Avataruri ale unui creștinism (non)consumerist

Consumerism thrives on emotional voids (Caroline Knapp).

Sunt un sceptic “ateu” când vine vorba de infuziile emo-psihedelice ale religiilor, inclusiv cea creştină, cu specificitățile carismatice foarte “în trend” peste tot în lume azi. Nu prizez narco-narcisismul muzicii “praise & worship” şi superficialitatea ei nu doar muzicală ci și ideatică, imaginară. Dar recunosc că am și eu momentele mele de “erupție mistică” a solitarismului, în intimitatea devoțiunii personale, ascultând unele melodii în care mă regăsesc, care transpun destul de bine cuvintele psalmistului (cum altfel decât jesus-at și el) pe ritmuri post-moderne. Muzica worship în gramaj rezonabil este binevenită ca variație, paletă de expererință muzicală și devoțională printre altele. Problema este atunci când această muzică devine monopolizantă, te trage cu toții dinții cu care îți zâmbește către un vortex linear dar sufocant. Simt atunci că orizontul unei astfel de experiențe artistice mă nivelează, mă constrânge să mă bucur de golurile mele emoționale în loc să mă elibereze către o experiență holistică, integratoare atât a minții cât și trupului și spiritului.

Când ascult/văd o astfel de piesă îi simt melodicitatea, îi apreciez căldura umană, îmi pot imagina plutind puțin pe valurile melodiei dar nu mă pot abține în a vedea-o/asculta-o cu ochiul unui determinist

psihologic (un clinician poate citi ceva semne de co-dependențe, OCD, narcisism, hipnoza colectivă, excitare emoțională – a se citi mai ales Kenneth Hull – Music Wars, Neuroscience, and Self Psychology, 2009 și Miller & Strongman – The Emotional Effects of Music on Religious Experience: A Study of the Pentecostal-Charismatic Style of Music and Worship, 2002),

sociologic (catharsis de trib/grup, “corporate Godcert”, mimesis colectiv),

cultural antropologic (“night-club” church, consumerism al “recorded tradition”, hiper-pozitivism american, “liturghie” postmodernă).

(ca să nu mai spun de perspectiva teologică – nu poți avea intimitate cu Dumnezeu prin reducere a transcendentului la gâdilări emoționale și mantre psihedelice – “sacrul” e o categorie pe care postmodernul o percepe prin surogate, și alea la mâna a doua/treia – prin filmele de groază, apocalipsme, anti-artă, etc.).

Degeaba spunem “de gustibus non disputandum!” – nu e vorba de stil ci tocmai de ceea ce găsim dincolo de el! Ori muzica cu adevărat bună ia subiectul uman și îl duce dincolo de propria umbră! La fel cum Hristos ne-a chemat la o nouă identitate prin purtarea crucii, pășire pe cărarea strâmtă (care oferă profunzime devoțional-teologică), asumare a unei puteri psihice care întoarce obrazul și nu pumnul, știe să fie înțelept ca șarpele și totuși inocent și fără răutate ca porumbelul (inovator cultural și pozitiv social).

O întreagă bogăție de resurse pentru bolile lumii acesteia este îngropată în consumismul nostru religios. (Ar trebui să vorbim și despre o altă boală consumeristă a creștinilor, cea intelectualistă, de concurența epatării citatetelor și a definirii de sine și moralității proprii prin contorul cărților citite. Creștinismul nu a dus lipsă de cărți bune. Problema e cât de buni devin cei care le citesc!) Trist este faptul că naivitatea nervoasă a tinerilor obosiți de negăsirile din biserici îi impinge pe aceștia în a deveni consumatori (și apoi vânzători) ai necăutărilor din lume! Un cerc vicios care se prelungește din ipocrizia unora în cea a altora. Și totuși, Hristos a murit pe cruce nu ca să umple coșul consumismului emoțional, intelectual, psihedelic, financiar, etc., ci ca să ne izbăvească de atfel de circularități adictive. 

art-banksy-cross-of-consumerism

Consumer Jesus by  Banksy (2005)

If I were a rich man…

Canon după Psalmul 73

Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).

Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie  fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului  de vânzări,  cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.

În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)

Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”

Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.

Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie:  căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite.  Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”.  Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei  umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.

Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)

P S. :

Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂

Obosit de Dumnezeu

Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?

(Eclesiastul 7:16)

1. Oboseala

Trebăluind prin viață, ne ghiontim în continuu cu acea umbră care ne urmărește  conștiința pretutindeni. Am vrea să o alungăm, să o acoperim, să o stingem sub mâna noastră furioasă! Vrem să ne trăim pasiunile egocentrice, iubirile vicioase și rumorile vanitoase fără a fi incomodați de ea! Până și virtuțiile noastre atent lustruite în fața altora par simple cârpe atunci când ne găsim în fața întunericului luminat al acestei umbre! Tocmai de aceea vrem să fim doar noi și umbra noastră, nicidecum a Altuia!

Zădarnic… Ea ne cuprinde dinafară, dinăuntru, dinainte și dinapoi, ne precede în timp și continuă să fie și după ce ne-am stins pe pământul ăsta, ne-a alcătuit până în cele mai mici detalii în chimia celulelor noastre și ne curtează curiozitatea când ne uităm la imensitatea universului de deasupra noastră. Unde și cum putem să ne ascundem de Tine?

Însă o șoaptă ”binevoitoare” ne oferă soluția: cea mai eficientă cale de a scăpa de umbra Celui de fără sfârșit este să punem altceva în locul Lui. Și asemenea poporului obosit de așteptarea poruncilor lui Dumnezeu, purcedem la fabricarea de idoli:

Poporul, văzând că Moise zăbovește să se coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron și i-a zis:

“Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut.”

Aaron le-a răspuns:

“Scoateți cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor și fiicelor voastre și aduceți-i la mine.”

Și toți și-au scos cerceii de aur din urechi și i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta și a făcut un vițel turnat. Și ei au zis:

“Israele! iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului.”

Cand a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui și a strigat:

”Maine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!”

A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exod 32:1-6)

Odată ce

  1. problema revelației este pecetluită (făcută imposibilă, neputincioasă-Dumnezeu nu mai poate vorbi, cel prin care vorbea e pierdut printre detaliile necunoscutului și nesiguranței – ”omul acela… nu știm ce s-a făcut”),
  2. inițiativa trebuie luată în mâinile proprii  (”Haide, fă-ne”) și
  3. create mijloacele regulatorii (”fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră”) pentru ca
  4. infuzia de rațiune semnificantă să justifice practici sociale ce gravitează în jurul (4′) plăcerii individuale și (4”) a conformismului social (”poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace”).

Chiar dacă presiunea vine din partea poporului, Aron preotul, ca reprezentat al lui Dumnezeu, este cel care se pliază pe cerințele ”progresiste”/deconstructiviste/nihiliste ale poporului. Creativitatea lui Aron constă în nu atât aducerea Dumnezeului care i-a scos din Egipt în tiparele religioase ale vremii și culturii (Dumnezeu Însuși folosește aceste cadre ca formă de comunicare a Cine este El) ci reducerea Lui exclusiv la aceste cadre culturale.

Imanentizarea transcendentului prin reducționismul naturalist începe cu imposibilitatea revelației și se face de către cler la cerința presiunii culturale și sociale pentru a suplini nevoile entropice și agenda amoralistă a populației! Sună foarte liberal/postmodern/progresist, nu? NICI NU ȘTIM CE VECHI SUNTEM!

732_copy_2_38Peter Meller: Worship of the Golden Calf

2. Oaza iluzorie

Eliberați de ”fantasmele” trecutului, de povara așteptării grabnice a vorbirii lui Dumnezeu de pe vre-un Sinai privat, privim arogant peste umăr la cei care care încă mai așteaptă și cred că Dumnezeu e Cel care vorbește cu Moise și ne scârbim de limitele naturii lor umane pentru … a ne  sorbi neputințele propriei naturi umane. De-conversia multor creștini este fenomenul gălăgios al celor ce dau glas propriilor neputințe de a crede în Dumnezeu atunci când privesc la idolii celor care se laudă cu a lor credință în Dumnezeu. Tragedia e că și ei se află exact în aceeași situație a idolatriei, a construirii de noi idoli care să suplinească alungarea/acoperirea/stingerea furioasă a umbrei Celui Atotputernic. Tocmai acești oameni se cred foarte neprihăniți și se arată foarte înțelepți, pierzându-se astfel pe sine. (A se citi AICI încă o poveste tristă a înlocuirii Dumnezeului care a avut putere să mântuiască un întreg popor din Egipt cu idolul facil al mâncării, băuturii, dansului orgiastic și numelui legat de smoală și cărămizi.)

Dacă renunțăm la izvorul apelor vii, cu siguranță că ne vom construi puțuri mereu nesatisfăcătoare. Idolii de azi încep să sune astfel: “viața (eu) are (am) sens doar dacă

  • am putere și influență asupra celorlalți” (idolatria puterii)
  • sunt iubit și respectat de _____.” (idolatria aprobării de ceilalți)
  • am acest tip de plăceri, o calitate anume a vieții” (idolatria confortului)
  • sunt în stare să controlez viața mea în ceea ce privește _____.” (idolatria controlului)
  • oamenii depinde de mine și au nevoie de mine.” (idolatria ajutorului)
  • cineva este acolo să mă protejeze și să mă țină în siguranță.” (idolatria dependenței)
  • sunt complet liber de orice obligații și reponsabilități în a avea grijă de cineva” (idolatria independenței)
  • sunt foarte productiv și eficient în munca mea” (idolatria muncii)
  • mi se recunosc toate realizările .” (idolatria rezultatelor)
  • am un anumit nivel de bogăție, libertate financială și ceva posesiuni frumușele.” (idolatria materialismului)
  • ader la codurile morale ale religiei mele și le împlinesc în activitățile religioase” (idolatria religiei)
  • această persoană este în viața mea și sunt/este fericită împreună cu mine.” (idolatria fericirii personale)
  • mă simt total independent de orice formă de religie și trăiesc conform propriei mele morale și principii ale rațiunii mele autonome.” (idolatria a-religioasă/atee)
  • rasa și cultura mea sunt superioare și trebuie recunoscute ca atare .” (idolatria rasială/culturală)
  • sunt acceptat de un anumit grup social sau profesional.” (idolatria elitismului)
  • copii sau părinții sau soțul/soția sunt fericiți (cu mine). ” (idolatria familiei)
  • Doamna/Domnul Perfect este îndrăgostit(ă) de mine.” (idolatria relațiilor)
  • sunt în suferință și doar atunci mă simt vrednic de a iubi/fi iubit și să scap de vinovăție.” (idolatria suferinței)
  • cauzele mele politice sau sociale sunt generatoare de progres.” (idolatria ideologiei)
  • arăt într-un anumit fel.” (idolatria imaginii) (Timothy Keller, Counterfeit Gods: The Empty Promises of Money, Sex, and Power, and the Only Hope that Matters, Penguin Books, 2011)

3. Odihna

Un profet ce a stat singur în fața  unui popor întreg, poruncind chiar lui Dumnezeu să se reveleze la glasul lui, are drept răsplată pentru curajul și credincioșia lui… o amenințare cu moartea din partea reginei țării sale și o tăcere asurzitoare din partea Dumnezeului a cărei onoare o tocmai apărase riscând totul:

”Să fi fost totul o iluzie? Să fie Dumnezeu capricios și neputincios ca ceilalți idoli din bazinul culturilor și religiilor de dimprejur? Să fi înțeles eu greșit totul? La ce folos să fiu neprihănit? La ce folos toată experiența și cunoașterea de până acum?”

Ilie era obosit de Dumnezeu! 

Iar când ești obosit de Dumnezeu fugi, fugi cât mai departe!

În absența vorbirii lui Dumnezeu, urmărit de inamici dar și de propria angoasă, la doar o zi de la fulminanta reprezentație de putere și autoritate în fața întregului popor, Ilie fuge din nordul Israelului tocmai în colțul cel mai sudic al Iudeii. Siguranță față de potrivnicii vremurilor! Însă suficient de departe de Dumnezeu?

El s-a dus în pustiu unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât parinții mei.” (1 Împărați 19:4)

În toată această letargie și neputință, Dumnezeu se apropie de Ilie trimițănd un înger care să îi asigure nevoia de hrană, re-memorând astfel experiențe trecute în care Dumnezeu era Cel care se revelase, ocrotise și dăduse speranță (1 Împărați 17:1-6).

Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și a zis:

“Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.”

El s-a sculat, a mâncat și a băut; și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. (1 Împărați 19:7-8)

Când ești obosit de Dumnezeu acesta te invită la… Sinai. Ilie reface experiența de 40 de zile a lui Moise la Sinai (Exod 24:18), dialogând cu voce tare sau cu cea a conștiinței cu Însuși Dumnezeu. Confruntat cu dezamăgire, slăbiciune, ură din partea altora, frică și nesiguranță, cel mai simplu e să fugi de Dumnezeu! Ei bine, Ilie alege să asculte de înger și fuge spre Dumnezeu, reface legătura revelației, pune puzzle-ul înapoi, ascultă înainte de a întreba, își re-analizează experiențele și teologia în lumina dialogului său cu Dumnezeu. Dumnezeu care vine nu prin puterea unei evidențe empirice de necontestat, impunătoare, ci într-un susur blând, firav, potrivit anatomiei sufletești a celui dezamăgit. Ilie descoperă astfel să nu se creadă  nici prea neprihănit (”mai am 7000 de bărbați în Israel care nu s-au pângărit cu idoli”) și nici prea înțelept (Eu voi face judecata, tu doar ești parte a planului Meu în a o realiza – ”Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustiu până la Damasc și când vei ajunge, să ungi pe…)

Multe activități făcute în numele Domnului ajung să obosească atât trupul cât și sufletul. Din când în când trebuie să ne retragem în pustie, singuri cu … Dumnezeu!

Acolo vom avea o conversație onestă, cu durerile noastre coafate de mersul ritualic prin banalitatea cotidiană, cu dezamăgirile noastre ascunse de indiscreția celorlalți, cu speranțele noastre frânte ce vin din alchimia unor certitudini prost alcătuite și asumate.

Acolo, pe Sinaiul nostru, ne vom re-evalua credința noastră – dacă ea e în adevăratul Dumnezeu al izbăvirii sau dacă nu cumva a ”evoluat”/contextualizat în tentația comodă a unui idol care să ne servească poftele.

Acolo vom calibra nu revelația lui Dumnezeu în termenii încrederii noastre ci încrederea noastră în Dumnezeu în lumina revelației Sale!

Acolo, în pustia sufletului, în siguranța intimității cu Dumnezeu, ne vom plânge eșecurile și șterge lacrimile de pe fața unui Dumnezeu care plânge laolaltă cu noi!

Astfel de momente sunt absolut necesare sănătății noastre psihice și spirituale. Cel puțin din când în când e bine să ne gândim la ”Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?” (Eclesiastul 7:16).

Iar celor ce vin cu inima ruptă în bucăți Dumnezeu nu le oferă dragostea în bucățele ci se oferă pe Sine!

Labirinturile nopții

Întreaga lume se odihnește noaptea. Suflări de animale, susuri de apă, copaci și fețe umane sunt eliberate din strânsoarea formelor și captivitatea vederii. Noaptea e ca un pântec al emoțiilor în care fiecare își relevă propria natură, temeri și speranțe, adăpostindu-se în întuneric de privirile indiscrete ale vecinului de peste zi. Noaptea e și mormântul timpului – până și Dumnezeu își număra reușitele creației prin pecetluirea lor cu lespedea nopții.

De altfel circularitatea sterilă a cotidianului diurn este compensată noaptea cu atracția onirică și întâlnirile cu un altul misterios, atrăgător și înspăimătător deopotrivă. Noaptea este singurul timp al zilei când poți rămâne copil, indiferent de vârstă.

În mângâierea nopții sufletele au șansa reînvierii, a zilnicei treceri tangențiale prin fața morții, a culcării întru odihnă sau zbucium. Poate tocmai de aceea noaptea este un labirint al sufletului în căutarea acelui loc unde pașii nu mai sunt necesari, unde zbuciumul căutării ia sfârșit, unde reîntâlnirile au loc înainte de a se întâmpla. Visul este tocmai acel tărâm al nopții în care cuvintele vin în matca lor pentru a lăsa loc șoaptelor, pașilor, buzelor și săruturilor, toate șterse în cele din urmă de îngerul morții, al despărțirilor, trădărilor, neputințelor.

Noaptea este și timpul învierii trecutului în lumina speranțelor viitorului. Realități fracturate de neputințele cotidiene sunt recreate în plămădeala dorințelor ascunse în cufărul nopții. Este timpul când fiecare este un demiurg, un creator întârziat, regizor al speranțelor ce stau să moară peste zi.

Dar dincolo de speranță și iluminările ei, noaptea este și timpul profețiilor. Rendezvous-urile cu paradisul pierdut sunt condiționate de o luptă imensă cu forțe potrivnice, cu trecerea peste barierea timpului, dincolo de cascade ale memoriilor dureroase și deșerturi ale așteptării.

Orice profeție are însă un gram de întuneric și angoasă ce nu pot fi învinse decât de … dragoste.

“Prophesies are dark and don’t need a flashlight to illuminate. I’m a bring my own lighthouse kind of lover.” Jarod Kintz, This Book is Not FOR SALE

Ori labirintul cel mai complicat parcurs într-o noapte a sufletului uman și dintr-o iubire puternică pentru oameni (ca să îi mântuie și să le dea speranță) este labirintul Paștelor, parcurs de Isus, victima sacrificială care deschide o nouă cale, inițiază un nou exod din meandrele sufocante ale păcatului și morții. Poate tocmai de aceea într-o catedrală ca cea din Chartres avem un labirint ce prin secolele xiv-xvi era parcurs pios de către preoți și pelegrini ce cântau psalmul 51, Miserere mei, Deus.Chiar mai mult decât atât, s-ar părea că în Duminica Învierii un dans liturgic avea loc în acest labirint pe muzica Victimae paschali laudes. Indiferent de originile păgâne (exită date istoriografice care atestă că într-un astfel de labirint din catedrală se juca și un joc posibil pre-creștin cu o bilă – pilota), mesajul unui astfel de labirint într-o biserică creștină este cât se poate de clar – labirintul din noaptea sufletului este parcurs de fiecare, tocmai de aceea avem nevoie de un ghid, înainte mergător.  Ori Isus este tocmai Cel care a sanctificat timpul nopții, l-a folosit spre mântuirea noastră, dându-ne speranța dimineții.

slide-temple-ratcliff-grace

Lumina trebuie ținută vie toată noaptea până ce toată lespedea speranțelor ei va fi dată laoparte odată pentru totdeauna de Luceafărul strălucitor de dimineață. Așa știm că noaptea și labirinturile ei au fost cu folos și nu doar un vis al visului.

Altruismul răului

“Unde este Abel, fratele tău?” (Geneza, 4:9)

Fântâna genetică a violenței umane

Plânsul Evei, când și-a găsit mezinul omorât de fratele său, s-a transformat, odată cu rostogolirea istoriei, în fluvii de lacrimi nicicând consolate. Lacrimi stoarse laolaltă cu strigăte către un cer de plumb, cel din inima ucigașilor de AICI! Exilați departe de paradisul ferecat irevocabil, oamenii își trăiesc angoasele părăsirii de către Dumnezeul de ACOLO laolaltă cu pasiunile idolilor la îndemână.

Și totuși, ascuns în izolare și rușine, Adamul cel de după păcat este căutat de Dumnezeu: ”Adame, unde ești?” (Geneza 3:9) Iată tandrețea atotștiutorului și atotprezentului Dumnezeu în fața omului sfărâmat și ros de vinovăția păcatului! Doar câțiva ani mai încolo, după ce Cain îl omoară pe Abel, ca răzbunare invidioasă pe relația privilegiată pe care acesta o avea cu Dumnezeu, același atotputernic și atotștiutor Dumnezeu îl întreabă pe Cain: “Unde este Abel, fratele tău?” (Geneza 4:9) Ironia face ca de atunci încoace de fiecare dată când omul face sau suferă câte o boacănă să dea vina pe Dumnezeu pentru tăcerea și ascunderea Lui: ”Unde ești, Dumnezeule, să mă judec cu Tine?”

Ce înseamnă a crede în Dumnezeu (Evrei 11:6)? Înseamnă a te apropia de Dumnezeu, crezând că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Să ne aducem aminte că:

– în aparenta lipsă a lui Dumnezeu, Adam şi Eva au luat dintr-un rod cu gândul că Dumnezeu le-a interzis accesul la el dintr-un capriciu de stăpânitor mofturos şi nedrept. Acest păcat i-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, alungându-i la răsărit de Eden.

– Cain apoi nesocoteşte dreapta judecată a lui Dumnezeu că “dacă faci bine, vei fi bine primit“ şi la câmp, în aceeaşi aparentă lipsă a lui Dumnezeu și având drept mobil aceeași focalizare pe rodul adus ca sacrificiu, Cain comite primul fratricid, păcatul său alungându-l de la Faţa lui Dumnezeu la răsărit de Eden. Pământ, oameni și Dumnezeu prinși într-un cânt dureros al trădărilor umane!

Cel ce nu-L caută pe Dumnezeu nici nu va crede că El este, că El răsplăteşte pe cel ce-L caută şi că este drept în răsplătirea Lui. Dacă nu-L cauţi pe Dumnezeu, profitând de aparenta lipsă a Lui din grădină, înfruptându-te cu nesaţ din neascultare, cu siguranţă că te vei îndepărta de la Faţa Lui, mulţumindu-te cu blestemul trudei pământului şi sfârşind în ţărâna din care ai fost luat. Cain multiplică tragic destinul tatălui său de a se îndoi de justețea actelor lui Dumnezeu, de a comite păcatul neascultării și apoi de a suferi pedeapsa alungării de la Fața lui Dumnezeu și a alienării față de pământul care trebuia să îi fie binecuvântare iar nu blestem.

Ori fântâna genetică a violenței umane își trage izvoarele din ancestrala și ucigașa invidie, dorință mimetică de a rezolva imensa polifonie a diversității universului creat de Dumnezeu prin reducționismele convenabile ale umbrelor propriile judecăți. Primul ucigaș din istoria umană a premeditat crima sa ca o continuare a răfuielii sale cu Dumnezeu și a neputinței proprii de a face față unei lumi mai mare decât o putea înțelege. (Aici cred că Rene Girard supralicitează importanța darului în economia tragediei lui Abel și a violenței umane dar are perfectă dreptate când descrie importanța mecanismului dorinței rivalice în generarea violenței. O perpsectivă complementară lui Girard și mai holistică ne este oferită de Moshe Habeltal în On Sacrifice)

Dumnezeu nu a privit/ nu ”a respectat” darul adus de Cain, preferând însă pe cel adus de Abel. Diferențiere, nedreptate care duce la invidie, rivalitate, crimă! Textul biblic ne spune însă că Dumnezeu s-a uitat  mai întâi la persoană și apoi la darul ei. Ori marea problemă a lui Cain este că a pierdut ceva ce avea încă de la naștere: el era ”darul”, ceea ce Eva și Adam au dobândit de la Dumenezeu (Geneza 4:1). El era Cain (de la kaniti/kanah – dobândit, primit), el era darul care trebuie adus lui Dumnezeu, nicidecum roadele pământului pe care el să le aducă lui Dumnezeu (comentarii midraișe vorbesc de dispute referitoare la proprietăți/pământ, la femei și cu privire la detalii referitoare la adevărata devoțiune religioasă).

Atunci când religia îl face pe om mai puțin uman, îl face pentru că acesta este într-o concureță acerbă cu alții pentru a dobândi favorul lui Dumnezeu. Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă..  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite!

Abel nu e consemnat de posteritate decât prin ricoșeu, prin ceea ce a suportat din partea fratelui său Cain. El, Cain, este cel care fundamentează societatea umană prin fibrele sale violente, de self-esteem și egocentrism atât de actuale în timpurile noastre, toate poleite cu o scrupuloasă grijă față de opresorii care l-ar putea violenta. Confruntat cu propriile acte, Cain nu are nicio formă de remușcare, de părere de rău ci e preocupat teribil de răul care i s-ar putea întâmpla, conștientizând că ar putea fi la rândul lui o victimă.

Și a zis Cain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai mare decât aș putea-o purta. De mă izgonești acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la fața Ta și voi fi zbuciumat și fugar pe pământ și oricine mă va întâlni, mă va ucide”. (Geneza 4:13-14)

Primul fratricid din istorie este nu doar un conflict strict uman cât și o încercare de a comite și primul deicid (a se citi comentariul lui Jürgen Moltmann din God for a Secular Society: The Public Relevance of Theology) Acesta este răspunsul uman la răbdarea lui Dumnezeu de a amâna propria sa judecată în a pedepsi cu moartea păcatul săvârșit! Ori răbdarea lui Dumnezeu este din nou pusă la încercare atunci când Cain este iertat și chiar protejat de Dumnezeu, în pofida crimei comise, iar urmașii lui transformă protecția lui Dumnezeu într-un monument de egoism criminal și revendicativ:

Şi a zis Lameh către femeile sale: “Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Geneza 4:23-24)

Circularitatea victimizării criminalului a început în istoria umană cu această ipocrită grijă de sine și refulare a proprii nedreptăți văzute în ochii tuturor celorlalți! Hobbes îl contrazice pe Rousseau: starea naturală a omului este cea de violență, în care actori interesați de propriul interes sunt în competiție acerbă pentru resurse (chestiunea naturii umane violente și a eventualei sale ”îmblânziri” prin educație, secularizare și control guvernamental este în plină dezbatere, perspectiva post-iluministă a optimismului ”îngerului celui bun” – The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined de Steven Pinker – este adusă pe pământ de critica realistă a unui John Gray – Steven Pinker is wrong about violence and war). Istoria ne-a dovedit că tocmai statul și ideologiile seculare, progresiste, pot fi un extraordinar de eficace criminal. Așa cum spunea și Max Weber  “a state is a human community that claims the monopoly of the legitimate use of physical force.” (From Max Weber: Essay in Sociology, Oxford University Press, New York, 1946, p. 77)

cain and abel

Noi, oamenii, comitem crime (pornind de la cele ale demnității -jigniri și etichetări- până la cele sângeroase) în numele religiei (sacerdotale sau civile/seculare), tocmai pentru că

1. avem un complex concurențial față de semeni mai sfinți sau mai păcătoși decât noi (“celălat îmi e inamic”),

2. Atei (sau religioși) avem o răfuială ancestrală cu Dumnezeu (fratricidul e un deicid – o spune însuși Dumnezeu și a fost dovedită la cruce, prin Hristos),

3. simțim din plin că fructul cunoașterii ne-a făcut neputincioși și maniacal-dezgustați în acceptarea polifoniei și diversității creației lui Dumnezeu, suprimând-o violent prin prejudecăți, dogmatizare, reducționism, refuz al transcendenței celuilalt/Celuilalt.

Ieșirea din circularitatea violenței – atât față de semen cât și față de Dumnezeu – este iertarea. Iertarea este imposibilă fără puternice rădăcini trancendente, fără un model care să fie urmat, educat, perpetuat. Toată avalanșa de vituperări în numele justiției sociale, toate cadravele pe care se suie activiștii a tot felul de victime, tot păienjenișul de acuzații, etichetări și cenzurări mai mult sau mai puțin violente dar în în numele non-violenței  sunt evidențe ale blocajului unui iertări seculare, imanente, a unei pedagogii fără de model, fără eroul care să o întrupeze plenar în propria viață. Interesant e faptul că referința lui Isus la emfatica și ipocrita justiție a urmașilor lui Cain e cât se poate de directă și terapeutică:

Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori ci până la şaptezeci de ori câte şapte. (Matei 18:21-22)

O lume mai bună, fără violență, începe de la o natură umană mai bună. Etichetările și clasificările morale pe care le facem sunt, de cele mai multe ori, mecanisme de exchivare a propriei vinovății și plasare ”generoasă” pe umerii altora. Renunțarea la violență începe cu renunțarea la altruismul răului care vrea să îndrepte lucruri rele, să pedepsească vinovații, să curețe ogorul lui Dumnezeu de spini și pălămidă. Altruismul răului constă tocmai în multiplicarea răului ca multiplicare a propriei justiții – strâmbe și ipocrite, ca deformare multiplicată a semenului, ca omor al lui nu doar în trup, ci și în spiritul și demnitatea lui. Poate de aceea nu degeaba ne atrage atenția Isus asupra filtrului stâlcit pe care îl folosim în judecarea și relaționarea cu celălalt:

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ. (Matei 5: 21-26)

Similitudinea cu crima lui Cain este cât se poate de evidentă: avem menționate de către Isus și darul și fratele și dorința rivalică, generatoare de violență, și crima și modalitatea de evitare a transformării rivalității în crimă/violență. În lumina acestor cerințe răul nostru încetează a mai fi unul altruist ci este doar unul pur violent, ucigaș, care își va primi o dreaptă răsplată. Poate vom fi cu adevărat mai buni nu când vom nega orice fel de judecată a lui Dumnezeu în timp ce aducem judecata noastră asupra celorlalți, ci atunci când vom căuta Fața Lui, ne vom strânge lacrimile în propriile mâini și i le vom întinde spre Dumnezeu – aceste este rodul minții, gurii, mâinilor mele – iartă-mă, te rog! Iertare care se rostogolește apoi în relațiile și în societatea pe care o zidim. Răul nostru încetează să mai fie nu doar ”altruist”  ci și rău atunci când renunțăm la modelul uman al lui Cain și îl urmăm pe cel al lui Isus. Aceasta este o cale mult mai bună decât cea a lui Cain, cel centrat pe propria siguranță, dreptate și judecată.

Așa cum spunea și Rabbi Jonathan Sacks în ultima sa carte Not in God’s Name: Confronting Religious Violence (2015):

When religion turns men into murderers, God weeps (p. 3)

Iar de prea multe ori Dumnezeu plânge singur!