Dincolo de rezoluții, către vecinătatea necunoscută

Prezența este inestimabil mai valoroasă decât productivitatea.

Pe vremuri conștiința pierderilor și căderilor de-a lungul unui an de zile era descărcată de vinovăție printr-o purificare ce oferea la pachet indulgențe pentru trecut și promisiuni ascetice pentru viitor. Istoria a consemnat trecerea de la festinul babilonian de 11 zile de la sfârșitul lunii martie (sărbătoarea Akitu care marca începerea sezonului agricol, deci a unui nou ciclu temporal/an, ocazie însă cu care se recita rugăciuni de protecție față de necunoscut) la cocoțarea lui Janus, zeul cu două fețe, una către trecut și alta către viitor, zeu al ușilor și al începuturilor, în startul calendarului roman (în jurul anului 153 i. Hr.). Uite așa am început noi să avem sărbătoarea de Anul Nou, cumpănind pierderile și câștigurile din desaga timpului trecut, sperând că necunoscutul din față nu ne este mai dușmănos ca cel ce tocmai stă să treacă pridvorul vieții noastre.

Ironia face ca omul recent, cel care și-a gâtuit existența prin filtrul scepticismului serios și matur, să moștenească un ritual ce pare a fi expresia fervorii religioase a unui ascetism protestant cât se poate de pietist. În studiul devenit clasic The New Year’s Resolution and Ascetic Protestantism (1951), sociologul Isidor Thorner merge pe urmele unui Max Weber și observă cum nopțile metodiștilor de reflecție, căință și fervență rugatorie pentru îndreptarea celor strâmbe (ceea ce autorul numește “protestantism ascetic”) se traduc cu timpul, prin forme de aculturare seculară, în ritualul rezoluțiilor de Anul Nou, importată de mai toată lumea de la națiunile anglo-saxone. Controlul emotiv protestant se păstrează, dar acum el este îmbrăcat sub forma cât se poate de laică a grijii de sine, promisiunile făcute lui Dumnezeu fiind acum adresate celui/celei mereu necumințit din oglindă. Două sondaje Gallup la distanță de 70 de ani răstoarnă perfect ierarhia valorilor pentru care oamenii fac juruințe și își îndreaptă privirile în noul an: în 1947 oamenii puneau controlul de sine pe primul loc al rezoluțiilor, lista de 10 dorințe fiind încheiată cu cea a pierderii de greutate. Dorința care era ultima în 1947 a devenit prima în lista priorităților din 2014.

diran-lyons-presence-to-absence-and-back-again-study-19-graphite

Presence to Absence and Back Again. Study 19 by Diran Lyons

Cum ar fi însă să ne gândim mai întâi la niște rezoluții inversate, ca și culegere a rămășițelor de priorități aspiraționale din anul trecut? Introspecția pare a fi o artă uitată în cazierul opresiv al trecutului religios, puritan. Dar oricât de mult am vrea să ne hrănim din optimismul viitorului, acesta își construiește consistența orizontului din învățăturile trecutului.

Anul 2017 va aduce tot mai multe lucruri care nu stau în puterea noastră și pe care le vom vedea rostogolindu-se furibund asupra noastră. Ceea ce însă putem schimba este pridvorul acelor ochi, minți, urechi și mâini care stau să le primească:

The object of a New Year is not that we should have a new year. It is that we should have a new soul and a new nose; new feet, a new backbone, new ears, and new eyes. Unless a particular man made New Year resolutions, he would make no resolutions. Unless a man starts afresh about things, he will certainly do nothing effective. (G. K. Chesterton : Chesterton Day by Day. The Wit and Wisdom of G. K. Chesterton, Inkling Books, 2002, p. 7)

Tocmai de aceea

  • Imaginează-ți cât de creativ poate fi viitorul trecut

Pe 20 ianuarie 1919 Virginia Woolf recomanda ca la început de an să luăm jurnalul zilelor din anul trecut și să ne imaginăm cum îl vom citi pe cel al anului care vine la o vârstă mutată un deceniu – două mai încolo.  Intrăm astfel într-un dialog cu un alter ego, dialog care ne poate face mai sensibili la cine suntem noi și cei din jurul nostru.

  • Fii mai prezent și împreună cu natura și ceilalți

În 1861 Henry David Thoreau scria în Walking despre ce disciplină plină de resurse pierde omul modern, încălecat pe tot felul de mijloace de transport. Plimbarea este o modalitate de re-conectare cu natura, de re-descoperire a unui vitalism îmblînzit de zidurile cetăților în care ne-am ascuns. Actul mobilității independente ne conectează cu o sălbăticie primordială, terapeutică pentru sedentarismul civilizațional. De fapt actul plimbării nu este doar un mers, ci are o conotație spirituală, este ca o purcedere la o cruciadă, ca și cum ar fi în căutarea unei țări mai bune, fiind capabili să renunțe la ancorele de plumb ale confortului și banalității.

  • Nu deveni un absent plin de ocupații

În Sau-Sau (Either/Or) Søren Kierkegaard ne sugerează de pe barca unui romantism existențial că trebuie să rezistăm parazitării faptului ridicol de a fi ocupați și în goană după obiective exterioare, care ne fac să fim absenți atât nouă înșine, cât și celorlalți.

The unhappy one is absent… It is only the person who is present to himself that is happy. (Søren Kierkegaard, Either/Or, Penguin Classic, p. 172)

  • Calea răspunsurilor trece prin poarta întrebărilor

Rainer Maria Rilke nu are nicio îndoială că trebuie să lăsăm îndoielile să își trăiască pasiunile în bătătura vieții noastre tocmai pentru a se scurge către ceva mai bun.

I beg you, to have patience with everything unresolved in your heart and to try to love the questions themselves as if they were locked rooms or books written in a very foreign language. Don’t search for the answers, which could not be given to you now, because you would not be able to live them. And the point is to live everything. Live the questions now. Perhaps then, someday far in the future, you will gradually, without even noticing it, live your way into the answer. (Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet, Merchant Books, 2012, p. 17)

  • Caută  mai mult să gândești decât să știi

În aceeași linie ideatică se înscrie și Hannah Arendt când face recomandarea de a face diferența dintre adevăr și semnificație/înțeles, între cunoaștere și gândire, având permanent o neliniște vigilentă față de opiniile gata făcute dar împachetate cu “fapte”:

By posing the unanswerable questions of meaning, men establish themselves as question-asking beings. Behind all the cognitive questions for which men find answers, there lurk the unanswerable ones that seem entirely idle and have always been denounced as such. It is more than likely that men, if they were ever to lose the appetite for meaning we call thinking and cease to ask unanswerable questions, would lose not only the ability to produce those thought-things that we call works of art but also the capacity to ask all the answerable questions upon which every civilization is founded… While our thirst for knowledge may be unquenchable because of the immensity of the unknown, the activity itself leaves behind a growing treasure of knowledge that is retained and kept in store by every civilization as part and parcel of its world. The loss of this accumulation and of the technical expertise required to conserve and increase it inevitably spells the end of this particular world. (Hannah Arendt, The Life of the Mind, Mariner Books, 1981, p. 62)

Interesant este că toate aceste sfaturi care ne îndeamnă să ne dezlipim de banalitatea confortului, a ritmului mecanic, autist și fără de sensibilitate în care ne irosim zilele și anii, converg către  sfatul unuia care a trăit, simțit, imaginat și iubit o realitate cu totul diferită de cea pe care o contestă (și) rebelii part-time recenți. Rugăciunea lui este însă mai ales pentru cei care s-au mulțumit să netezească cuminte un har care poate fi însă nu doar irosit ci și reînnoit și înmulțit:

Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:1-2)

Helpful Hand

Alexandru Nagy, a Romanian Canadian born in Romania and raised in Coquitlam/Vancouver, BC, Canada, won the 2016 Vancouver International Film Festival & Radcliffe Foundation Refugee Stories competition for his film “Helpful Hand. This accomplishment is absolutely remarkable  considering that Alex had a month-and-a-half to go from concept to finished product. He recalled the history of his arrival in Canada, which was not an easy and comfortable one at all.

9

Ultimul hit al The Beatles: Donald Trump

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile (Andrew Fletcher)

Saltimbacul iese din tablou/ecran

La prima vedere aș spune că lumea și-a recăpătat bunul simț odată cu respingerea unui personaj grobian, cu lipsă de caracter, egocentric, mincinos și violent așa cum este un Donald Trump.

Însă la o privire puțin mai distantă de pasiunile politice, aș putea spune că de fapt asistăm la o formă de devorare auto-fagă a postmodernismului. Ca orice epocă în decadență, vremurile noastre își canibalizează vlăstarele pe tonuri isterico-melancolice.

Dacă până și un ziar ”progresist” ca The Washington Times (Donald Trump –  Postmodern Candidate) îl așează pe Donald Trump în categoria celor care se vor fără de categorie, a postmodernilor, atunci cred că vremurile noastre își plâng pe nedrept nenorocirea. Țapul ispășitor și complexul oedipian se împletesc de minune în a deplasa vina proprie și povara unei istorii dureroase și vicioase în pielea unui singur individ.  Dar pentru a ilustra asta m-aș întoarce puțin în istoria artei (tocmai pentru că artiștii sunt filtrele cele mai clare și vizionare ale tendințelor vremurilor lor). Aș putea merge până la Fr. Goya și cum Saturn își devorează fiul (1823) dar mă voi opri la P. Picasso.

8_3_2016_20160801opart-o8201_s878x702

Illustration on the unpredictable Donald Trump campaign by Mark Weber

Într-una din perioadele sale de ”emancipare” artistică Pablo Picasso  ajunge să fie aproape obsedat de tema saltimbacului. Cu vreo 50 de ani înainte de Societatea Spectacolului a lui Guy Debord și teoretizările academice despre postmodernism, Picasso exprima în licență artistică ceea ce nu avea decât să fie fructul filosofic al unui Marx, Freud și Nietzsche: recuperarea marginalului, a nebunului, a celui fără de script (al vieții, al valorilor). Saltimbacul este un astfel de personaj. El exprimă vocea tăcută a absurdului, a comicului trist, a vorbărețului nicicând ascultat pe bune, a dedublării. Inspirat de La famille de saltimbanques a lui Picasso,  Rainer Maria Rilke scrie Duino Elegies (1923), mai ales cea de a cincea elegie, unde observă că peisajul este unul deșertic (temă regăsită în supra-realismul pustiu/lichid al lui De Chirico și Dali) iar oamenii

… always travelling and with no fixed abode, they are even a shade more fleeting than the rest of us, whose fleetingness was lamented. (…) the ultimate loneliness and isolation of Man in this incomprehensible world, practising their profession from childhood to death as playthings of an unknown will … before their ‘pure too-little’ had passed into ’empty too-much.” (Rainer Maria Rilke: Duino Elegies, W. W. Norton & Company, New-York, 1939, p. 102-103). (Recomand și Picasso, The Saltimbanques de E. A. Carmean Jr., National Gallery of Art, Washington 1980, pentru o mai bună introducere în analiza compozițiilor lui Picasso din perioada și cu subiectul la care fac referire.)

tumblr_n80y0tlwx51sfcoizo1_1280

La famille de saltimbanques by Pablo Picasso, 1905

Distorsiunea, costumul care obturează particularitățile corpului, machiajul și identitatea lichidă, transformarea realității într-un reality show,  flexibilitatea și agilitatea ca atuu-uri în a suplini cererea stăpânului, glorificarea rolului anti-sistem/ordine societală, al outsider-ului, caricaturalul, toate acestea sunt teme ale arlechinului/saltimbacului/nebunului comic de serviciu care sunt inovatoare pentru structura gândirii moderne/academiste din timpul lui Picasso dar devin vectori de succes în noua paradigmă a modernității târzii. Pseudo-imaginea/evenimentul/realitatea/omul este noua forță regulatorie a timpurilor noastre (și nu avem scuze pentru ignorața noastră tocmai pentru că am fost avertizați încă din 1962 de către Daniel J. Boorstin The Image. A Guide to Pseudo-events in America, ca să nu mai vorbim de Debord, Jameson, Baudrillard – lecturi necesare în înțelegerea acestei tranziții).

Da, uitându-se la D. Trump, postmodernul se descoperă în oglindă nud, de aici și reacțiile patologice, starea de negare și mania autofagă anesteziată pe termen scurt. Trump este saltimbacul ajuns la amvon/pupitrul candidatului la președenție, el este show-manul ieșit din ecran, este caricatura idolatriei self-esteemului, auto-portretul distorsiunii, el este eroul comodității înțeleasă ca virtute, figura explicită  a grotescului banal acceptat ca autenticitate. Trump este eroul care se luptă cu circularitatea cotidiană ca eliberare de taboo-uri, întruparea slăbiciunii psihice ca polifonie virilă a limbajului, exemplu perfect de violență lingvistică teoretizat de cultura (înaltă și populară) ca stimulant cultural și relaționar. El este copilul serial al modernității târzii, înfășurat în orice etichetă disponibilă și potrivită interesului imediat, contingent și autonom! Ce mai, o splendoare de postmodern dincolo de bine și rău!

Virtuoasa ipocrizie sau despre Inchiziția hippy

Mania anti-Trump descoperă cel puțin două dintre uimitoarele contradicții ale omului recent:

  • Instinctul inchizitorial purist al celor ce adoră relaxarea etică. Să te ferească Dumnezeu de morala celor fără de morală – nicio șansă de iertare, reabilitare, har!
  • Homofobia, ofensa, jignirea și violența mecanismului țapului ispășitor au devenit ornamente deloc neglijabile și onorante ale celor care pretind că luptă împotriva homofobiei, ofensării, jignirii și harțuirii (bulying). (Da, domnul De Niro instigă la violență și își oferă pumnul pentru fața lui Trump, golanul ăla violent și jignitor, iar toată lumea bună și finuță, “non-violentă ,  luptătoare împotriva homofobiei și a bullying-ului”, este excitată de emoție și reverberează  cu suflețel adorator din North Korea la așa sacrificiu de sine. Demență a ipocriziei postmoderne!)

Cea mai bună metodă de a dezarma și face de rușine o pacoste bolnăvicioasa ca Trump este să îi speli picioarele, să îi întinzi mână prieteniei în timp ce îi ceri să se pocăiască de mizeria produsă. Dacă un Iuda a avut o astfel de șansă…

Găsesc foarte trist și descurajator cât de mult se multiplică un Trump în cei ce-l contestă!

Nu-i ironic că generația hippy,  cea cu eliberarea sexuală și freudismul cool, ajunsă acum la butoanele puterii, se află în poziția inchizitorului puritan față de cel ce continuă tradiţia celor fără de rușine și pudicitate?  La fel de ironic e faptul că descopăr creștini ”puriști” luând apărarea unei astfel de nebuloase fără de morală și responsabilitate ca Trump, apărându-l împotriva relativiștilor situați acum în rolul de călăi în numele virtuților! Ăsta da teatru ionescian!

Vorbind de limbajul porcos și dezonorant al lui Trump vis-a-vis de femei, de ce să ne mirăm/ofticăm de reducționismul genitaliilor feminine din partea unui Trump atunci când în saloanele artistico-literare și prin mai toate sălile conferențiare se aplaudă reducționismul falic al feminismului?

Știam că Trump e un golan fără scrupule, întrebarea e dacă nu cumva criteriul de judecată a unui astfel de persoane publice se cere aplicat și altora,  care sunt însă scutiți și obliterati de astfel de “pretiozități”?

Donald Trump este ultimul hit al The Beatles. Între D. Trump și The Beatles există doar o diferență de nuanță literară, de capacitate a vocabularului, atunci când vorbim de misoginismul și “obiectificarea” sexuală a femeii (John Lennon avea și o calitate în plus – își bătea soția). Să dăm cetire de la The Beatles, cei adorați de tinerii inclusivi și open-minded, oripilați de cuvintele lui Trump, ca să vedem cum stăm cu “dragostea”:

 – “Back In The USSR”:

Oh, show me around your snow-peaked mountains way down south/Take me to your daddy’s farm./Let me hear your balalaika’s ringing out/Come and keep your comrade warm.”

– “Come Together”:

Come together, right now, over me. (that sounds very similar with “cum….”)

– “Girl”:

as a joke, George Harrison and Pr aul McCartney repeated “tit” on the backing vocals. Most people don’t notice it or think they are singing something more innocent.

– “Happiness Is A Warm Gun”:

When I feel your finger on my trigger Happiness is a warm gun

– “I Am The Walrus”

Crabalocker fishwife, pornographic priestess

– “Penny Lane”

fish and finger pie in summer

The Beatles au admis că ‘fish and finger pie’ era jargonul levilor Liverpudlian schoolboy pentru atingerea genitaliilor feminine.

-“Please Please Me”

Last night I said to my girlYou know you never even try girlCome on! (Come on!)Come on!! (Come on!!)Come on!!! (Come on!!!)Come on!!!! (Come on!!!!)Please please me….Oh yeah!!!!The way that I please you!

– “Why Don’t We Do It In The Road”

Why don’t we do it in the road. No one will be watching us,why don’t we do it in the road!

-“With A Little Help From My Friends”

What do you see when you turn out the light? I can’t tell you but I know it’s mine.

-“Run For Your Life”

Well I’d rather see you dead, little girl/Than to be with another man/You better keep your head, little girl/ Or I won’t know where I am

PS.

Se poate ieși foarte ușor din imposibila alegere a măgarului lui Buridan și fără a oferi argumente “biblice” în favoarea unui candidat (Clinton sau Trump). Aici consider că Miroslav Volf s-a pus exact în poziția unui evanghelic care justifică “biblic” pe Trump. Deziluzionarea e status quo-ul politicii, mecanismul prin care, de obicei, se face diferență între cei buni și cei răi. Domnul M. Volf, cu toată experiența și capacitatea sa de a transcende bipartizanismul, pare a fi o victimă facilă și voluntară a unei astfel de deziluzionari (și nu e prima dată), comună de altfel oricărei poziționări ideologice – de dreapta sau de stânga.

Nu, nu trebuie să iasă Trump pentru că doamna Clinton “are mai multe elemente creștine” ci pentru că altfel s-ar perpetua periculoasa comoditate semiotica de a pune în cârca puterii politice a creştinilor toate bolile convenabile ale lumii! Oleacă de asceza politică face bine/vitaminizeaza statutul moral și misiunea christica cu care ar trebui să fie ocupați creștinii mai întâi, inclusiv D-l M. Volf!

Deci dincolo de satira distopică în condițiile date sper ca Hilary Clinton să iasă președinte al SUA pentru că:

1. avem o impostură care trebuie interzisă

Trump nu reprezintă deloc spiritul și valorile conservatorismului – el este de fapt o întrupare perfectă a violenței socialismului misionarist.

2. avem o altă impostură ce trebuie accelerată pentru a-i grăbi demascarea (cu o continuare a dezastrului Obama s-ar mai tăia din avântul criticist al “liberalilor leftiști” (riguros vorbind, ce contradicție de termini!) prin care parazitează cu succes mințile puerile – decât o caricatură a dreptei, mai bine o “poamă” socialistă – poate în cele din urmă lumea își va da seama ce înseamna “left”, chiar cu riscul ca aceasta să își adune tot mai multă putere și cenzură – ca în epoca Obama);

3. avem nevoie de o clarificare a standardelor

Lumea post-crestină are nevoie de un creștinism veritabil, nu de unul ce se ține cu dinții de fotoliul privilegiilor – dreapta creștină din SUA ar avea prilejul unei re-evaluări a propriei pozitii în lumina standardelor și modelului christic – întotdeauna joaca creștinilor la butoanele puterii le-a stârnit apetitul de a se conforma standardelor lumii, nicidecum ale lui Hristos);

4. să-i lăsam diavolului rolul de a se juca cu apocalipsa, alipindu-ne mai tare de Cel ce îi va semna sfârșitul farsei!

 

Alabaster – The Instagram Bible 

wp-1474826044120.jpgGoodness and truth are two values often used to describe the character of God. In addition, Christian theologians have long described beauty as a third inseparable reality which together with goodness andtruth, paint a full picture of who God is. The Church was once the center of beauty – cathedrals, Renaissance paintings, stained glass windows – all helped people both experience God and describe Him. 

Our modern society is looking to re-engage in these questions of beauty.

Today in our growing visual culture people are creating beautiful content through images more than ever before. Instagram allows anyone to craft and curate beautiful photography, and we share our everyday moments through platforms like Snapchat, Vine, or Tumblr.

We’ve become a culture that cares about beauty and is visually engaged. 

 When we look at bible design though, it has remained relatively the same. There have been few attempts to integrate imagery, typography, and layout design within the biblical text to engage with our rapidly growing visual culture. Similar to old master Renaissance artists, who looked at the Scriptures and created these beautiful pieces of art from them, we wanted to do the same – and asked ourselves, “What would that look like today?” 

Alabaster aims to give the reader a fresh visual experience and heightened level of contemplation while reading this ancient text, that ultimately points to the beauty of God. (Alabaster)

 

Oglinzi și ferestre-o invitație postmodernă de lectură a Evangheliei

Psiho-ontologia lui ”și totuși”

Oare câți am citit cerul din ochii altora? … să te lași absorbit de necunoscutul familiar al unui asemenea necunoscut? Dar oare este un cer dincolo de pupila care ne întâmpină în peregrinările noastre curioase? Dar dacă întreaga lume nu e altceva decât conținutul zbuciumat al imaginației umane?

René Magritte, în lucrarea sa The False Mirror, ne-ar indica un răspuns la această dilemă, un răspuns care ar proba, încă o dată, cât de mult se intersectează și totuși se separă imaginarul biblic și patristic de cel suprarealist și postmodern: opacul pupilei pare a fi un centru greu, stabil și totuși vid. Da, răspunsul trece dincolo de logica binarului, a delimitărilor și granițelor dintre ontologie și psihologie, el e un ambiguu transparent, o concluzie deschisă și o invitație căreia îi este frică să promită. Aici se joacă imanența și transcendența care-și reclamă supremația și totuși sunt nevoite să se întrepătrundă fără a respecta politicoasa logică a simetriei. Așa cum cerul nu e văzut dacă nu e reflectat de ochi și nu poate fi reflectat dacă nu există mai întâi pentru sine, tot așa  ochiul este o lentilă-oglindă spre cer, o oglindă a sinelui și o fereastră înspre un altul.

Tot registrul de concepte idol (Sf. Grigorie de Nisa) al postmodernității noastre – fragmentar modest – lichiditate performativă – fragilitate liberă – risc și virtualitate nomadă, opuse închisului și epuizatului inert, etc. – sunt prefigurate și ”vindecate” într-un mod care face toată fenomenologia de la Husserl până la Paul Ricœur, M. Henry și E. Levinas (dar și post-structuralismul cool al unui Derrida, Gileuze sau Baudrillard) simple note de subsol la Evanghelie.

magritte-the_false_mirror1

René Magritte, The False Mirror (1928)

Solidificarea lichidului 

De (prea) multe ori ne măgulim cu propriile eșecuri, eșecuri de a prinde în mâini vanitatea dorințelor iar mai apoi de a ne întreba dacă că se merită întinsă mâna spre tărâmul necunoscut al iluziilor aptere. La vârsta ieșirii din mirajul metanarațiunilor care ne-au protejat frăgezimea gândurilor june, ne măgulim facultățile mentale cu auto-referențialitatea (cam totul e o proiecție/producție a minții noastre). Este vârsta când ochii nu mai vor să privească dincolo de ferestre ci s-au amorezat de ceea ce au descoperit în oglindă. Transcendența e posibilă acum doar ca artificiu al lumii psihice, sau, cel mult, al interconectării la o lume rețea (ni se spune că lumea ierarhie nu mai este permisă, de fapt ea nu mai există!) Uite așa încercăm să ne definim fără a lua în considerare faptul că plecăm de la premisa că deja ne-am definit ca cei care ne definim. Din această circularitate interpretativă soluţii fireşti de evadare sunt schizofrenia sau aporii de genul celor formulate de Iago: ”Eu nu sunt ceea ce sunt” sau Richard al III-lea: ”Eu sunt eu. Ba mint: eu nu sunt eu.” Ori aici este întreaga tragedie spectacol a modernității târzii (M. Cărtărescu ar numi-o ”apocalipsa veselă”): știm să strigăm din toți rărunchii că ni s-au năruit castelele de iluzii arogante, că suntem pierduți, singuri, muribunzi și neajutorați dar ne astupăm urechile cu o cerbicie deloc modestă – pentru a nu auzi eventualul răspuns la disperarea umană? (iată o posibilă cheie de lectură a unei alte picturi celebre, ”Strigătul” de Edvard Munch).

De ce postmodernitatea eșuează tocmai acolo unde ar trebui să fie exemplară? Au trecut suficienți ani de dominație a marginalului ca să ne îndoim de promisiunile virgine ale postmodernismului, transformate tocmai în ceea ce ura cel mai mult:

  • lichefiem transcendența ca să o excludem total, solidificând însă imanentul,
  • suspectăm ca oprimant și ipocrit absolutul universal pentru a absolutiza marginalul egoist și a-l impune altora în virtutea jocului de autoritate legalistă nemiloasă,
  • ne facem de râs pretenția de nonconformism tocmai prin conformismul față de standardizarea și filtrarea la mâna doua a noilor intermediarilor simbolici – media, cultura pop, guvern, corporații,
  • pulverizăm limitele naturii pentru a ne declara o vitalitate de fațadă,  pierdută în căutarea mântuirii de tenebrele a tot felul de boli sâcâietoare,
  • îngropăm vestigiile neconvenabile ale altora ca să ne putem ridica propriile statui ale toleranței, dragostei universale și non-violenței cu care ne jucăm dramaturgia socială, toleranță, dragoste și non-violență topite instant în învălmășeala impunerii altora a propriei poziții.

Cam toată cultura contemporană este fundamentată tocmai pe această mistică negativă a identității negative, prin respingere, pe un soi de apofatism estetic. Și, așa cum se întâmplă în epoca reproducerii seriale a culturii de masă, ceea ce este dimineață creat ca expresie a originalității este instanțiat seara în bun marfă, mijloc economic de a transmite anumite valori, fapt ce produce o osificare ce necesită mâine dimineață o nouă revoluție care așteaptă să se normalizeze într-un nou trend și așa mai departe. Uite așa se face că ceea ce începe ca o negare folosită ca eliberare spre un autentic al umanului (adică o evadare printr-o fereastră deschisă dincolo de convenționalism) devine negare normativă, simplă adicție a negării unui dincolo pentru că suprafața a ceea ce este arătat (chipul reflectat în oglindă) este/devine suficientă. În acest sens este uimitoare natura conformistă a ceea ce numim nonconformism!

Oglinda fereastră

În mormanul de dărâmături ale culturii recente, o revigorare a intențiilor de autenticitate și umanitate plenară este posibilă și chiar necesară. Pentru asta trebuie ca idealurile propuse să nu mai fie aruncate ca un mărunțiș valoros în iarmarocul orgoliilor ci să fie umplute cu voluptatea căutărilor oneste. Ori aici avem probleme vechi de când lumea. Categoria onestității este viabilă doar sub coeficientul individului, atunci când își arogă valabilitatea mulțimii sau al culturii ea se transformă într-un artefact al ipocriziei. În considerarea beneficiilor aduse de pleiada de intenții re-umanizante (după ororile falimentului iluminist) – fragmentar modest – lichiditate performativă – fragilitate liberă – risc și virtualitate nomadă, opuse închisului și epuizatului inert, trebuie luat în calcul o cale care face din onestitate tocmai garanția păstrării vitalității noastre umane.

Numai că această cale diferită implică mai mult decât un strop de durere:

  • durere de a accepta că nu suntem singurii care dăm sens, că de fapt suntem copii ale inițiatorului de sens, că atunci când creem sens de fapt reflectăm pe Cel care ne-a creat (nici nu știu postmodernii cât de datori îi sunt lui Dumnezeu 🙂 ! ),
  • durere că nu știm tot ceea ce am vrea să știm și, dacă am crede că rațiunea noastră negativă și dubitativă a ajuns să respingă ceva, să nu ne absolutizăm poziția printr-un nou rigorism dogmatic (da, postmodernii greșesc teribil prin faptul că consideră deschiderea minții ca fiind unidirecțională, având doar un singur capăt, când de fapt ea implică, cel puțin virtual, două direcții),
  • durere că schema condiționărilor din mintea noastră nu funcționează cu precizia pe care o vrem imprimată lumii noastre și lui Dumnezeu (să nu rămâi dator în târguiala binefacerilor ca condiție a credinței este o tensiune care împovărează până la umilire și rebeliune totală o persoană care îl concepe pe Dumnezeu ca un astfel de târgoveț),
  • durere că inconfortabilul din lectura biblică poate fi dat de limitarea proprie, nu de cea a lui Dumnezeu,
  • și lista durerilor continuă pentru cel ce se avântă în jocul divinității.

Pentru că postmodernitatea operează cu respingerea/marginalizarea exteriorului pentru a face loc demenței interiorului, aș face o invitație de lectură terapeutică: a se citi Evanghelia după Ioan ca un exercițiu de definire a unei varietăți de caractere umane în relație cu Isus. Ioan Botezătorul, apostolii, Nicodim, femeia samariteană, samaritenii, ofițerul roman, orbul, etc., toți sunt chemați să capete lumină, consistență și vitalitate umană, regeneratoare, pete de culoare atunci când se deschid luminii, când vor să iasă de sub căldicelul gri întunecat al propriilor păcate – certitudini, negări, respingeri, condiționări egocentrice și slăbiciuni către Cel ce se definește a fi lumină, viață, mântuire, plinătate. Ceea ce îi sperie pe oameni nu este caracterul lui Dumnezeu ci propriul caracter în constrast/în lumina celui al lui Dumnezeu. Îl respingem pe Dumnezeu pentru că ne sperie invitația pe care ne-o face – să pășim în lumină atunci când întunericul adicțiilor e convenabil, să credem atunci când nu-L vedem, să-L iubim atunci când credem că îi facem o favoare că îi acordăm un minut de atenție. Mulți gândim în termenii: ”de ce să mai privesc către un dincolo care mă neliniștește, îmi indispune limitele, mă face să îmi recunosc slăbiciunile?” În numele eliberării se pot face cele mai profitabile compromisuri ale conformismului – trebuie doar să știi cum să pui etichetele! Ori pentru cineva cu adevărat interesat de autenticul divin și uman, aici e zbaterea deciziilor – a păși în necunoscut, a îmbrățișa nevăzutul, a atinge întunericul din tine pentru a te bucura de lumina care aduce pacea, a-i da indefinitului chip în propriul trup, a-l  multiplica în varii forme, etc.

Biblia e o fereastră deschisă nu spre propria divinitate (așa cum fac mulți protestanți), ci

1. către un chip care se poate auto-măguli sau se poate elibera de propriile eșecuri contabilizate ca succese:

Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui. (Iacov 1:22-15)

2. și către un alt chip, singurul care deține garanția că nu vom mai fi prizonierii propriei vanități:

Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Cor. 1:18).

Cel care privește prin fereastră, care se schimbă după chipul nou pe care îl vede DINCOLO, poate fi un incontestabil martor AICI! Ori aici este tocmai oferirea de evidențe palpabile celui care le caută din plin, este jocul imanenței și al transcendentului care se întrepătrund fără a respecta politicoasa logică a simetriei. Aici este cerul văzut pe retina ochiului celuilalt! Căci de mult Cel ce este s-a lăsat dovedit lumii tocmai de către cei ce își găsesc identitatea în El. Nimeni însă nu garantează  că autenticitatea nu poate fi sufocată de licitarea identităților. Ori tocmai aici este farmecul trăirii Evangheliei în timpurile noastre postmoderne – autenticitate multiplicată după model fără însă a fi serială și kitchioasă, ludic divin în suferință umană ca expresie a unui DINCOLO taumaturgic și nu al unui AICI mizerabil, certitudinea relațională (acel ambiguu transparent de care vorbeam la început) fără epuizarea depersonalizantă a cunoașterii dogmatice , o invitație către noutate care nu se transformă în modă și căreia nu îi este frică să promită continua umplere a punctelor de suspensie într-o concluzie dechisă, creativă.