Occident. Și mai îngrijorătoare este epidemia acestui brainwash colectiv în colegiile creștine și în bisericile din America de Nord. De fapt temerarii socialiști și corecți politic din bisericile din România multiplică serial mantre epuizate din Occident. Asta nu înseamnă neapărat că nu gustă acum din slava deșartă de a fi ”originali” și ”deschiși”. Ignoranța unora e o adevărată mană cerească pentru alții!

În această preocupare atletică de a deveni obez într-ale unidecționalului ”justiției sociale” socialiste, se pot obseva câțiva pași ce trebuie musai parcurși:

1. Rescrierea istoriei

Moda în istoria ideilor (filosofice/religioase) se schimbă în funcție de unghiul și locul în care e aruncată lumina reflectorului. Nu ar strica însă să ne uităm mai cu atenție și la cel care manevrează reflectorul – de obicei o face ca el să rămână în umbră/întuneric.

În epoca “justiției sociale” istoria e scrisă de noii învingători, de cei care se prezintă ca fiind victime mai credibile decât ceilalți.

Tocmai de aceea sunt admirabile certitudinea și claritatea istorică a recenților postmoderni care știu cum au stat lucrurile în trecut pentru a garanta azi relativismul tututor celorlalte perspective excluse de la masa bogată a adevărului corect politic. Întreabă orice tinerel ce mustește a Marx, Nietzsche Foucault și Chomsky cum e cu cruciadele, Inchiziția, convertirile forțate, genocidul amerindienilor, etc, și o să descoperi o uniformitate doctă și sigură cum nici propaganda comunistă, cu toate sforțările ei sisifice, nu putea produce. E uimitor cât de unilateral poți fi atunci când îți clamezi ”incluziunea” și ”dechiderea minții”! În socialism retorica bate viața – prin propagandă – tocmai ca să nu mai ajungi la momentul când realizezi că viața, așa chinuită, maltratată, scursă prin temnițe, întuneric, foame și lacrimi, își ia revanșa de la retorica socialistă (printr-un Soljenițîn, Goma, Steinhardt, etc.)

2. Victimizarea este imposibilă fără diabolizare

Ce greu vedem evidențele: creștinismul e cu adevărat egalitarist pentru că ne face egali în natura păcătoasă dar și în posibilitatea de a fi mântuiți. Socialismul consideră doar pe unii păcătoși (”white/ rich/ European/ Christian/ male/ heterosexual/ adult privilege”), mântuirea fiindu-le refuzată categoric pentru că se operează acum cu favoritisme evidente (”origine sănătoasă”, ”victimă” ”discriminare pozitivă”, ”cote pe baza …”, etc.).

A se lua următorul meme și analiza/deconstrui mesajul său explicit și implicit!

Ce simplă e istoria, cu vinovății clare, inocențe și vinovății convenabile! Claritate și certitudine la recenți suspecți cu orice adevăr (care le contrazice propriile prejudecăți)! La o analiză serioasă acest meme perpetuează paranoia și culpabilizarea generală, adică promovează o formă de rasism și superioritate rasială/civilizațională care ar fi imediat condamnată dacă ar avea drept țintă culturile non-europene! Dar să ne îndopăm mai departe prejudecățile – e forma cea mai simplă și confortabilă de perpetuare a violenței împotriva celuilalt! (As fi vrut ca popoarele din Asia care au năvălit în Europa ca să cucerească teritorii care nu le aparțineau (turcii, tătarii, etc.) să fi avut cel puțin manierismul și disponibilitatea de negociere, de semnare a unor tratate așa cum au făcut europenii când au ajuns în America de Nord, intrând în contact cu populații asiatice migrate și ele în America. Cum ar fi ca romanii și alte populații native ale Europei să ceară despăgubiri și justiție socială pentru toate crimele, violurile, furturile, convertirile fortate pe care le-au suferit (și încep sa le sufere din nou) din partea “colonizatorilor” asiatici?)

Interesant e faptul că undeva, cumva nu se fac niște conexiuni neuronale: cei care își afișează ipocrit compasiunea față de refugiații din Asia sunt aceeași cu cei care justifică savant dreptul băștinașilor din America de Nord de a-si apăra, chiar și prin apelul la violență și omor, pământul și tradițiile în fața “coloniștilor brutali și nemiloși” din Europa. Ce face dogmatismul socialist din oamenii “deștepți și frumoși”!

Este imposibil să ai drept valoare de căpătâi dragostea când ești un vânător versat al ofenselor. De fapt compasiunea autorilor recenți față de identitățile diferite este

  1. un simplu exercițiu de PR pentru doar anumite identități (dubla măsură fiind vizibilă prin disprețul/homofobia patologică când e vorba de creștini) și
  2. o ipocrizie filosofică atâta timp cât valorizează reductionismul naturalist/darwinist.

În ultimul an am început să citesc mai mulți autori de teologie liberală. Văd aici aproape același parcurs ”revoluționar” ca la militanții socialismului politic, aceeași pasiune distructivă izvorâtă din autobiografii cu multe nebuloase, aceeași încredere în menirea civilizatoare e schimbării/revoluției, aceeași cădere în dogmatismul revoluței perpetue. Ce este cel mai trist în lectura “deconversiei” celor ce aderă la teologia liberală este

  1. demisia rațiunii tocmai când abuzează de filiația ei cu demersul critic – considerată a fi naturală – și
  2. o secetă teribilă a imaginației, datorată tocmai explicațiilor naturaliste facile.

Iar în toate, dar absolut toate cazurile lecturate până acum, detaliile biografice sunt determinante în “ghidarea” criticii săltăreț-eliberatoare. Când ai probleme de ordin psiho-socio-emotional e destul de riscant să ți le “defulezi” sub etichete pretențioase – ține de o minimă onestitate să nu folosești istoria, Biblia și pe Dumnezeu în războiul cu sine și cu alții. Aici fundamentaliștii și liberalii se țin strâns de mânuțe, fiind mai asemenea decât ar putea accepta fiecare.

3. Mesia disponibili en gros 

Este de urmărit efectele radicalizării spre stânga a educației în masă – Facebook-ul e o bună oglindă a formei pe care o va lua viitorul! Deja văd tineri

– cu sufletul extirpat de materialism care îmbrățișează hippy ”spiritul pământului” (Mother Earth, etc.),

– înțoliți și înconjurați de gadgeturi corporatiste înjură de foc corporatismul capitalist care le face viața cool,

– își descoperă identități canine/pisicești, etc. pe lângă cele homo/query sexuale, (identitate descoperită în industria socială a sloganurilor originalității),

– ar face un trade între (white) “racists” pentru (Muslim) “rapists”,

– dacă nu neagă realitatea tangibilă atunci o parfumează cu anestezicul ideologic, demonizând necunoscutul care nu se potrivește /e refuzat dogmei ideologice cu termeni din ce în ce mai represivi (totalitarismul lingvistic precede cel socio-politic)

– vor anomie personală cât mai privată, open borders și free education în timp ce reclamă tot mai mult controlul și dădăceala statului, etc.

Văzând contagiunea gratuită și replicarea de masă a revoluționarilor de profesie, cred că acum Marx și Lenin ar zâmbi fericiți: sfârșitul istoriei se realizează prin dialectica nihilismului purificator, cu parousia și damnarea cosmică la pachet!

Pentru curajoși și non-conformiști, a se lua exemplul demersului arheologic din filmul prezentat mai jos (cu limitările culturale de rigoare) și a se aplica exigența criticii la toți idolii momentului din academie, media, politică, biserici, etc.

4. Circularitatea violenței

Trebuie să recunosc public o mare dezamăgire la unii intelectuali: poți fi un versace discipol al valorizării alterității lui Levinas sau al modelului de evadare din mimetismul violenței și al țapului ispășitor al lui Rene Girard și de fapt să fii un totalitarist al sinelui și al propriului univers valoric (adică un anti-Levinas) și un acerbu preot al blamarii  (anti-Girard). A se vedea diabolizarea conservatorilor și fundamentaliștilor de către oameni rafinați și exegeți pretențioși ai nonviolenței din filosofia lui R. Girard (wall-ul unui Brian McLaren sau M. Hardin sunt pline de astfel de ”preaching peace and nonviolence” la adresa conservatorilor). Cu alte cuvinte, te poți cățăra pe umerii unor titani ai gândirii, făcând exact ceea ce ei nu ar fi vrut să faci! Iată un exemplu cât se poate de actual:

Una dintre ultimele ipocrizii la modă e să ai pretenții de compasiune universală când eșuezi în a o dovedi celui din imediata vecinătate, din ograda/familia/neamul tău. (La câtă dragoste și compasiune am văzut zilele astea aș zice că în Occident toată lumea se iartă, iubește și respectă încât polițiștii, judecătorii, doctorii de chiuretaj și psihiatrii au rămas fără obiectul muncii). Asta e de fapt încă un simptom al imaginii de sine adictive, în căutare de noi pretexte grandioase pentru a-și face uitate eșecurile minore devenite rutină. E interesant însă cum o lume ce se definește a fi darwiniană sare furibund să paraziteze și să profite de trupul virtuților creștine – altruismul, compasiunea, vocația înfrățirii universale dincolo de orice barieră de etnie, limbă, sex, cultură și religie (evident, după ce a scăpat de povara copyright-ului prin persiflarea și acuzarea autorilor de orice ipocrizie imaginabilă).

“Not in my name!” e aplicat cu voioșie unora (islamului “civilizator” -“religia păcii”), respins cu cerbicie altora (creștinismului sângeros și homofob, cu Inchiziții, cruciade, genocide, etc.). De fapt “Not in my name!” trădează tocmai caracterul pur imagologic al acestui demers (bun în termenii PR-ului) pentru că lumea se face mai bună prin exemplul asumării păcatului, al pocăinței, al jertfei de sine, nu prin aruncarea superioară a vinovățiilor în recycling been-ul istoriei altora, chiar și când e justificat să o faci. Oare ce s-ar fi schimbat în istorie dacă Daniel, Ezra, Neemia sau Isus ar fi spus “Not in my name!”? Ei au rupt circularitatea vinovățiilor, a violenței perpetue prin asumare, coborâre a sfântului în mocirla păcatului pentru a aduce schimbare, adevărata schimbare. Am suficiente exemple de creștini și conservatori care să recunoască erorile, crimele și prejudecățile creștinilor/conservatorilor însă nu am găsit niciun socialist care să facă același exercițiu de onestitate cu propria ideologie și ravagiile ei din trecut sau prezent. “Sfinții” postmoderni însă s-au prins ca șmecheria vorbelor mari funcționează și încep să spună ce spune popa și să facă mai departe ce face el!

Nevoia criticii în ”paradisul” socialist

Postmodernii sunt aprigi demolatori ai logicii aristotelice, non-contradictorii, pentru a face loc diversității poli-multi-culti dar atunci când urmăresc facerea a noi prozeliți, mai ales din mediul cultural al europenilor, își clamează superioritatea prin apelul la exercițiul gândirii. ”Gândește, încă nu este ilegal” e doar unul din meme-urile de pe Facebook ce mângâie nevoia de semnificație a unor anonimi celebri. Ironia unor astfel de “îndemnuri tovarăsești” este că autorul își asumă riscul ca alții să-i descopere limitele lui în exercițiul gândirii.(și implică o formă de superioritate, bună pentru tratarea demonilor din abisalul psihic). De fapt corectitudinea politică e dovada cea mai clară ca gândirea e deja ilegală pentru unii! Nimeni nu e sceptic consecvent – suntem doar sceptici și gânditori atât cât ne permit propriile prejudecăți/opțiuni/angoase/preferințe/vicii. Gândirea nu se depășește pe sine autonom, prin gândire sau surplus de informație, ci trebuie un eveniment non/supra-rational ca să gândești altfel/mai mult decât o făceai de obicei (o boală, un accident, o nenorocire, o epifanie)! Omul ca ființă rațională e un reductionism al modernității care și-a dovedit limitele. Însă soluția nu este afundarea lui într-un monism animalic, reducționism chimico-biologic!

De la Renaștere încoace biserica creștină a avut parte de analiză și critică la sânge tocmai în raport cu pretențiile pe care și le revendica. Dar cum biserica ca originatoare a unui discurs utopic, a credinței într-o lume mai bună, a fost înlocuită de ideologii și instituții seculare, care pretind a avea un rol semnificativ în a crea o lume mai bună, atunci tot arsenalul de analiză retorică și a realizărilor în raport cu pretențiile emise se aplică automat acestor noi instituții seculare.

În trecut prea puținul studiu al logicii și filosofiei ii făcea pe multi creștini să devină liberali sau atei. Acum tocmai studiul logicii și al istoriei filosofiei este un antidot foarte eficient pentru prăjitura otrăvită a teologiei liberale/ateismului.

Slăbirea atributelor divine se compensează cu îmbogățirea atributelor statului (el devine omniscient, omniprezent, etalonul moralității, salvatorul și judecătorul, figura paternală/maternală care reglementează toate aspectele vieții).  Se pare că experiențele totalitare ale statului maximalist din secolul trecut sunt neglijabile în drumul glorios spre progresul curbat înspre eterna întoarcere! Nici nu știm ce vecini cu istoria suntem, oricât am încerca să fugim de inconvenientele întâlnirii cu ea! (Teologia politică din Noul Testament este suficient de matură pentru a ne feri de capcanele fanatice, extremiste, ale anarhismului si ale etatismului idolatru)

Copiii momentului nu au cum să nu repete erorile trecutului. Noutatea constă în modul discriminatoriu în care etichetele sunt aplicate acestor greșeli. Să ne eliberăm de prejudecățile trecutului doar pentru a le îmbrățișa pe cele ale momentului?

În contextul monopolului virtuților clamat de stânga “progresistă”, oare cum sună acum pilda spusă acum 2000 de ani?

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:10-14)

Copilul dincolo de școală

Eșecurile sunt posibile în lipsa onestității antropologice, nicidecum datorită ei!

Moda de a nu fi la modă

Mă surprind de multe ori având mici ridicări de sprânceană când văd moda învălmășată a multora dintre noi de a ”nu fi la modă”.

Propriile limite mă păzesc bine de orice pretenție de absolută originalitate sau neînțeleasă genialitate și nu am niciun sentiment inconfortabil de asezare între cei muritori pentru că sunt și eu unul dintre ei. Știu că suntem limitați, cu picioarele pe pământ și totuși vrem să zburăm. Iubesc poezia și vreau și eu să mă dezbărez de greutatea unui biologic captiv legilor chimiei, să pot gândi și spune lucruri care nu sunt rezultate ale malaxorului gândurilor și experiențelor mai mult sau mai puțin anonime din ghemul complicat a ceea ce numim cultură, opinie publică, moștenire culturală.

Și totuși, faptul că îmi întind brațele nu înseamnă și că am aripi deja. Faptul că îmi reclam individualitatea nu înseamnă că voi lăsa pământului o altfel de umbră decât a celor de dinaintea mea. Întotdeauna în bucătăria internă a afirmării vom găsi un strop de negare. Mă îndoiesc însă de gustul acelei oferte ce are negarea ca ingredient covărșitor.

Psalmi pentru sine

O astfel de modă este recitirea psalmică a unor oameni deveniți guru, înțelepți populari, glăsuitori fermecători ai gândurilor noastre ascunse. Sir Ken Robinson este unul dintre personajele ale cărui cuvinte sunt date din mână în mână, de la un ecran la altul si apreciat pe bună dreptate pentru pertinența observațiilor sale. Numai că micile detalii, accente, unghiuri de perspectivă fac nu doar deliciul personalității unui om, ci ele descoperă și limitările inerente condiției umane. Iată deci faimoasele cuvinte despre cum școala omoară creativitatea copilului.

În principiu domnul Ken Robinson are dreptate dar tocmai aici apare ironia:

1. în trecut aveam o educație exclusivistă, personalizată, disciplinată, chiar autoritaristă și totuși ”organică”, ușor de racordat cu realitatea, având rezultate cât se poate de evidente (ex. l-o fi urât J. St. Mill pe taică-su pentru orele de educație primite în copilărie, pentru lipsa de sensibilitate și atmosfera spartană, chestiune ce ține și de contextul cultural-istoric, dar ce a ajuns ulterior ar fi fost imposibil fără educația primită de la tatăl său).

2. De vre-un secol și ceva avem sistemul modern de educație, un sistem care se laudă cu accesibilitatea, universalitatea și spiritul democratic pe care le oferă. Acum se fac impresionante piruiete dogmatice în jurul dreptului copilului și totuși acest sistem de educație este serial, industrial, mecanicist, de multe ori artificial, greoi și cu rezultate sub asteptări.

Da, exista șanse foarte mari ca creativitatea copiilor să fie sugrumată de școli/profesori și de prea multe ori virtualitatea asta devine realitate. Cred însă că dacă luăm în considerare greșeala unora de a idealiza profesorul (sau sistemul de educație), ar trebui să deschidem și celălalt ochi și să vedem cum idealizăm copilul în loc să-l vedem așa cum este, îngrijindu-l spre a ajunge ceva mai mult decât este acum.

O temă de reflecție mai actuală ar fi aceea a efectelor negative pe care ideologia ”self-esteem”-ului o are asupra copilului recent. Lipsa de încredere în forțele proprii are efecte nocive, traumatizante, asupra formării unui copil. Dar cel puțin la fel de nociv este excesul de încredere în sine și aroganța instituirii în judecător fără învățarea a câtorva principii elementare, în reclamator fără putința de a asculta pe altul, etc. (Poate că cei care naufragiază disperat prin apele sterile ale învățământului post-comunist spre insula paradisiacă a celui occidental ar face bine să ia aminte la strigătele celor însetați care nu știu cum să fugă de pe acest tărâm nisipos și steril înspre orizonturi mai pline de viață).

Dincolo de filosofiile pretențioase care dau bine pe hârtie/flyere/postere, o vizită în școlile de azi arată că de fapt mantrele self-esteem-ului nu potențează atât comportamentele pozitive, pro-sociale, pro-active, cât (mai ales) pe cele agresive, conflictuale, negative. Bazată strict pe lozincile self-esteem-ului serializat, utopia cooperării și ajutorării  altora se sparge imediat in cioburile dureroase ale violenței asupra celuilalt. Să fim realiști: orice discuție despre ”bullying” în școlile din Occident este de fapt o discuție ”travestită” despre efectele negative ale unui self esteem suficient de ”cultivat”, cu inerentele probleme/patologii pe care le ascunde. Numai că mai nimeni nu vrea să pună problema în acești termeni și să facă corelațiile de rigoare!

Experiența pedagogică în sisteme de educație diferite mă ajută să conștientizez slăbiciunile ambelor sisteme/viziuni/filosofii educaționale. Ori un dram de realism ne poate feri de excesele autoritarismului de un fel sau altul.

self,esteem,high,ifs,self,text,quotes-fab7583a5b09e6bbacc415fa08c171a1_h

Tocmai de aceea, dincolo de fermecătoarele cuvinte ale domnului Ken Robinson, să privim la clar-obscurul pe care îl ascunde carisma vorbelor mari:

1. nu toți copiii sunt incredibil de creativi și inovativi! Aici rezidă de fapt una dintre marile probleme ale epocii noastre: nu mai avem o onestitate antropologică. Împovărați de greutatea calităților aristocratice ce se doresc a fi acum împărțite democratic și nediscriminatoriu tuturor, negăm tocmai pretenția diversității în numele căreia ne batem cu fantasmele trecutului! Egalizarea genialității, a creativității, vine nu dintr-un complex de a re-afirma cuvintele Creatorului benevolent ci vine tocmai dintr-un efort de a suplini lipsa lor. Self-esteemul postmodern e susceptibil a fi înțeles ca o doxologie a unui sine ce a abandonat un Altul. Dumnezeu însă e mai de bun simț și realist decât cei ce vorbesc în numele sau în locul Lui. Un astfel de simț al realității este absolut necesar în orice proces de educație, altminteri totul nu e decât o păcăleală dulce.

2. Creativitatea nu e prin sine nimic dacă nu are un context, context dat de cunoaștere, descoperire a unui pre-dat. Fără disciplina integrării cunoașterii trecute nu există șansa descoperirii surplusului care poate face diferență în viitor. ”Accidentele de cunoaștere”, în măsura în care ele sunt posibile, se exclud. Creativitatea nu e ieftină, pe gratis și nu exclude ci implică muncă, interes, disciplină a cunoașterii. Ori dacă în numele creativității ajungem să privim ca o realizare extraordinară redescoperirea roții, mă tem că ne batem joc de toată istoria umană.

3. Asumarea riscurilor implică tocmai o formă de evaluare, de corectare, de recunoaștere a unor greșeli, de revizuire, chestiune valabilă pentru toți actorii implicați. Ori aici avem o contradicție cu principiul noii pedagogii, acela care dictează că self-esteemul elevului este extraordinar de fragil astfel încât e imperativă evitarea oricăror corecții (corectarea răspunsului elevului ca un act de pedeapsă, de impunere a puterii profesorului, etc. – iată foucaltizarea educației).

4. Dacă școlile știu cum să omoare creativitatea copilului prin limitările birocratice sau cele culturale ale profesorilor, cel puțin același lucru se întâmplă cu contextul cultural al elevului recent. Hiperstimularea, iluzia accesibilității facile și a cunoașterii digitalizate, cultivarea comodității, etc. sunt doar câteva dintre efectele perverse ale modernității târzii care afectează elevul azi. Spre deosebire de mediul în care elevul din alte timpuri învăța, acum se creează un puternic curent concurențial între tipul de atitudine și acțiune specifice școlii și cele ale culturii populare cu care este imbibat elevul azi. Uite așa se face că pluralitatea stimulilor și industria ”be yourself” fac cât se poate de ”boring” și ineficient procesul instructiv, chiar și actul de descoperire – ce necesită timp, efort, disciplină, răbdare, corectare, etc. – . Urmărind afinitățile și preocupările elevilor atunci când nu erau angrenați în actul educațional din clasă, am observat că dezinteresul față de cunoaștere și disprețul față de alți semeni cresc direct proporțional cu stima de sine pe care și-o cultivă unii elevi. Atunci poate că o discuție ar fi nu doar despre cum școala omoară creativitatea elevilor ci cum cultura populară omoară această creativitate.

Înspre o re-sensibilizare a cuvântului

Ne plac minimalismul estetic și cel moral dar practicăm un maximalism antropologic, o percepție de sine obeză, îndopată cu stimulente artificiale, dar frumos colorate. Poate că ar trebui să adunăm date cât se poate de recente din școlile din Vest și să reviziuim optimismul utopic care e dezlănțuit de un sistem de educație tocmai bazat pe filosofii frumoase și eterice. Inclusiv școlile din Vest acceptă faptul că performanța nu e posibilă fără efort, disciplină, respect, multă muncă, la care se adaugă disponibilitățile native ale fiecăruia, talente care trebuiesc protejate și stimulate. Dar universal acceptată azi în sistemul de educație e tocmai propria doxologie, filosofia imperativului stimei de sine, îmbibată oriunde, pretutindeni și aproape în oricine, văzută ca soluție miraculoasă pentru atâtea probleme. Stimă de sine care are menirea să acopere insuficiența relațiilor emoționale părinți-copii, schizofrenia eurilor sociale la care suntem predispuși atunci când ne adăpăm din rezervorul etichetelor cât mai prețioase (iată cum chestiunea ipocriziei religioase capătă surogate cât se poate de seculare), etc. Iată dar cum putem explica teologic, cultural, politic și psihologic necesitatea impunerii filosofiei autodeterminării și auto-aprecierii (”impunerea autodeterminării” – pare a fi o expresie ironică, nu?)

Poate că nu ne-ar strica o revenire la cumințenia cuvântului bine strunit de fapta și gândul propriu. O cumințenie în raport cu sine și cu celălalt, o încredere înspre mai bine dar măsurată cu eforturi și răbdarea lor, nu cu vorbe auto-măgulitoare. Poate că atunci când ne vom uita în oglindă mai puțin vom descoperi mai multul din celălalt si vom fi și noi ceva mai mult. Poate că o re-sensibilizare a cuvântului ne va putea scăpa de ielele îmbietoare ale unei imagini autodevoratoare de multe ori.

Să fim realiști: copilul din școală e același cu cel de dincolo de școală, e cel care crește cu ceea ce i se dă, i se permite, i se oferă, cu modelele care i se arată, etc. E tare riscant să facem experimente de orgoliu pe pielea lor!

Chemările viitorului sunt provocatoare dar va trece ceva timp până vom realiza că ele sunt în rezonanță cu învățămintele din trecut. (Într-o discuție cât se poate de progresista la UBC Vancouver despre cît de important e self-esteem-ul pentru progresul umanității, am re-amintit că cei mai mari criminali ai secolului trecut au avut un self-esteem superb dar cu rezultate catastrofale, chestiune care a părut ca o revelație nu foarte energizantă pentru unii dintre colegii mei). Știm deci excesele din trecut și ar fi bine să le evităm. Vom ști însă să evităm excesele din prezent, făcute tocmai în numele repărării celor din trecut?

image00110

PS.

Iată AICI și o critică (rezonabilă în opinia mea) a sofismelor faimoase ale video-clipului d-lui Ken Robinson.

Plictisul ca soteriologie răsturnată

Îmi aduc aminte că în adolescență am avut o conversație cu mama mea referitoare la cât de plictisitoare mi se părea un anume ritual casnic. “Ce e aia plictis? Nu știu de așa ceva în viața mea. Pune mâna și dă-i drumul!” Dincolo de anecdocticul situației sau de încercarea mea de negociere a structurilor de putere în familie, explicațiile de atunci mi-au întărit convingerea că eu și părinții mei trăim în regimuri existențiale diferite.  “Cum să nu știi ce este plictisul? Chiar nu ai avut momente când o apatie teribilă te lovește taman atunci când trebuie să faci niște chestii total neinteresante?”

Iată că după ceva ani mi-am dat seama că regimurile alea existențiale diferite nu sunt cauzate doar de preferințe culturale diferite, de tabieturi și comportamente diferite, ci sunt cauzate în cea mai mare parte de modul în care ești imersat în real.

Acum eu sunt cel care se întreabă: “cum să ai timp de plictiseală și de apatie cronică când sunt atâtea lucruri de făcut/ admirat/cunoscut/iubit/luptat în viața asta? Nu te ascultă nimeni? Nu te înțelege nimeni? Nu găsești un sens în viață? Începe prin a asculta pe altul, a te deschide către un altul ca să-l înțelegi, oferă-i un cadou, un surâs, o întrebare, o încurajare! Du-te în natură, studiază plante, animale, respiră aer curat, desenează, cântă, dansează, citește!”

Plictisul și apatia existau și în alte epoci istorice, erau experiențe ce trădau o anumită angoasă existențială, o anumită fisură într-o metafizică prea mândră de soliditatea ei sistemică, dar ele au făcut carieră cu pacienți cronici și de masă doar în epoca noastră! De ce oare?

Experiența de profesor în practica pedagogică din Canada mi-a întărit intuițiile cu privire la ceea ce face un elev să fie plictisit de tot ceea ce înseamnă educație. Dacă nu le este oferit entertainmentul, extraordinarul comod, tangibil fără efort și ambalat în bombonele cât mai digerabile, tinerii vor găsi orice efort educațional plictisitor pentru că nu le este stimulat interesul. Ori pentru a capta interesul elevilor un profesor trebuie să concureze cu adevărații “pedagogi” ai timpurilor noastre, cu măscăricii din pop-culture și mass-media. Acolo se fabrică standardele captării interesului!

Într-o lume din ce în ce mai aglomerată, deci tot mai concurențială, standardele operațiunii de vânzare-cumpărare trebuiesc ridicate continuu. Uite așa s-a ajuns la hipersaturarea cu etichete, complimente, idealuri, cu “worldview”-uri și prescriptii de realizare/mântuire personală, ceea ce altădată era rezervat exclusiv teologilor și filosofilor. Dar oricât de pixelată ar fi, perfecțiunea făcută de mânuțele noastre e, în cele din urmă, plictisitoare, monotonă, delirantă, alienatoare.

Testul timpului face ca un cer de sticlă să asfixieze căutări, o floare pixelată să atrofieze simțuri,  un zâmbet botuxat să inhibe dorințe… (Mi-e frică de perfecțiune)

Iar ruptura dintre pretenții/aspirații și fărămiturile din realitate precum și intensitatea din ce în ce mai împovărătoare cu care se trăiesc experiențele interioare predispune tânărul la tristețe și apatie. Plictisul este azi multiplicat tocmai datorită ciudatului paradox de a fi cât mai conectat prin tot felul de gadgeturi, gadgeturi care oferă multiple experiențe mediate, vinde absolutul în banalitatea clipei,  dar favorizează pe termen lung deconectarea de propriul corp, de lumea celorlalți și de universul înconjurător.

Mulți dintre oamenii de azi consideră plictisitor normalul dragostei care știe să și rabde, nu doar să reclame, cel al bunului făcut cu inima curată, nicidecum în urma unui calcul de imagine sau pentru un profit egoist, al unui cuvânt spiritual sau al mustrării terapeutice, al căutarii cunoașterii prin lectură, al muncii cinstite, al smereniei neprefăcute, etc. Bunul, frumosul, adevarul sunt plictisitoare pentru că răul, urâtul, eroarea/conspirarea sunt mai incintante. De ce? Pentru că trăim în epoca mediat(izat)ă, în regimul velocității, a lecturării instant a experiențelor de lungă durată, interesul trebuie activat prin tușe din ce în ce mai evidente, colorate cât mai strident și cu efect sonor cât mai puternic. Altfel, orice trivialitate colorată pare mult mai interesantă decât o profunzime prezentată “cenușiu”. Stimularea cognitivă nu se mai folosește acum de etalonul continuității, al duratei, ci trebuie îngrămădită în camera îngustă a clipei imediate. Omul recent nu pare deloc speriat de hăul căscat între învățăturile istoriei trecute și avertizările posibilelor pericole din cea viitoare. Pentru asta sunt responsabili cei din trecut sau cei din viitor. Omul recent trebuie captat, mulțumit, lingușit ACUM, IMEDIAT! Când toată greutatea trăirii, a experienței, este lăsată exclusiv pe umerii unui acum ce nu este planificat, ci consumat într-un happening delirant, atunci să nu mirăm că mulți dintre tineri au o adevărată criză a ambiției de ordin profesional, de ordin relațional sau cu privire la cunoaștere și deschidere reală către exterior.

Happy-end-urile de pe ecran sunt plictisitoare nu doar pentru că ne fură suspinul după un strop de interzis, de tabu, de “autenticitate” adictivă, ci și poate pentru că în subconștient ne complexează în raport cu neputința noastră de a avea vreunul prin viața reală. Am ajuns să respirăm prin propria retină, captivă în regimul iluzoriu al extraordinarului oferit instant și consumat fără efort, al dorinței prinse în cușca virtualului nicicând realizabil. Ori infuzia de prea multă auto-divinizare fără a avea regimul ontologic pentru a o suporta duce inevitabil la efectul pervers al căderii în plictis și frustrare:

„(…) ecranul nu interzice şi nu comandă nimic, dar face inutil şi plictisitor orice altceva. Nu controlează nici gândirea, nici lectura, le face doar de prisos” (Pascal Bruckner, Tentația inocenței, Nemira, 2005, p. 67).

toilet-technology-targets-boredom-1324353462Toilet console, Source: The Nation

Atrofierea emoțională și volitivă devin norme de viață atunci când suntem captivi în galaxia narcisistă, dar această atrofiere a interiorului întors spre sine poate fi reversibilă, contracarată prin deschiderea către exterior, către nevoile altora și, mai ales, către disponibilitățile Altuia de a da sens și tămăduire! (Nu-ti rezolvi problemele de identitate prin recursul la patologiile alterității, oricare ar fi ele – “autenticitate” adictivă, feminism, misoginism, homosexualitate, adicție de orice fel. Fie și numai pentru acest motiv egoist apelul la Dumnezeu ca un Altul face sens!)

Umblă un mit urban care spune că raiul lui Dumnezeu e neatractiv pentru că e plictisitor. Iată dar că “raiul” negustorilor de azi e plictisitor în cele din urmă și, din câte se pare, iadul va fi o plictistoare repetiție a regretelor a ceea ce ai putut crede/face/iubi/cunoaște…

P. S.  Termenii “interesant” și “plictisitor” și-au făcut debutul în limba engleză aproximativ în același timp. Frățietate semantică și istorică!