Slăbiciunile ”omului de oțel”

Un om ros de paranoia dar și paralizat de frică, în pragul colapsului psihic, un cinic care-și hrănea egoul devorând moral, psihologic, emoțional și fizic pe cei care-l înconjurau – iată doar câteva crâmpee din universul monstruos al unui Stalin confruntat cu invazia germană în vara anului 1941.

man of steel

În ”WWII. 1941 and the Man of Steel” (2011) BBC și istoricul David Reynolds (University of Cambridge) ne deschid o fereastră către unul dintre cei mai brutali  criminali (”progresiști”) ai istoriei din secolul trecut.

PS. În fața declinului vizibil al armatei și al eșecurilor militare cauzate (și) de cenzura ideologică, Stalin decide pentru o scurtă perioadă de timp să suspende sufocantul control al apparatchik-ului comunist/de partid asupra ofițerilor/generalilor  și decide că este nevoie de o alianță pragmatică cu dușmanul de clasă/ideologic, imperialismul britanic și cel amercian. Exact aceste două compromisuri de la linia ideologică vor fi și cele care vor schimba cursul evenimentelor pentru Stalin în WWII.

America sălbatică

Dacă tot am vorbit despre acea ”splendidă și fermecătoare infinitate de spațiu despre care lumea nu știe nimic. Rusia!” (Gogol), se cuvine să ne scăldăm ochii într-un alt imperiu deschis, cel al Americii. America Wild: National Parks Adventure este un film documentar narat de Robert Redford despre frumusețile ce-ți taie respirația de pe o coastă pe alta, de la fiordurile înghețate ale Alaskăi la mlaștinile subtropicale ale Floridei.

America_Wild

Ceea ce Domnul a zămislit cu palmele Lui, omul trebuie să descopere cu mâinile  lui tremurânde pe o vâslă, frânghie, aparat de fotografiat, etc. Iar ceea ce europenii au pictând  Capela Sixtină, americanii au în mărime naturală în parcurile lor naționale Yellowstone, Glacier National Park, Yosemite, Arches, etc.. Acest film este o invitație la uimire, fascinație a unui frumos divin, ne-alterat.

If I were a rich man…

Canon după Psalmul 73

Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).

Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie  fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului  de vânzări,  cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.

În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)

Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”

Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.

Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie:  căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite.  Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”.  Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei  umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.

Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)

P S. :

Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂

Sacrificiul pionului

Printre prea-multele filme deșeu produse la Hollywood am găsit săptămâna asta o provocare și o promisiune eșuată, ce se cere reluată și făcută din nou, cu mai mult nerv, culoare și text.

“Pawn Sacrifice” (2015) ar fi trebuit să fie un fel de ”Birdman” al lui Toby Maguire, un anti-film, o răsturnare ironică a rolului său din ”Spiderman”. Din păcate “Pawn Sacrifice” este un film grăbit, făcut la repezeală, o cale parcursă doar pe jumătate și de aceea risipită prematur.

Avem povestea romanțată a lui Bobby Fisher, a genialității sale precoce, a maturizării lui și a devenirii sale într-un erou sacrificial, adus pe altarul coeziunii social-patriotice. Un destin oglindă cu cel al lui Spiderman, jucat de același Toby Maguire urmă cu vreo 15 ani. Același destin al unui copil precoce, fără tată, cu o mamă depășită de potențialul copilului său, aceeași hiper-sensibilitate care însoțește capacitățile sale ieșite din comun. Spre deosebire de Spiderman, unde eroul se pune în slujba tuturor, ”Pawn Sacrifice” portretizează un erou ce are drept inamic pe toată lumea – părinți, iubită, reporteri, admiratori, evrei și, inevitabil, rușii pe care vroia să îi învingă. De aici și tușa prea evidentă, stridentă chiar, pe care o capătă Bobby Fisher în acest film. Deliciul unei opere de artă stă tocmai în ceea ce se descoperă acoperind și nu dezvelind complet!

Filmul e lipsit de umor dar este cât se poate de ironic atît în producție cît și in prezentare:

  • URSS este imperiul, USA outsiderul firav, modest și eroic,
  • mama lui Bobby este evreică, cu simpatii comuniste, fugită însă din Rusia tocmai din cauza persecuției comuniste,
  • Bobby Fisher este și el evreu care, de-a lungul timpului va dezvolta un anti-semitism acerb (tocmai datorită infuziei grosolane de rațiune semnificante – lucrurile nu sunt accidentale ci se întâmplă după un timp și tipar anume, de aici nevoia conspirației ca inserție de sens într-o lume fără sens, pur mecaniscistă),
  • Spassky, eternul rival rus, nu e portretizat prea complex (Liev Schreiber cam atât poate)
  • în timp ce Fisher, cu toate eforturile lui Toby Mahuire, e prea grav și precoce paranoid.

Filmul poate fi despre fiecare dintre noi atunci când ne apropiem de granița patologicului, a jertfei de sine care se consumă pentru un ideal mai mare, etc.

PS: filmul este 100% corect într-un punct unde nu se cere niciun comentariu: ”rușii nu joacă după reguli!” 🙂

1961-1-3-1442826284

Labirinturile nopții

Întreaga lume se odihnește noaptea. Suflări de animale, susuri de apă, copaci și fețe umane sunt eliberate din strânsoarea formelor și captivitatea vederii. Noaptea e ca un pântec al emoțiilor în care fiecare își relevă propria natură, temeri și speranțe, adăpostindu-se în întuneric de privirile indiscrete ale vecinului de peste zi. Noaptea e și mormântul timpului – până și Dumnezeu își număra reușitele creației prin pecetluirea lor cu lespedea nopții.

De altfel circularitatea sterilă a cotidianului diurn este compensată noaptea cu atracția onirică și întâlnirile cu un altul misterios, atrăgător și înspăimătător deopotrivă. Noaptea este singurul timp al zilei când poți rămâne copil, indiferent de vârstă.

În mângâierea nopții sufletele au șansa reînvierii, a zilnicei treceri tangențiale prin fața morții, a culcării întru odihnă sau zbucium. Poate tocmai de aceea noaptea este un labirint al sufletului în căutarea acelui loc unde pașii nu mai sunt necesari, unde zbuciumul căutării ia sfârșit, unde reîntâlnirile au loc înainte de a se întâmpla. Visul este tocmai acel tărâm al nopții în care cuvintele vin în matca lor pentru a lăsa loc șoaptelor, pașilor, buzelor și săruturilor, toate șterse în cele din urmă de îngerul morții, al despărțirilor, trădărilor, neputințelor.

Noaptea este și timpul învierii trecutului în lumina speranțelor viitorului. Realități fracturate de neputințele cotidiene sunt recreate în plămădeala dorințelor ascunse în cufărul nopții. Este timpul când fiecare este un demiurg, un creator întârziat, regizor al speranțelor ce stau să moară peste zi.

Dar dincolo de speranță și iluminările ei, noaptea este și timpul profețiilor. Rendezvous-urile cu paradisul pierdut sunt condiționate de o luptă imensă cu forțe potrivnice, cu trecerea peste barierea timpului, dincolo de cascade ale memoriilor dureroase și deșerturi ale așteptării.

Orice profeție are însă un gram de întuneric și angoasă ce nu pot fi învinse decât de … dragoste.

“Prophesies are dark and don’t need a flashlight to illuminate. I’m a bring my own lighthouse kind of lover.” Jarod Kintz, This Book is Not FOR SALE

Ori labirintul cel mai complicat parcurs într-o noapte a sufletului uman și dintr-o iubire puternică pentru oameni (ca să îi mântuie și să le dea speranță) este labirintul Paștelor, parcurs de Isus, victima sacrificială care deschide o nouă cale, inițiază un nou exod din meandrele sufocante ale păcatului și morții. Poate tocmai de aceea într-o catedrală ca cea din Chartres avem un labirint ce prin secolele xiv-xvi era parcurs pios de către preoți și pelegrini ce cântau psalmul 51, Miserere mei, Deus.Chiar mai mult decât atât, s-ar părea că în Duminica Învierii un dans liturgic avea loc în acest labirint pe muzica Victimae paschali laudes. Indiferent de originile păgâne (exită date istoriografice care atestă că într-un astfel de labirint din catedrală se juca și un joc posibil pre-creștin cu o bilă – pilota), mesajul unui astfel de labirint într-o biserică creștină este cât se poate de clar – labirintul din noaptea sufletului este parcurs de fiecare, tocmai de aceea avem nevoie de un ghid, înainte mergător.  Ori Isus este tocmai Cel care a sanctificat timpul nopții, l-a folosit spre mântuirea noastră, dându-ne speranța dimineții.

slide-temple-ratcliff-grace

Lumina trebuie ținută vie toată noaptea până ce toată lespedea speranțelor ei va fi dată laoparte odată pentru totdeauna de Luceafărul strălucitor de dimineață. Așa știm că noaptea și labirinturile ei au fost cu folos și nu doar un vis al visului.