Olimpiada tiranilor (3. Căderea mesianică)

There is no greater tyranny than that which is perpetrated under the shield of the law and in the name of justice. (Montesquieu)

Pentru că tentațiile totalitare sociale sunt o multiplicare violentă a celor individuale, am considerat oportună aventurarea prin tărâmul tiraniilor ce ne pândesc azi luând mai întâi precauția descoperirii propriei erori hermenutice, cea a rezolvării problemelor lumii prin situarea dinafara lor. Ochiul care nu se vede pe sine are o cât se poate de anapoda apucătură de a folosi binoclul istoriei, neajunsurile acesteia din urmă reclamând parada nihilismului pentru că, nu-i așa, vremea anxietăților este timpul profeților. Ori timpul acestor profeți este și desfătarea falșilor profeți, bucuroși de clientela disperată în a le cumpăra idolii salvatori. Tocmai de aceea am continuat cu un crochiu clinic al tiranilor și, mergând pe urmele cărții Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror a profesorului Waller E. Newell, am observat că despoții din istorie se pot grupa în (1) tirani posesivi/hedoniști, (2) reformatori sau despoții benevolenți și (3) tiranii milenariști. Dintre toți cei enumerați, aceștia din urmă sunt cei mai violenți și periculoși tocmai pentru că … sunt tineri, idealiști și vor să facă lumea un loc mai bun!

1. Cum psalmiști ratați devin demoni gălăgioși

Lumea e plină de suferință a inocenților, rugă a victimelor oprimate, batjocură a celor fără de inimă, etc. O întreagă ligă a poeților și artiștilor a meditat la această priveliște a sanctuarului pustiit, a vieții stoarse de vlagă și demnitate. Nu poți rămâne insensibil și nepăsător în fața unei astfel de tragedii cosmice! Doar revoluția, pumnul ridicat, eliminarea celor vinovați, eliberarea celor captivi, pot aduce zorile unei noi ere, o eră a păcii, a egalității și prosperității tuturor.

Oare cum ar fi arătat istoria secolului trecut dacă Hitler nu ar fi acumulat frustrare socială și mânie revoluționară și în cele din urmă ar fi fost admis la Academica de Arte, Lenin nu ar fi suferit radicalizarea în urma executării fratelui său ca atentator la viața țarului Alexandru sau dacă Mao nu ar fi suferit complexul originii sale țărănești? Ar fi schimbat toate aceste contexte radicalizarea revoluționară a acestor tirani? Nu e deloc neglijabilă zestrea psihologică în care sunt aruncate ideile rebeliunii și radicalismului utopic dar dincolo de particularitățile psihologice ceea ce rămâne comun este mânia justificată și agresivitatea justițiară care devin indispensabile proiectului justițiar de re-modelare a lumii.

În Ferma Animalelor G. Orwell a surprins magistral această cădere înălțătoare a tiraniei luminate, benevolente, în numele utopiei egalitariste. Animalele ridicate împotriva nemilosului lor stăpân uman, exploatator și insensibil, ajung să trăiască o tiranie și mai asupritoare sub comanda celor ce i-au condus în revoltă.

animal_farm

Pe lângă multitudinea eroilor faustici din literatura cultă, o altă variantă, foarte populară de altfel, a acestei căderi înălțătoare a eroului tragic o găsim în literatura pop: Anakin Skywalker este tânăr, sensibil, altruist, dedicat altora, pasional în facerea binelui și totuși… este prins în chingile durerii pricinuită de moartea mamei sale ca urmare a unor nedreptăți sociale cumplite (sclavie, etc.), se revoltă împotriva lentorii și insensibilității birocratice față de rezolvarea problemelor stringente ale galaxiei și ajunge să o strivească pe cea iubită ca efect al potențării malefice a resurselor angajate tocmai pentru protecția celei iubite. Cel care a fost avertizat de contele Doku: Twice the pride, double the fall! ajunge să creadă că trecând de partea întunecată I have brought peace, freedom, justice, and security to my new Empire!

Militanții profesioniști devin obiectul ascultării din noua ordine instalată. Noii eliberatori devin, la rândul lor, noii oprimatori! Orice progres și vis utopic este supus recesivității post-adamice. Îngerul cu sabie de foc încă păzește intrarea în Eden ca să păzească drumul care duce la pomul vieții! De altfel discuția oamenilor față în față cu Dumnezeu începe cu o poruncă dată oamenilor; ”păziți grădina!” și se termină cu o altă poruncă, dată însă îngerilor: ”păziți drumul care duce în grădină!” (Gen. 2-3) Utopia este tocmai efortul sușinut în a sparge bariera acestei cenzuri a lui Dumnezeu!

2. Vortexul umanitarismului colectiv

Dintre toate pasiunile umane, cea pentru îndreptarea nedreptăților este cea mai des folosită în multiplicarea  suferințelor și a injustițiilor umane. Nimeni nu vrea să facă răul pe gratis – întotdeauna îl vinde în ambalajul unui mai bine atractiv,  dezirabil. Problema este că nu se poate construi o lume mai bună pe baza nervului și mâniei. Revoluționarii sunt dispuși să treacă lumea mai întîi prin focul purificator pentru a se bucura în noul mileniu utopic. E o temă recurentă ce se regăsește în mentalul creștin-gnostic, budist, iluminist și postmodern. De altfel linia nihilismului revoluționar, utopic, se scurge prin canalele istoriei dinspre eco-anarhiștii progresiști din campusurile universitare de azi înspre teoreticienii post-structuraliști, mergând apoi prin vortexul marxist, iluminist și ajungând până la refuzul noțiunilor pietiste de ordin religios și montarea ”științifică” a radicalismului iluminist, a filosofiei mecaniciste, deterministe, a lui Spinoza. Filosofie care devine eliberatoare dar și deschisă oricărei viitoare tiranii în numele elibrerării tocmai pentru că nu doar permite ci face necesară o filosofie a determinării sociale, precedată de o hermeneutică biblică corespunzătoare (o lectură nu doar utilă ci chiar obligatorie în înțelegerea rădăcinilor iluministe ale totalitarismului o reprezintă cartea lui Jonathan I. Israel, Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity, 1650-1750OUP, Oxford, Jul 18, 2002)

Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă…  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite! (Altruismul răului)

Patimile revoluționarului justițiar: când politica devine un substitut pentru religie, atunci

– speranțele umanității atârnă de alegerile, capriciile și efemerele virtuți ale politicienilor,

– argumentația se închide în patima singurului unghi de vedere,

– semenul este redus la un simplu ghem de opțiuni corecte sau incorecte,

– acțiunea dincolo de morală se cere tocmai in numele moralei.

Când politica devine substitut pentru religie, orice formă de violență este nu doar posibilă ci cu necesarmente invocată ca și soluție la impasul numărului mereu disputat de erori cu pretenții de adevăr.

Nu e deloc întâmplător faptul că mulți dintre tiranii (cam toți de fapt) milenariști au început destul de timpuriu – în jurul vârstei de 30 de ani – ascensiunea în politică. Iar ascensiunea politică era întotdeauna alimentată de lecturile utopice, ale umanitarismului radical ce reclama activismul ca modus operandi.  Что делать? (ce este de făcut?) al lui Lenin este musai însoțit de Hasta La Victoria Siempre Comandante Che Guevara plus deviațiile lingvistice din engleză sau arabă ale militanților utopianismului recent (cu precădere progresist și islamist).

Dacă ne uităm la fascism, observăm că el a fost mai întâi o efervescență a rebeliunii culturale, ce s-a instituționalizat apoi în revoluție politică. “Hysterical realism” nu e doar un concept literar ci era deja o banalitate cotidiană în Italia de la trecerea secolului XIX-lea în secolul XX-lea. Înainte de a fi o mișcare politică fascismul este una culturală, este isterizarea maselor ca agent revoluționar înspre instaurarea unei idilice/utopice societăți (internationaliste în variantă comunist-progresistă, naționalistă în fascismul naționalist sorelian). Violența rebelă a oamenilor ca răspuns la violența sistemului asupritor este exact aluatul care dospește în fascism (cel “bun”, justificat, revoluționar) (fac referire mai ales la The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution by Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri).

Istoria este filosofia în exemple. Iar tiranii milenariști au știut aproape la perfecție să facă istoria accesibilă oamenilor de rând, ”deschizându-le” mintea și apetitul pentru corecta ei interpretare:

Such consciousness on the part of the workers can only be expressed by the class party, which is in the last analysis the deciding factor in transforming the bourgeois crisis into the revolutionary catastrophe of all of society. In order to save society from the maremágnum into which it has fallen, it is therefore necessary that there should be a collective revolutionary organ of thought and action that can channel and illuminate the subversive will of the masses. For this task the ruling class is incapable of offering any help, because it cannot discover appropriate new forms with which to liberate the productive forces that exist and direct them toward new development. (Amadeo Bordiga, Battaglia Comunista, No. 7, 1952)

În plină desfășurare a ravagiilor totalitarismului comunist și la foarte scurtă perioadă după falimentul celui fascist Eric Hoffer, un contemporan al lui G. Orwell,  scria The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements (1951), o carte polemică despre

  • patologiile credinței revoluționarilor,
  • despre unghiurile moarte ale vizionarismului lor,
  • despre nevoia lor a aduce schimbare și oportunități nelimitate,
  • de a găsi subtitute pentru lipsurile identificate,
  • de a găsi și convinge potențiali prozeliți ai cauzei lor,
  • de a le descoperi spiritul auto-victimzator, identificându-i ca ”indezirabili” de către cei de la putere,
  • de a-i chema la acțiune, unificându-i într-o mare masă a revoluționarilor.

Dar autorul ne spune că nimic nu e posibil fără frustrare și fixațiile ei:

All the true believers of our time—whether Communist, Nazi, Fascist, Japanese or Catholic—declaimed volubly (and the Communists still do) on the decadence of the Western democracies. The burden of their talk is that in the democracies people are too soft, too pleasure-loving and too selfsh to die for a nation, a God or a holy cause. This lack of a readiness to die, we are told, is indicative of an inner rot—a moral and biological decay. The democracies are old, corrupt and decadent. They are no match for the virile congregations of the faithful who are about to inherit the earth. (Eric Hoffer, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements, Harper Collins, 2010, p. 163)

Ecoul unui text ca acesta

“Emancipatory politics must always destroy the appearance of a ‘natural order’, must reveal what is presented as necessary and inevitable to be a mere contingency, just as it must make what was previously deemed to be impossible seem attainable.” – Mark Fisher

cere de la sine un răspuns ca acesta

The twentieth century was host to systems of doctrinal conviction that made unorthodox belief a capital affront, made conflict mortal, and all enterprise sacrificial (A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, Stanford University Press, 2012, p. xi).

Este deci  posibilă o cură pentru aceste tentații totalitare cât se poate de benevolente și altruiste în aparență?

Olimpiada tiranilor (2. Crochiu clinic)

Tyranny is always better organized than freedom. (Charles Péguy) 

Prin mediile intelectuale circulă o pasională interpretare a relației dintre religie și politică ca fiind cât se poate de nocivă și periculoasă, aducându-se ca exemplificare a parazitării politicii de către vanitățile religiei Cruciadele, Inchiziția, războaiele religioase și, mai nou, intruziunea “obraznică” a evanghelicilor în politica SUA. Nu se poate nega labirintul de compromisuri, crime, teroare și forță în toate aceste momente istorice. Sunt însă și gânditori ca Marcel Gauchet (The Disenchantment of the World, 1985) și George Weigel (Against the Grain: Christianity and Democracy, War and Peace, 2008) care observă că spiritul creștin are mult de a face cu noțiunea de individ autonom, cu menținerea unei zone de libertate dincolo de puterea statului, ca o anticipare a ceea ce numim societate civilă, cu noțiunea de lider ales și menținerea celor aleși ca fiind responsabili unei puteri mai mari. Până și intelectuali seculari ca Umberto Eco și Régis Debray apără creștinismul de încercările corectitudinii politice de a-i blama, minimaliza și exclude realizările istorice.

Puțini știm că prima publicație scrisă de anti-clericalul socialist Musolini a fost “Dumnezeu nu există”, fapt ce nu l-a deranjat deloc pe acesta în a dezvolta un interes special pentru utilizarea politică a religiei. Ce ar fi dacă am schimba perspectiva înțelegerii binomului religie-politică, urmărind dezvoltările istorice ale parazitării gândirii religioase de către vanitățile politice seculare? Cum ar fi dacă am lua în considerare natura duală, cu sens dublu, al acestei relații politică-religie?

Așa cum promiteam în articolul introductiv, vom avea o lectură a vremurilor noastre dinspre lentila întoarsă a istoriei folosindu-mă de cartea “Tyrants. A history of Power, Injustice & Terror” (CUP, 2016), scrisă de profesorul canadian Waller R. Newell. Având drept ghid autorul canadian voi purcede în prezentarea succintă olimpiadei tiranilor de-a lungul istoriei căutând apoi o posibilă cură homeopatică a tentațiilor tiranice din epoca noastră.

tyrants-a-history-of-power-injustice-terror-by-waller-r-newell

1. Cele trei fețe ale tiraniei

În Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror profesorul Waller E. Newell ne duce prin istoria ultimelor trei milenii, de la cezari, împărați pompoși, dictatori maniacali, tirani mărunți, revoluționari setoși de sânge și teroriști recenți pentru a desluși care au fost tiparele despotice care s-au repetat în istorie. Autorul observă că toți aceștia împărtășesc note comune care îi așează în trei tipuri de tirani:

1. Tiranii posesivi/hedoniști, cel mai vechi și familiar tip de tiran, care dispun de întreaga țară și societate ca și cum ar fi propria societate, exploatându-le pentru profit și pentru consolidarea propriei dinastii. Un astfel de tiran poate fi un lider puternic în războaie și câteodată chiar poate vitaliza economia acelei societăți. Dar, așa cum spune sofistul cinic Trasimach din Republica lui Platon, o astfel de posibilă prosperitate a societății este subordonată scopului ”mulgerii/masacrării” ei de către tiran și clanul lui. Exemple de astfel de tirani sunt Caligula și Nero în Roma antică, generalul Franco din Spania, Samoza din Nicaragua, o grămadă de lideri africani din Africa post-colonială, Jean Claude Duvalier din Haiti, Sadam Husein sau Mubrak al Egiptului. În genere teoriile marxiste ale terorismului și totalitarismului includ doar această perspectivă materialistă a motivației și tiparului de tiran posesiv/hedonist. Odată ce umanitatea este sătulă și fericită, incentivii pentru terorism și dictatori dispar de la sine.

…the social sciences miss the boat on this because they assume, going back to Hobbes, that political actors are motivated solely by material self-interest.”  (p. 214)

Waller E. Newell merge mai departe de această schemă reductivă și observă că sunt alte motivații care pot aduce în istorie tiranii violente.

2. Tiranii reformatori sau despoții benevolenți sunt acei despoți care chiar pot atrage admirația populației, cel puțin pentru o vreme. Ei pot beneficia de privilegiile puterii și chiar nu au nicio jenă în a utiliza forța împotriva oponenților dar scopul lor principal este acela de îmbunătăți statul, de a folosi puterea în beneficiul a ceea ce consideră a fi progresul societății lor. De obicei ei sunt văzuți de către proprii cetățeni ca și campioni ai binelui comun. Chiar pot fi ei înșiși asceți, modele de cumptare și simplitate pentru soldații lor. Și nu de puține ori ei chiar îmbunătățesc lucrurile: construiesc infrastructură, clădiri, un coloseum sau două, reduc rata criminalității, modernizează statul, lasă economia prosperă. Astfel de tirani reformatori sau depoți benevolenți sunt Nebucadnețar al Babilonului, Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, dinastia Tudorilor, despoții luminați ca Ecaterina cea Mare, Frederick cel Mare, Luis al XIV-lea și Napoleon, Mustafa Kemal Ataturk.

3. Tiranii milenariști sunt cei mai destructivi și vărsători de sânge. Acest model de tiran focalizează toate energia către transformarea întregii societăți după chipul unui proiect revoluționar utopic. Oamenii sunt un mijloc, un accesoriu de folosit la totala discreție înspre împlinirea idealului utopic:

They are not concerned with serving actual people around them, even the downtrodden whom they claim to champion. They worship the ideal of a purely virtuous collective for whose sake the endless vices and perfidy of the actual masses must be mercilessly uprooted. (Waller R. Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror, CUP, 2016, p. 135)

Acest tipar de tiran este obsedat de contopirea individualului în identitatea colectivă egalitaristă iar disidenții, privilegiile și alienarea trebuie să fie eradicate permanent. Această ligă a tiranilor milenariști înclude figuri monstruoase ca Robespierre, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot și jihadiștii de azi (tiranii în așteptare). Idealul utopic include genocidul utopic și, ceea ce este foarte, foarte important, acesta este un fenomen exclusiv modern, fără precedente înainte de teroarea iacobină a Revoluției Franceze. Comparațiile acestor tiranii milenariste cu apocalipticismul religios al catarhilor sau anabaptiștilor sunt amatorisme care nu se susțin – tiranii religiei politice au secularizat milenarismul religios obiectificând violența și profitând la maxim de orice prilej de anihilare a dizidenței. Totalitarismul religiilor politice/seculare reclamă o antropologie vitalistă, o disciplină socială militaristă, o estetică nihilistă și o etică a violenței spre instaurarea societății milenariste, scop comun cu cel al creștinismului folosind însă mijloace diametral opuse.

2. Beatificarea violenței

Tiranul revoluționar, ca fenomen modern, este de obicei un tânăr obsedat de emancipare și festival al virtuțiilor deodată, beatifică violența și chiar vărsarea de sânge ca mijloace necesare pentru aducerea parusiei laicizate. El și-a făcut apariția pe scena istoriei la Revoluția Franceză, având drept scop ”purificarea” societății pentru a împlini scopul utopic. El a preluat de la creștinism utopianismul -sfârșitul oricărei injustiții  și instaurarea raiului pe pământ  – exluzându-l însă pe Hristos și calea Lui. Pentru iacobini egalitatea perfectă era raiul pe pământ în virtutea oricărui mijloc folosit este permis. Ori această egalitate perfectă se traduce în societatea fără clase a comunismului unui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, în puritatea rasială a lui Hitler și în puritatea religioasă a islamiștilor. Pentru profesorul canadian odată infectat de visul milenarist, un terorist este un tiran aspirant, în pregătire, pe când un tiran este un terorist care a acaparat deja puterea (p. 213).

Newell observă un ciudat paradox al credințelor abrahamice, ca principale furnizoare de aspirații milenariste: iudaismul și creștinismul declară că ființele umane sunt servitorii lui Dumnezeu și fără de putere în a face binele fără El, explicând însă dezordinea morală a lumii prin libertatea individuală, pe când religia islamică accentuează caracterul legalist și de supunere al credinciosului dar găzduiește proiectul revoluționar de a crea raiul pe pământ prin activitatea violentă a individului și instaurarea ”republicii nucleare a lui Dumnezeu” (Iran), de exemplu. Voluntarismul teroriștilor islamici este o provocare a autorității lui Dumnezeu în numele lui Dumnezeu, o ridicare a politicii și puterii umane deasupra puterii divine dar în numele ei -iată blasfemia apostaziei teroriștilor. Numai că autorul nostru crede că tiranii-teroriști moderni își găsesc inspirația mai puțin din Islam, cât mai ales din istoria distructivă/nihilistă europeană, aducând ca exemplu sugestiv cazul intelectualului iranian Ali Shariati (1933-1977). Acesta a studiat literatură comparată la Paris la începutul anilor ’60, fiind influențat de opera anti-occidentală și anti-iluministă a unui Sartre și de anticolonialismul revoluționar al lui Frantz Fanon.

This potent brew of violent struggle and passionate commitment to a utopian vision of a collectivist past reborn in the future deeply influenced Ali Shariati, just as it had influenced another student in Paris a few years earlier, the future Khmer Rouge leader Pol Pot. (p. 204)

Cu timpul Shariati avea să politizeze credința șiită a iranienilor cu același crez al purificării și violenței revoluționare pe care le-a găsit în Franța. Situația istorică devine de-a dreptul tragico-comică, când ne gândim la schema de interpretare a multor intelectuali occidentali care găsesc drept cauze ale terorismului islamist colonianismul occidental, uitând însă să observe colonialismul utopic cu care unii intelectuali islamiști s-au contaminat în timpul studenției lor la universitățile occidentale.

Cum arată candidatul la milenarismul utopic modern, generator de violență și tiranie?

1. este tânăr și de obicei bărbat, cu foarte mari șanse să fie și student/intelectual. De fapt mai toate tiraniile genoicidale au fost conduse de intelectuali. De exemplu leadeshipul khmerilor roșii era un “small group of middle-class Francophone intellectuals including five teachers, one professor, a civil servant and an economist.” (p. 190) Mai putem aduce aminte de cercul revoluționarilor ruși, Mao, etc.

2. are o fervoare aproape religioasă în a susține o ”cultură autentică” prin eradicarea ”impurităților” care contaminează lumea cu violență, opresiune (capitaliști, evrei, necredincioși),

3. consideră cu tărie că viitorul nu poate fi decât colectiv, un corp social omogen, pur. Toate tiraniile revoluționare idolatrizează colectivul mitic, libertățile individuale fiind parte a bolii societății de azi ce trebuie  purificate în numele binelui colectiv.

4. pasiunea lui trebuie să fie contaminatoare, are un imperialism al propriei perspective ce musai trebuie acceptată ca bine superior,

5. exită o manie în a oblitera trecutul, a re-starta istoria de la momentul zero (așa cum au făcut iacobinii în Franța, Lenin, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot). Poate că astfel se explică de ce tiraniile moderne sunt mai violente acolo unde există tradiții și autorități pre-moderne, necoapte în malaxorul utopiei iluministe.

6. colectivul utopic reclamă și justifică vărsarea de sânge care este acompaniată de idealul dragostei de umanitate. (Un poster al dictaturii iacobine din 1793 arată capul secerat al regelui Ludovic al XVI-lea însoțit de sloganul: ”fie ca sângele impur să ne curățească calea”.)

milke-inset2-580x722

Villeneuve, Matière à réflection pour les jongleurs couronnees (Matter for thought for crowned twisters), 1793, engraving, Bibliothèque nationale de France, Paris

Ironia Revoluției Franceze constă în faptul că ea a început în 1789 ca o revoluție de inspirație Lock-iană,  în moda Revoluției Americane, condusă de studenți iluminiști ca Lafayette and Talleyrand, promovând drepturile omului, guvern cu puteri limitate și inițiativa economică,  și s-a terminat ca revoluție Rousseau-niană în 1793 de către iacobini, conduși de Robespierre, cu obsesia erei de aur a inocenței mitice și a egalității colective pure, fără proprietate privată și interes individual. Cuvintele lui Robespierre sunt literă de lege pentru orice tiran modern ce i-a călcat pe urme:

We must smother the internal and external enemies of the Republic or perish with them…. Terror is nothing but prompt, severe, inflexible justice; it is therefore an emanation of virtue. (Maximilien Robespierre, “On the Principles of Moral Policy that Ought to Guide the National Convention in the Internal Administration of the Republic” in The Ninth of Thermidor: The Fall of Robespierre, ed. Richard T. Bienvenu, Oxford University Press, 1968,  p. 38.

Comunismul uniform, fără clase sociale și dizidență, Reich-ul pur de 1000 de ani, califatul global – nimic nu trebuie să stea în calea aducerii lor în istorie, nici coruptibilitatea umană, rasială, religioasă și morală! Vulgaritatea, egoismul și materialismul corupt al burgheziei, evrelor, necredincioșilor trebuie extirpate  pentru binele ce stă în cale. Istoria și civilizația însele trebuie sacrificate pentru apariția acelui ”AN 1” (iacobinii), ”comunității destinului” (Schicksalsgemeinschaft – naziștii), ”Anului Zero” (khmerii roșii), ”adevăratei comunități a Islamului” (islamiștii). Benevolenței actului politic în variantă liberală clasică – J. Lock, tiranii milenariști îi opune spasmul violent al revoluției violente ce înlocuiește istoria oprimării, a nedreptăților și explotării cu armonia și egalitatea viitorului.

Mânia justificată împotriva corupției și nedreptăților din lume, dragostea de umanitate și dorința ei de propășire și nevoie de distrugere și reconstrucție a realității sunt fundamentele psihologiei revoluționare care a însoțit toate tiraniile milenariste moderne.

Există vreo cură pentru aceste patologii obsedate de vitalitate și purificare? Acesta este subiectul următorului articol. Până atunci, iată o pregustare din strategia anti-Rousseau, adică oleacă de Th. Hobbes:

Grief, from opinion of want of power, is called dejection of mind.

The vainglory which consisteth in the feigning or supposing of abilities in ourselves, which we know are not, is most incident to young men, and nourished by the histories or fictions of gallant persons; and is corrected oftentimes by age and employment. (Th. Hobbes, Leviathan, Book 6)

Olimpiada tiranilor (1. Ochiul care nu se vede pe sine)

The worse, the better! (V. I Lenin, quoting Plekhanov in “Three Crises”, July 7, 1917) 

1. De capătul celălalt al binoclului

Vremurile săltărețe pe care le trăim ne oferă cadou un pachețel în ale cărei fundițe roz-bombon ne împleticim privirile flămânde de noutate. Descoperim cu uimire că umbrele trecutului ne pândesc zorii viitorului și, oricât am vrea să ne luptăm cu gândul că problema e întotdeauna ACOLO și ATUNCI, acest AICI și ACUM în care ne-am întemnițat ne înfrățește cu erorile trecutului.

Enlighten the people generally, and tyranny and opressions of the body and mind will vanish like evil spirits at the dawn of day. (Thomas Jefferson, Letter to P. S. Du Pont de Nemours, April 24, 1816)

Privirea cutezătoare a lui Thomas Jefferson din scrisoarea sa către politicianul și antreprenorul francez Pierre Samuel du Pont de Nemours se izbește de zidul istoriei nu doar din secolul trecut, cu ale ei convulsii globale atât de violente, ci și cu nelinștea crescândă a democrațiilor secolului 21. În orizontul binoclului iluminiștilor de acum 3 secole iată că apărem noi, cei luminați, informați, educați, conectați și totuși supuși unei presiuni teribile de a tranșa neajunsurile istoriei și societăților noastre cu milenarisme nervoase, leagănul celor mai crude tiranii din trecut. Optimismul iluminist se împotmolește în polifonia asurzitoarea a informării și dezinformării, a gălăgiei nervoase generalizate a timpurilor noastre. Jefferson și Fukuyama credeau în mersul inevitabil al istoriei către democrația liberală ca stație terminus a civilizației umane. Daniel Bell și același Fukuyama proclamau moartea ideologiilor (D. Bell: The End of Ideology, 1960) și pășirea într-o lume post-ideologică (Fr. Fukuyama, The End of History, 1989).

Iată că istoria apucă binoclul birocrațiilor viitorului cu propriile mîini, îl întoarce către sine și își continuă drumul către sfârșitul ei făcând un ocol prin pasiunile vinovate din trecut.

2. Parada nihilismului

Sub privirile necruțătoare ale unui Putin nemilos și răzbunător, sudorile reci ale unei Uniuni Europene apucate de tremuriciul propriei slăbiciuni se sincronizează cu tantrumul unei Americi ruptă între pasiuni fratricide, prilej de bucurie pentru hoarda de mici tirani ce stau gata să ia startul istoriei noastre recente.

Am toate motivele să cred că istoria prezentului este un elogiu nebun al nihilismului de orice fel, nihilism care beneficiază însă de perfida industrie a cosmeticii valorice a mass-mediei. Avem un nihilism existențial în Est și un altul terapeutic, de entertainment, în Vest. Sângele vărsat pe caldarâmul fumegând din Alep se cere pixelat în experiența virtuală a tinerilor doritori de adrenalină din California. Durerea înnăbușită a femeilor abrutizate într-o ședință de “pedeapsă a păcatelor” de pe o stradă din Indonezia sau Arabia Saudită este acoperită de pumnul încleștat și nervos al vedetelor hollywoodiene sau profesoarelor din universitățile americane ce luptă eroic pentru egalitatea preferențială a femeii occidentale. Pulverizarea nediscriminatorie a vieților prin jocul deloc inocent al dronelor de prin Orient se împletește cu focul deloc purificator al manifestanților tineri și supărați din Occident.

Vorba proverbului, ”o pădure creşte într-o mie de ani dar focul o distruge într-o noapte”. Ori fiorul tragic al focului distrugător este acum extirpat prin modul în care calamitatea este transformată în spectacol. Aparent am ajunge astfel la nihilismul voios de care vorbea Fr. Nietzsche, reinterpretat de G. Vattimo ca fiind stadiul nihilist, postmodern, al societății de azi. Dar atunci când proximitatea erorii este naturalizată prin ignoranță/demonizare/reinterpretare părtinitoare, atunci vom avea o societate negativă, fără fundamente, fără adevăruri de apărat ci doar propoziții incomode de respins, o societate care este fără de sfârșit pentru că nu mai are viitor…

end-of-world-may-16

3. Vremea anxietății e timpul profeților

Vremea anxietății globale este timpul perfect pentru tot felul de profeți! Numai că tagma vestitorilor altruiști este plină de profeți falși ce fac aproape imposibilă și necredibilă vocea profeților veritabili.

Cu siguranță că acum nu e vremea amneziilor vinovate. Trebuie glăsuite ca atare bolile istoriei ce ne dau târcoale ca niște stafii flămânde de carne proaspătă. Dar oare nu e periculoasă și boala inflației cuvintelor care și-au pierdut/alterat sensul? Exorcizarea fără conștientizarea propriilor vulnerabilități este tocmai prilejul de batjocură și de vânătoare de noi suflete pe care demonii îl așteaptă! Oare nu cumva mania culpabilizării fără temeinică judecată de sine și prețuire de altul este la fel de periculoasă ca extrema nocivă pe care încearcă să o exorcizeze? Oare nu cumva unii dintre tiranii de azi au învățat lecțiile istoriei și s-au camuflat azi tocmai în salvatorii de tiranii îmbrăcați în hainele ideilor vechi? În aluatul obsesiilor publice se află, sub diverse doze, tocmai otrava cu care se hrănesc despoții.

Isteria de masă este un instrument absolut necesar în suplinirea nevoii de țap ispățitor pentru mulțimi frustrate și funcționează ca element compensator al neajunsurilor hermeneuticii răsturnate și ipocrite ale elitelor creatoare de trenduri. Iar isteria de masă este indisolubil legată de dezumanizarea/demonizarea adversarului, văzută ca

propaganda technique which promotes an idea about the enemy being threatening evil aggressor with only destructive objectives. (Danielle Rowell, The Power of Ideas: A Political Social-Psychological Theory of Democracy, Political Development and Political Communication, Universal-Publishers, 2011, p. 162)

Isteria de masă este o condiție necesară a tiraniei fasciste,  indiferent că ne uităm la Germania nazistă, Italia fascistă, Coreea de Nord sau aeroporturile, galele Hollywood, universitățile și media americane.

As a form of social delirium fascism is a case of controlled hysteria, a profound psychological investment of desire which seizes an entire nation. This is the production of the subject as fanatic … (Michael Clifford, “The Politics of Fascism, or Consuming The Flesh of Other”, in Extreme Beauty: Aesthetics, Politics, Death, edited by James Swearingen, Joanne Cutting-Gray, Continuum, 2002, p. 128)

E comic dar și tragic să vezi analfabetismul și debilitatea hermeneutică a florii cele vestite a intelighenței globale, filosofi prețiosi cu propriul sine, oameni de știință serioși, postmoderni versați în critica textuală, culturală, biblică, vedete hollywoodiene avide de încă ceva minute de popularitate, etc. Habotnicia, urechile și ochii închiși cu obloanele prejudecăților, ura discriminatorie răsturnată sunt acum trendy! Nicicând natura umană nu-și expune mai bine umbrele și zonele tenebroase ca atunci când se dă peste cap de grija salvării lumii, uitând cât de pierdută este ea însăși! Între timp suferința celeilalte părți a lumii își rostogolește mai departe tăcută povara singurătății…

Tocmai pentru a nu cădea în capcanele tiraniei travestite, nu ar strica să fugim repede să punem mânuța pe cărți. Originile Totalitarismului de Hannah Arendt este o lectură obligatorie, la fel ca și Confronting Tyranny. Ancient Lessons for Global Politics (Eds: Toivo Koivukoski and David Edward Tabachnik, Rowman & Littfield Publishers, Lanham, 2005).  O frumoasă și folositoare lectură a vremurilor noastre dinspre lentila întoarsă a istoriei este cartea “Tyrants. A history of Power, Injustice & Terror” (2016), scrisă de profesorul canadian Waller R. Newell. Având drept ghid autorul canadian voi purcede în prezentarea succintă olimpiadei tiranilor de-a lungul istoriei căutând apoi o posibilă cură homeopatică a tentațiilor tiranice din epoca noastră.

Dincolo de rezoluții, către vecinătatea necunoscută

Prezența este inestimabil mai valoroasă decât productivitatea.

Pe vremuri conștiința pierderilor și căderilor de-a lungul unui an de zile era descărcată de vinovăție printr-o purificare ce oferea la pachet indulgențe pentru trecut și promisiuni ascetice pentru viitor. Istoria a consemnat trecerea de la festinul babilonian de 11 zile de la sfârșitul lunii martie (sărbătoarea Akitu care marca începerea sezonului agricol, deci a unui nou ciclu temporal/an, ocazie însă cu care se recita rugăciuni de protecție față de necunoscut) la cocoțarea lui Janus, zeul cu două fețe, una către trecut și alta către viitor, zeu al ușilor și al începuturilor, în startul calendarului roman (în jurul anului 153 i. Hr.). Uite așa am început noi să avem sărbătoarea de Anul Nou, cumpănind pierderile și câștigurile din desaga timpului trecut, sperând că necunoscutul din față nu ne este mai dușmănos ca cel ce tocmai stă să treacă pridvorul vieții noastre.

Ironia face ca omul recent, cel care și-a gâtuit existența prin filtrul scepticismului serios și matur, să moștenească un ritual ce pare a fi expresia fervorii religioase a unui ascetism protestant cât se poate de pietist. În studiul devenit clasic The New Year’s Resolution and Ascetic Protestantism (1951), sociologul Isidor Thorner merge pe urmele unui Max Weber și observă cum nopțile metodiștilor de reflecție, căință și fervență rugatorie pentru îndreptarea celor strâmbe (ceea ce autorul numește “protestantism ascetic”) se traduc cu timpul, prin forme de aculturare seculară, în ritualul rezoluțiilor de Anul Nou, importată de mai toată lumea de la națiunile anglo-saxone. Controlul emotiv protestant se păstrează, dar acum el este îmbrăcat sub forma cât se poate de laică a grijii de sine, promisiunile făcute lui Dumnezeu fiind acum adresate celui/celei mereu necumințit din oglindă. Două sondaje Gallup la distanță de 70 de ani răstoarnă perfect ierarhia valorilor pentru care oamenii fac juruințe și își îndreaptă privirile în noul an: în 1947 oamenii puneau controlul de sine pe primul loc al rezoluțiilor, lista de 10 dorințe fiind încheiată cu cea a pierderii de greutate. Dorința care era ultima în 1947 a devenit prima în lista priorităților din 2014.

diran-lyons-presence-to-absence-and-back-again-study-19-graphite

Presence to Absence and Back Again. Study 19 by Diran Lyons

Cum ar fi însă să ne gândim mai întâi la niște rezoluții inversate, ca și culegere a rămășițelor de priorități aspiraționale din anul trecut? Introspecția pare a fi o artă uitată în cazierul opresiv al trecutului religios, puritan. Dar oricât de mult am vrea să ne hrănim din optimismul viitorului, acesta își construiește consistența orizontului din învățăturile trecutului.

Anul 2017 va aduce tot mai multe lucruri care nu stau în puterea noastră și pe care le vom vedea rostogolindu-se furibund asupra noastră. Ceea ce însă putem schimba este pridvorul acelor ochi, minți, urechi și mâini care stau să le primească:

The object of a New Year is not that we should have a new year. It is that we should have a new soul and a new nose; new feet, a new backbone, new ears, and new eyes. Unless a particular man made New Year resolutions, he would make no resolutions. Unless a man starts afresh about things, he will certainly do nothing effective. (G. K. Chesterton : Chesterton Day by Day. The Wit and Wisdom of G. K. Chesterton, Inkling Books, 2002, p. 7)

Tocmai de aceea

  • Imaginează-ți cât de creativ poate fi viitorul trecut

Pe 20 ianuarie 1919 Virginia Woolf recomanda ca la început de an să luăm jurnalul zilelor din anul trecut și să ne imaginăm cum îl vom citi pe cel al anului care vine la o vârstă mutată un deceniu – două mai încolo.  Intrăm astfel într-un dialog cu un alter ego, dialog care ne poate face mai sensibili la cine suntem noi și cei din jurul nostru.

  • Fii mai prezent și împreună cu natura și ceilalți

În 1861 Henry David Thoreau scria în Walking despre ce disciplină plină de resurse pierde omul modern, încălecat pe tot felul de mijloace de transport. Plimbarea este o modalitate de re-conectare cu natura, de re-descoperire a unui vitalism îmblînzit de zidurile cetăților în care ne-am ascuns. Actul mobilității independente ne conectează cu o sălbăticie primordială, terapeutică pentru sedentarismul civilizațional. De fapt actul plimbării nu este doar un mers, ci are o conotație spirituală, este ca o purcedere la o cruciadă, ca și cum ar fi în căutarea unei țări mai bune, fiind capabili să renunțe la ancorele de plumb ale confortului și banalității.

  • Nu deveni un absent plin de ocupații

În Sau-Sau (Either/Or) Søren Kierkegaard ne sugerează de pe barca unui romantism existențial că trebuie să rezistăm parazitării faptului ridicol de a fi ocupați și în goană după obiective exterioare, care ne fac să fim absenți atât nouă înșine, cât și celorlalți.

The unhappy one is absent… It is only the person who is present to himself that is happy. (Søren Kierkegaard, Either/Or, Penguin Classic, p. 172)

  • Calea răspunsurilor trece prin poarta întrebărilor

Rainer Maria Rilke nu are nicio îndoială că trebuie să lăsăm îndoielile să își trăiască pasiunile în bătătura vieții noastre tocmai pentru a se scurge către ceva mai bun.

I beg you, to have patience with everything unresolved in your heart and to try to love the questions themselves as if they were locked rooms or books written in a very foreign language. Don’t search for the answers, which could not be given to you now, because you would not be able to live them. And the point is to live everything. Live the questions now. Perhaps then, someday far in the future, you will gradually, without even noticing it, live your way into the answer. (Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet, Merchant Books, 2012, p. 17)

  • Caută  mai mult să gândești decât să știi

În aceeași linie ideatică se înscrie și Hannah Arendt când face recomandarea de a face diferența dintre adevăr și semnificație/înțeles, între cunoaștere și gândire, având permanent o neliniște vigilentă față de opiniile gata făcute dar împachetate cu “fapte”:

By posing the unanswerable questions of meaning, men establish themselves as question-asking beings. Behind all the cognitive questions for which men find answers, there lurk the unanswerable ones that seem entirely idle and have always been denounced as such. It is more than likely that men, if they were ever to lose the appetite for meaning we call thinking and cease to ask unanswerable questions, would lose not only the ability to produce those thought-things that we call works of art but also the capacity to ask all the answerable questions upon which every civilization is founded… While our thirst for knowledge may be unquenchable because of the immensity of the unknown, the activity itself leaves behind a growing treasure of knowledge that is retained and kept in store by every civilization as part and parcel of its world. The loss of this accumulation and of the technical expertise required to conserve and increase it inevitably spells the end of this particular world. (Hannah Arendt, The Life of the Mind, Mariner Books, 1981, p. 62)

Interesant este că toate aceste sfaturi care ne îndeamnă să ne dezlipim de banalitatea confortului, a ritmului mecanic, autist și fără de sensibilitate în care ne irosim zilele și anii, converg către  sfatul unuia care a trăit, simțit, imaginat și iubit o realitate cu totul diferită de cea pe care o contestă (și) rebelii part-time recenți. Rugăciunea lui este însă mai ales pentru cei care s-au mulțumit să netezească cuminte un har care poate fi însă nu doar irosit ci și reînnoit și înmulțit:

Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:1-2)

A doua venire – imnuri seculare

And what rough beast, its hour come round at last,

 Slouches towards Bethlehem to be born?

(The Second Coming by William Butler Yeats)

Zbaterile ochiului electric 

Capriciile consumiste de sezon dintr-o parte a lume sunt condimentate cu momente de mahmureală emoțională a retinei obosite de ororile din cealaltă parte a lumii. Coșul de supermarket lăsat de izbeliște într-o parcare americană rezonează arogant cu fiarele unor mașini răblăgite ce participă la fuga celor fără de speranță printre ruinile Alepului. De altfel monstruozitatea umană consumată virtual în jocurile tinerilor occidentali se întipărește ”live” în nervii, pielea și plânsul muribunzilor din Siria și de aiurea.

Alepul este nu doar semnătura de eșec al lui Obama pe certificatul primirii premiului Nobel pentru Pace ci și rana sângerândă a umanității care l-ar face pe Fukuiama să revină asupra tezei sale cu privire la sfârșitul istoriei. Istoria se termină atunci când subiectul ei capitulează în fața fântânei sale genetice nocive, pe care nici o utopie educațională sau trans-umanistă nu o poate schimba. Oriunde și oricând virusul Cain-ului din noi ne pândește în a-i potența violența fratricidă. Și asta pentru că mai întâi am fost contaminați de virusul violenței deicide.

Atunci când oroarea de acolo devine cea de aici, pleoapele groaie de muncă și distracție occidentală se deschid spre uimire și frică. Anul 2016 a fost o prelingere mai alertă a ororilor din 2015. Învălmășeala de ”breaking- news” ce înroșesc  nu doar ecranele ci și străzile lumii a concurat cu blitzurile mondenităților din care se hrănesc visele terapeutice ale consumatorilor care rezistă tentației tot mai răspândite de a evada în realitatea psihotropilor. Peste 700 de morți din supra-doze în primele 11 luni ale 2016 în BC – Canada (cu o populație ceva mai mare decât cea a Bucureștiului) s-au transformat într-un cor macabru ce însoțește vocea altor milioane de suflete rupte de casa trupurilor lor – avorturi, crime, boli, războaie. Lumea devine tot mai irespirabilă iar ca părinte care se uită cu amândoi ochii la ce-i în jur, parcă te apucă o durere în piept văzând ce valuri de orori îi așteaptă pe prunci în anii ce vin.

Re-nașterea mutantă

Anul 2016 ne-a adus o cantitate sporită de valuri migratorii ce au spulberat fragilități ale bunăvoinței și speranței în umanitate, serenități abrutizate, minciuni arogante, istericale și pași forțați de înregimentare în garnizoanele fricii. Omul recent tot încearcă să refuze evidența, să proiecteze vinovății convenabile, să modifice limbajul ororilor în speranța că ele își vor pierde referentul ontologic. Se auto-încapsulează în false penitențe la fel de mult cum își pune mâinile asupra țapilor ispășitori ritualici, sperând că totul nu e decât un accident al combinațiilor chimice din creierul unora, un efect al încălzirii globale sau al inegalității socio-economice, de gen, mărime la papuc sau culoare la lenjerie, un capriciu al divinității ce nu are nicio șansă să existe, etc.  Mirarea este că toată această capacitate uimitoare de auto-decepție este neputincioasă în fața unei realități ce rupe hulpav cu dinți de fier din corpul plăpând a ceea ce a mai rămas din optimism și naivitate.

Omul secular, trăind la umbra unui ciudat mix de consumerism benevol și utopii marxiste activiste, s-a trezit vorbind tot mai mult despre apocalipsă, teamă și spaimă metafizică.

O ilustrare a acestei temeri apocaliptice este și persistența cu care a fost menționat în social-media anului 2016 un poem scris de William Butler Yeats în promixitatea temporală a primului război mondial.

Turning and turning in the widening gyre
The falcon cannot hear the falconer;
Things fall apart; the center cannot hold;
Mere anarchy is loosed upon the world,
The blood-dimmed tide is loosed, and everywhere
The ceremony of innocence is drowned;
The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity.

Surely some revelation is at hand;
Surely the Second Coming is at hand.
The Second Coming! Hardly are those words out
When a vast image out of Spiritus Mundi
Troubles my sight: somewhere in sands of the desert
A shape with lion body and the head of a man,
A gaze blank and pitiless as the sun,
Is moving its slow thighs, while all about it
Reel shadows of the indignant desert birds.
The darkness drops again; but now I know
That twenty centuries of stony sleep
Were vexed to nightmare by a rocking cradle,
And what rough beast, its hour come round at last,
Slouches towards Bethlehem to be born?

(William Butler Yeats, The Second Coming, Ianuarie 1919)

Vortexul istoriei ne aduce la un punct în care lumea a plecat acum 2000 de ani (primul vers este despre spirala/vortexul – gyre – care ne duce la ultimele 2 verse, cele ale unei re-nașteri mutante la Betleem – a unui Mesia mutant, răsturnat – Anticristul: And what rough beast, its hour come round at last, Slouches towards Bethlehem to be born?). Pentru că creația nu mai aude pe Creator (The falcon cannot hear the falconer) lumea și-a pierdut centrul (the center cannot hold) și anarhia se așterne peste fața zbârcită a lumii (mere anarchy is loosed upon the world). Lipsa convingerilor  face posibilă tocmai violența celor mai rele convingeri (The best lack all conviction, while the worst/ Are full of passionate intensity.), premoniție a vortexului valoric al relativismului și nihilismului postmodern, glorificat în universități, media și cultură, care împinge astfel tinerii în brațele a tot felul de extremisme militante. Peste liniștea de mormânt de 20 de secole se ridică umbra unei bestii care caută să se nască, ca imitare mesianica, la Betleem (The darkness drops again; but now I know/That twenty centuries of stony sleep/Were vexed to nightmare by a rocking cradle,/And what rough beast, its hour come round at last,/Slouches towards Bethlehem to be born?).

Nașterea Domnului la Betleem în contextul unui ucigaș maniacal ca Irod vorbește de la sine că până și Dumnezeu începe cu lucrurile vulnerabile, plăpânde, instabile și de sub amenintarea “binelui” gândit și făcut de mintea umană. Nu putem fi deloc invidioși pe timpurile în care Fiul lui Dumnezeu s-a născut, vânat fiind de o bestie diabolică și fără scrupule ca Irod, cel care jongla pe degete o societate întreagă, care și-a omorât familia din teamă și paranoia în timp ce simula benevolența și caritatea, etc. Însă vremurile noastre par a semăna tot mai mult cu cele de la răscrucea veșniciilor. Marea noastră problemă azi este că ne-am amputat simțul transcendentului, ne-am anesteziat organul convertirii suferințelor în devenire de sine, ne-am blocat în ospiciul ideilor utopice, inodore și incolore.  Extazul fericirilor autiste este acum topit într-o întunecată și intoxicantă spasmă a unei re-nașteri mutante. Un Isus marțian, un Moș Crăciun, Mefistotel replicat și prezent mai peste tot, suflete pierdute, adn-uri ratate, toate sunt prinse într-un cânt al creației unei noi lumi, umanități, destin/ creație care nu se poate desfășura decât prin distrugere, violență, viață degenerativă și moarte agonizantă.

the-widening-gyre-artist-emily-tellez

The Widening Gyre by Emily Tellez

Problema cea mai mare cu apetența descrierii unei astfel de realități este tocmai blocajul, încremenirea, dead-end-ul  fatalist care este specific celor care nu au nicio credință și speranță în Cel ce este dincolo de sfârșit. Cădeți peste noi munți! este cântul celor ce fug de judecata Mielului, în timp ce alții se lasă cuprinși de liniile melodice ale cântării Mielului…

Dincolo de Apocalipsă

În martie 1996 Umberto Eco scria o scrisoare amicului său Carlo Maria Martini intitulată ”Obsesia laică a noii apocalipse” (cuprinsă în volumul lor de dialoguri ”În ce cred cei ce nu cred”, Polirom, 2011). Eco observă pe bună dreptate că

Trăim astăzi (fie şi în maniera distrată, absentă cu care ne-au obişnuit mijloacele de comunicare în masă) propriile noastre terori ale sfârşitului; am putea spune chiar că le trăim în spiritul lui bibamus, edamus, cras moriemur, celebrînd sfârşitul ideologiilor şi al solidarităţii în vârtejul unui „consumism” iresponsabil. Astfel, fiecare dintre noi se joacă cu fantasma Apocalipsei şi în acelaşi timp o exorcizează; cu cît o exorcizăm, cu atît se amplifică teama noastră inconştientă faţă de această fantasmă, pe care o proiectăm sub forma unui spectacol sîngeros în speranţa că astfel va deveni ireală. Forţa fantasmelor stă însă tocmai în irealitatea lor.

Îndrăznesc să afirm că preocuparea pentru sfîrşitul vremurilor este astăzi specifică lumii laice mai degrabă decît celei creştine. Cu alte cuvinte, lumea creştină face din aceasta un subiect de meditaţie, dar se comportă ca şi cum proiectarea sa într-o dimensiune atemporală ar fi îndreptăţită; lumea laică se preface că îl ignoră, dar este realmente obsedată de el. Nu este vorba de o situaţie paradoxală, fiindcă ea nu face decît să repete tot ceea ce s-a întîmplat în primul mileniu. (În ce cred cei ce nu cred, p. 13-14)

Eco termină meditația sa asupra obsesiei laice a apocalipsei cu intuirea cheii de lectură creștină a Apocalipsei:

Creştinismul a inventat istoria, iar Antihristul modern o denunţă ca maladie. Poate că istoricismul laic a înţeles această istorie ca fiind perfectibilă la infinit, astfel încît mâine să îl desăvârşească pe azi, mereu şi fără excepţii, iar în cursul aceleiaşi istorii Dumnezeu însuşi să se transforme şi, ca să spunem aşa, să se educe şi să se îmbogăţească. Această ideologie nu este însă proprie întregii lumi laice, care a putut observa declinurile şi nebunia prezente de-a lungul istoriei; există totuşi o viziune specific creştină asupra istoriei ori de cîte ori acest drum este parcurs sub semnul Speranţei. Astfel, numai ştiind să judecăm istoria şi ororile ei, sîntem în mod fundamental creştini cînd vorbim de optimism tragic, împreună cu Mounier, sau cînd vorbim de pesimismul raţiunii şi de optimismul voinţei, împreună cu Gramsci. (op. citată, p. 15-16)