Parazitii compasiunii (Compasiunea – intre slogan si viata)

“Slogan”: (Gael. sluagh-ghairm) battle cry 

Niciodata raul nu se satura cu firmiturile victimelor individuale, ci el cauta sa se potenteze colectiv, urmareste uniformizarea si anihilarea completa, totala, unanima. Binele este prin excelenta operatia chirurgicala pe corpul social prin modelul individual, el are limbajul intalnirii persoanelor, se imita prin decizie individuala cu potentialitati diverse si se realizeaza prin imbratisarea vindicatorie a bolnavului, orfanului, celui batut si alungat, etc. Raul se cere monumentalizat triumfator, binele modeleaza fara insa a sufoca, a guverna despotic. Tocmai de aceea cred in crucea lui Hristos si in caracterul lui Dumnezeu: El e mai intelept, iubitor si respectuos fata de oameni cand se lasa calcat in picioare, tarat pe cruce, omorat, pentru ca apoi sa inceapa o imparatie a luminii intr-o mare de intuneric, a dragostei si adevarului care nu vin prin decrete angelice, ci prin maini si suflete umane, prinse in aceleasi slabiciuni ca si cei pe care vrea sa ii scape. Acolo unde raul se cere glorificat la unison in goliciunea lui, binele se intrupeaza in slabiciunea facuta putere, durerea transformata in iertare, robia dezlegata de frica si laturi …

Altruismul impus si contabilizat birocratic prin mainile statului e condamnat sa devina o industrie impersonalizanta, obsedata de auto-promovare fariseica, conforma cu iluzia utopiei in numele careia crede ca actioneaza si, asa cum ne-a demonstrat comunismul si fascismul – vitalisme utopice ce au atasat virtutea altruismului la programul lor social – ajunge sa se impotmoleasca in acoperirea numarului celor ce au fost transformati in victime-deseu:

Of all tyrannies a tyranny sincerely exercised for the good of its victims may be the most oppressive. It may be better to live under robber barons than under omnipotent moral busybodies. The robber baron’s cruelty may sometimes sleep, his cupidity may at some point be satiated; but those who torment us for our own good will torment us without end for they do so with the approval of their own conscience. They may be more likely to go to Heaven yet at the same time likelier to make a Hell of earth. This very kindness stings with intolerable insult. To be “cured” against one’s will and cured of states which we may not regard as disease is to be put on a level of those who have not yet reached the age of reason or those who never will; to be classed with infants, imbeciles, and domestic animals. (C. S. Lewis, “The Humanitarian Theory of Punishment”, 1949, p. 292)

Altruismul ca raspuns individual este sfios in a-si promova realizarile, sacrifica propriul confort (nicidecum clamand mai intai pe cel al altora), nu porunceste ci exemplifica, imbratiseaza pe cel cazut, in nevoi, si chiar risca propria securitate si viata. Da, un astfel de altruism poate trece dincolo de operarea clara si certa a conceptelor de bine-rau, adevar-minciuna, legal-ilegal, dar doar ca o stare exceptionala, tranzitorie, de circumstanta, nicidecum ca o oferta de permanentizare a anularii acestor diferente.

Intre a ne trambita public realizarile virtuoase (pentru ca avem cu noi si cu altii propriile razboaie de semnificatie si concurenta virtuoasa) si a face bine fara ca stanga sa stie ce face dreapta, preferinta lumii noastre tot mai masificata, numeroasa si inghesuita de mijloacele de comunicare in masa este evidenta: alegem sloganul, strigatul de lupta, hiperbola asurzitoare, scheletul motivational incarnat cu obezitatile de vanitate.

In  Defying the Nazis: The Sharps’ War  (2016) avem povestea lui Waitstill si Martha Sharp, o familie de unitarieni americani care, sesizand importanta momentului istoric si indiferenta propriului guvern vis-a-vis de ororile ce incepusera in Europa ocupata de nazisti, aleg sa mearga in Praga si sa inceapa o operatiune de salvare a catorva sute de dizidenti politici si evrei – mai ales copii – din ghiarele tot mai stranse ale monstrului nazist.
Filmul este o invitatie la o meditatie referitoare la provocarile epocii noastre, la ce inseamna mesajul Evangheliei in contextul ideologizarii justitiei sociale, si, mai ales, la cum pot crestinii fi promotori nu ai sloganelor – ca strigate de lupta cu sine si cu altii – ,  a self-izarilor de pe pozitia fariseilor ce isi semnaleaza pozitiile virtuoase, ci promotori ale acelor atitudini si fapte ce vor face placere Stapanului la intoarcerea Sa din acea “tara indepartata”.

Lumina pe care nu o vedem

Musai de citit All the Light We Cannot See de Anthony Doerr (2014)!

 Iata cam cum se scrie o carte in 10 ani despre o fetita oarba ce este nevoita sa fuga din Parisul celui de al doilea razboi mondial si un baiat orfan german, ale caror vieti sunt desfasurate in paralel si chiar se intersecteaza nu doar in poezia pe care o simt dincolo de materialitatea stiintifica pe care o practica ci si in dimensiunea umana a metaforei luminii si intunericului pe care un razboi le demarca atat de clar.  Pentru ca, in cele din urma, in ziua a sasea Dumnezeu a creat omul ca luminatorul de pe pamant, chiar daca de prea multe ori ambitiile lui vor raspandi doar intuneric si moarte…

O carte buna este una in care autorul nu se ascunde timid, chinuit, pedant, voluptos sau arogant dupa cuvinte, ci se intalneste cu cititorul in sezatoarea comuna a celor soptite de personajul imaginar, ea este un leagan al visarii care trezeste simturi atrofiate de circularitatea banalitatii zilnice dar si re-structureaza emotional conexiuni si relatii pe care le sterilizam in industria zilelor repetitive. O carte buna este cea care pune un stop cursivitatii istoriei si se imbraca cu nervii, mirosurile, simturile si trairile celor care se zbat sa iasa din ea.  O carte buna este una de citit dincolo de pretentiile si instrumentarul critic, cu inima si cu mintea prinse in dramaturgia ideilor, culorilor, sunetelor si a intregului edificiu imaginar pe care cuvintele le pot crea, cenusa a trairilor imaginare care devine nutrient pentru alegeri mai bune in batatura realismului cotidian.

“Color—that’s another thing people don’t expect. In her imagination, in her dreams, everything has color. The museum buildings are beige, chestnut, hazel. Its scientists are lilac and lemon yellow and fox brown. Piano chords loll in the speaker of the wireless in the guard station, projecting rich blacks and complicated blues down the hall toward the key pound. Church bells send arcs of bronze careening off the windows. Bees are silver; pigeons are ginger and auburn and occasionally golden. The huge cypress trees she and her father pass on their morning walk are shimmering kaleidoscopes, each needle a polygon of light.” (p. 44)

What do we call visible light? We call it color. But the electromagnetic spectrum runs to zero in one direction and infinity in the other, so really, children, mathematically, all of light is invisible. (p.  53)

Through the eyes of a child…

The world is covered by our trails

Scars we cover up with paint

Watch them preach in sour lies

I would rather see the world through the eyes of a child

Through the eyes of a child…

Aurora, Through The Eyes Of A Child, 2016

Darker times will come and go

Time you need to see her smile

And mothers hearts are warm and mild

I would rather feel this world through the skin of a child

Through the skin of a child..

Olimpiada tiranilor (3. Căderea mesianică)

There is no greater tyranny than that which is perpetrated under the shield of the law and in the name of justice. (Montesquieu)

Pentru că tentațiile totalitare sociale sunt o multiplicare violentă a celor individuale, am considerat oportună aventurarea prin tărâmul tiraniilor ce ne pândesc azi luând mai întâi precauția descoperirii propriei erori hermenutice, cea a rezolvării problemelor lumii prin situarea dinafara lor. Ochiul care nu se vede pe sine are o cât se poate de anapoda apucătură de a folosi binoclul istoriei, neajunsurile acesteia din urmă reclamând parada nihilismului pentru că, nu-i așa, vremea anxietăților este timpul profeților. Ori timpul acestor profeți este și desfătarea falșilor profeți, bucuroși de clientela disperată în a le cumpăra idolii salvatori. Tocmai de aceea am continuat cu un crochiu clinic al tiranilor și, mergând pe urmele cărții Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror a profesorului Waller E. Newell, am observat că despoții din istorie se pot grupa în (1) tirani posesivi/hedoniști, (2) reformatori sau despoții benevolenți și (3) tiranii milenariști. Dintre toți cei enumerați, aceștia din urmă sunt cei mai violenți și periculoși tocmai pentru că … sunt tineri, idealiști și vor să facă lumea un loc mai bun!

1. Cum psalmiști ratați devin demoni gălăgioși

Lumea e plină de suferință a inocenților, rugă a victimelor oprimate, batjocură a celor fără de inimă, etc. O întreagă ligă a poeților și artiștilor a meditat la această priveliște a sanctuarului pustiit, a vieții stoarse de vlagă și demnitate. Nu poți rămâne insensibil și nepăsător în fața unei astfel de tragedii cosmice! Doar revoluția, pumnul ridicat, eliminarea celor vinovați, eliberarea celor captivi, pot aduce zorile unei noi ere, o eră a păcii, a egalității și prosperității tuturor.

Oare cum ar fi arătat istoria secolului trecut dacă Hitler nu ar fi acumulat frustrare socială și mânie revoluționară și în cele din urmă ar fi fost admis la Academica de Arte, Lenin nu ar fi suferit radicalizarea în urma executării fratelui său ca atentator la viața țarului Alexandru sau dacă Mao nu ar fi suferit complexul originii sale țărănești? Ar fi schimbat toate aceste contexte radicalizarea revoluționară a acestor tirani? Nu e deloc neglijabilă zestrea psihologică în care sunt aruncate ideile rebeliunii și radicalismului utopic dar dincolo de particularitățile psihologice ceea ce rămâne comun este mânia justificată și agresivitatea justițiară care devin indispensabile proiectului justițiar de re-modelare a lumii.

În Ferma Animalelor G. Orwell a surprins magistral această cădere înălțătoare a tiraniei luminate, benevolente, în numele utopiei egalitariste. Animalele ridicate împotriva nemilosului lor stăpân uman, exploatator și insensibil, ajung să trăiască o tiranie și mai asupritoare sub comanda celor ce i-au condus în revoltă.

animal_farm

Pe lângă multitudinea eroilor faustici din literatura cultă, o altă variantă, foarte populară de altfel, a acestei căderi înălțătoare a eroului tragic o găsim în literatura pop: Anakin Skywalker este tânăr, sensibil, altruist, dedicat altora, pasional în facerea binelui și totuși… este prins în chingile durerii pricinuită de moartea mamei sale ca urmare a unor nedreptăți sociale cumplite (sclavie, etc.), se revoltă împotriva lentorii și insensibilității birocratice față de rezolvarea problemelor stringente ale galaxiei și ajunge să o strivească pe cea iubită ca efect al potențării malefice a resurselor angajate tocmai pentru protecția celei iubite. Cel care a fost avertizat de contele Doku: Twice the pride, double the fall! ajunge să creadă că trecând de partea întunecată I have brought peace, freedom, justice, and security to my new Empire!

Militanții profesioniști devin obiectul ascultării din noua ordine instalată. Noii eliberatori devin, la rândul lor, noii oprimatori! Orice progres și vis utopic este supus recesivității post-adamice. Îngerul cu sabie de foc încă păzește intrarea în Eden ca să păzească drumul care duce la pomul vieții! De altfel discuția oamenilor față în față cu Dumnezeu începe cu o poruncă dată oamenilor; ”păziți grădina!” și se termină cu o altă poruncă, dată însă îngerilor: ”păziți drumul care duce în grădină!” (Gen. 2-3) Utopia este tocmai efortul sușinut în a sparge bariera acestei cenzuri a lui Dumnezeu!

2. Vortexul umanitarismului colectiv

Dintre toate pasiunile umane, cea pentru îndreptarea nedreptăților este cea mai des folosită în multiplicarea  suferințelor și a injustițiilor umane. Nimeni nu vrea să facă răul pe gratis – întotdeauna îl vinde în ambalajul unui mai bine atractiv,  dezirabil. Problema este că nu se poate construi o lume mai bună pe baza nervului și mâniei. Revoluționarii sunt dispuși să treacă lumea mai întîi prin focul purificator pentru a se bucura în noul mileniu utopic. E o temă recurentă ce se regăsește în mentalul creștin-gnostic, budist, iluminist și postmodern. De altfel linia nihilismului revoluționar, utopic, se scurge prin canalele istoriei dinspre eco-anarhiștii progresiști din campusurile universitare de azi înspre teoreticienii post-structuraliști, mergând apoi prin vortexul marxist, iluminist și ajungând până la refuzul noțiunilor pietiste de ordin religios și montarea ”științifică” a radicalismului iluminist, a filosofiei mecaniciste, deterministe, a lui Spinoza. Filosofie care devine eliberatoare dar și deschisă oricărei viitoare tiranii în numele elibrerării tocmai pentru că nu doar permite ci face necesară o filosofie a determinării sociale, precedată de o hermeneutică biblică corespunzătoare (o lectură nu doar utilă ci chiar obligatorie în înțelegerea rădăcinilor iluministe ale totalitarismului o reprezintă cartea lui Jonathan I. Israel, Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity, 1650-1750OUP, Oxford, Jul 18, 2002)

Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă…  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite! (Altruismul răului)

Patimile revoluționarului justițiar: când politica devine un substitut pentru religie, atunci

– speranțele umanității atârnă de alegerile, capriciile și efemerele virtuți ale politicienilor,

– argumentația se închide în patima singurului unghi de vedere,

– semenul este redus la un simplu ghem de opțiuni corecte sau incorecte,

– acțiunea dincolo de morală se cere tocmai in numele moralei.

Când politica devine substitut pentru religie, orice formă de violență este nu doar posibilă ci cu necesarmente invocată ca și soluție la impasul numărului mereu disputat de erori cu pretenții de adevăr.

Nu e deloc întâmplător faptul că mulți dintre tiranii (cam toți de fapt) milenariști au început destul de timpuriu – în jurul vârstei de 30 de ani – ascensiunea în politică. Iar ascensiunea politică era întotdeauna alimentată de lecturile utopice, ale umanitarismului radical ce reclama activismul ca modus operandi.  Что делать? (ce este de făcut?) al lui Lenin este musai însoțit de Hasta La Victoria Siempre Comandante Che Guevara plus deviațiile lingvistice din engleză sau arabă ale militanților utopianismului recent (cu precădere progresist și islamist).

Dacă ne uităm la fascism, observăm că el a fost mai întâi o efervescență a rebeliunii culturale, ce s-a instituționalizat apoi în revoluție politică. “Hysterical realism” nu e doar un concept literar ci era deja o banalitate cotidiană în Italia de la trecerea secolului XIX-lea în secolul XX-lea. Înainte de a fi o mișcare politică fascismul este una culturală, este isterizarea maselor ca agent revoluționar înspre instaurarea unei idilice/utopice societăți (internationaliste în variantă comunist-progresistă, naționalistă în fascismul naționalist sorelian). Violența rebelă a oamenilor ca răspuns la violența sistemului asupritor este exact aluatul care dospește în fascism (cel “bun”, justificat, revoluționar) (fac referire mai ales la The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution by Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri).

Istoria este filosofia în exemple. Iar tiranii milenariști au știut aproape la perfecție să facă istoria accesibilă oamenilor de rând, ”deschizându-le” mintea și apetitul pentru corecta ei interpretare:

Such consciousness on the part of the workers can only be expressed by the class party, which is in the last analysis the deciding factor in transforming the bourgeois crisis into the revolutionary catastrophe of all of society. In order to save society from the maremágnum into which it has fallen, it is therefore necessary that there should be a collective revolutionary organ of thought and action that can channel and illuminate the subversive will of the masses. For this task the ruling class is incapable of offering any help, because it cannot discover appropriate new forms with which to liberate the productive forces that exist and direct them toward new development. (Amadeo Bordiga, Battaglia Comunista, No. 7, 1952)

În plină desfășurare a ravagiilor totalitarismului comunist și la foarte scurtă perioadă după falimentul celui fascist Eric Hoffer, un contemporan al lui G. Orwell,  scria The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements (1951), o carte polemică despre

  • patologiile credinței revoluționarilor,
  • despre unghiurile moarte ale vizionarismului lor,
  • despre nevoia lor a aduce schimbare și oportunități nelimitate,
  • de a găsi subtitute pentru lipsurile identificate,
  • de a găsi și convinge potențiali prozeliți ai cauzei lor,
  • de a le descoperi spiritul auto-victimzator, identificându-i ca ”indezirabili” de către cei de la putere,
  • de a-i chema la acțiune, unificându-i într-o mare masă a revoluționarilor.

Dar autorul ne spune că nimic nu e posibil fără frustrare și fixațiile ei:

All the true believers of our time—whether Communist, Nazi, Fascist, Japanese or Catholic—declaimed volubly (and the Communists still do) on the decadence of the Western democracies. The burden of their talk is that in the democracies people are too soft, too pleasure-loving and too selfsh to die for a nation, a God or a holy cause. This lack of a readiness to die, we are told, is indicative of an inner rot—a moral and biological decay. The democracies are old, corrupt and decadent. They are no match for the virile congregations of the faithful who are about to inherit the earth. (Eric Hoffer, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements, Harper Collins, 2010, p. 163)

Ecoul unui text ca acesta

“Emancipatory politics must always destroy the appearance of a ‘natural order’, must reveal what is presented as necessary and inevitable to be a mere contingency, just as it must make what was previously deemed to be impossible seem attainable.” – Mark Fisher

cere de la sine un răspuns ca acesta

The twentieth century was host to systems of doctrinal conviction that made unorthodox belief a capital affront, made conflict mortal, and all enterprise sacrificial (A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, Stanford University Press, 2012, p. xi).

Este deci  posibilă o cură pentru aceste tentații totalitare cât se poate de benevolente și altruiste în aparență?

Olimpiada tiranilor (2. Crochiu clinic)

Tyranny is always better organized than freedom. (Charles Péguy) 

Prin mediile intelectuale circulă o pasională interpretare a relației dintre religie și politică ca fiind cât se poate de nocivă și periculoasă, aducându-se ca exemplificare a parazitării politicii de către vanitățile religiei Cruciadele, Inchiziția, războaiele religioase și, mai nou, intruziunea “obraznică” a evanghelicilor în politica SUA. Nu se poate nega labirintul de compromisuri, crime, teroare și forță în toate aceste momente istorice. Sunt însă și gânditori ca Marcel Gauchet (The Disenchantment of the World, 1985) și George Weigel (Against the Grain: Christianity and Democracy, War and Peace, 2008) care observă că spiritul creștin are mult de a face cu noțiunea de individ autonom, cu menținerea unei zone de libertate dincolo de puterea statului, ca o anticipare a ceea ce numim societate civilă, cu noțiunea de lider ales și menținerea celor aleși ca fiind responsabili unei puteri mai mari. Până și intelectuali seculari ca Umberto Eco și Régis Debray apără creștinismul de încercările corectitudinii politice de a-i blama, minimaliza și exclude realizările istorice.

Puțini știm că prima publicație scrisă de anti-clericalul socialist Musolini a fost “Dumnezeu nu există”, fapt ce nu l-a deranjat deloc pe acesta în a dezvolta un interes special pentru utilizarea politică a religiei. Ce ar fi dacă am schimba perspectiva înțelegerii binomului religie-politică, urmărind dezvoltările istorice ale parazitării gândirii religioase de către vanitățile politice seculare? Cum ar fi dacă am lua în considerare natura duală, cu sens dublu, al acestei relații politică-religie?

Așa cum promiteam în articolul introductiv, vom avea o lectură a vremurilor noastre dinspre lentila întoarsă a istoriei folosindu-mă de cartea “Tyrants. A history of Power, Injustice & Terror” (CUP, 2016), scrisă de profesorul canadian Waller R. Newell. Având drept ghid autorul canadian voi purcede în prezentarea succintă olimpiadei tiranilor de-a lungul istoriei căutând apoi o posibilă cură homeopatică a tentațiilor tiranice din epoca noastră.

tyrants-a-history-of-power-injustice-terror-by-waller-r-newell

1. Cele trei fețe ale tiraniei

În Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror profesorul Waller E. Newell ne duce prin istoria ultimelor trei milenii, de la cezari, împărați pompoși, dictatori maniacali, tirani mărunți, revoluționari setoși de sânge și teroriști recenți pentru a desluși care au fost tiparele despotice care s-au repetat în istorie. Autorul observă că toți aceștia împărtășesc note comune care îi așează în trei tipuri de tirani:

1. Tiranii posesivi/hedoniști, cel mai vechi și familiar tip de tiran, care dispun de întreaga țară și societate ca și cum ar fi propria societate, exploatându-le pentru profit și pentru consolidarea propriei dinastii. Un astfel de tiran poate fi un lider puternic în războaie și câteodată chiar poate vitaliza economia acelei societăți. Dar, așa cum spune sofistul cinic Trasimach din Republica lui Platon, o astfel de posibilă prosperitate a societății este subordonată scopului ”mulgerii/masacrării” ei de către tiran și clanul lui. Exemple de astfel de tirani sunt Caligula și Nero în Roma antică, generalul Franco din Spania, Samoza din Nicaragua, o grămadă de lideri africani din Africa post-colonială, Jean Claude Duvalier din Haiti, Sadam Husein sau Mubrak al Egiptului. În genere teoriile marxiste ale terorismului și totalitarismului includ doar această perspectivă materialistă a motivației și tiparului de tiran posesiv/hedonist. Odată ce umanitatea este sătulă și fericită, incentivii pentru terorism și dictatori dispar de la sine.

…the social sciences miss the boat on this because they assume, going back to Hobbes, that political actors are motivated solely by material self-interest.”  (p. 214)

Waller E. Newell merge mai departe de această schemă reductivă și observă că sunt alte motivații care pot aduce în istorie tiranii violente.

2. Tiranii reformatori sau despoții benevolenți sunt acei despoți care chiar pot atrage admirația populației, cel puțin pentru o vreme. Ei pot beneficia de privilegiile puterii și chiar nu au nicio jenă în a utiliza forța împotriva oponenților dar scopul lor principal este acela de îmbunătăți statul, de a folosi puterea în beneficiul a ceea ce consideră a fi progresul societății lor. De obicei ei sunt văzuți de către proprii cetățeni ca și campioni ai binelui comun. Chiar pot fi ei înșiși asceți, modele de cumptare și simplitate pentru soldații lor. Și nu de puține ori ei chiar îmbunătățesc lucrurile: construiesc infrastructură, clădiri, un coloseum sau două, reduc rata criminalității, modernizează statul, lasă economia prosperă. Astfel de tirani reformatori sau depoți benevolenți sunt Nebucadnețar al Babilonului, Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, dinastia Tudorilor, despoții luminați ca Ecaterina cea Mare, Frederick cel Mare, Luis al XIV-lea și Napoleon, Mustafa Kemal Ataturk.

3. Tiranii milenariști sunt cei mai destructivi și vărsători de sânge. Acest model de tiran focalizează toate energia către transformarea întregii societăți după chipul unui proiect revoluționar utopic. Oamenii sunt un mijloc, un accesoriu de folosit la totala discreție înspre împlinirea idealului utopic:

They are not concerned with serving actual people around them, even the downtrodden whom they claim to champion. They worship the ideal of a purely virtuous collective for whose sake the endless vices and perfidy of the actual masses must be mercilessly uprooted. (Waller R. Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror, CUP, 2016, p. 135)

Acest tipar de tiran este obsedat de contopirea individualului în identitatea colectivă egalitaristă iar disidenții, privilegiile și alienarea trebuie să fie eradicate permanent. Această ligă a tiranilor milenariști înclude figuri monstruoase ca Robespierre, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot și jihadiștii de azi (tiranii în așteptare). Idealul utopic include genocidul utopic și, ceea ce este foarte, foarte important, acesta este un fenomen exclusiv modern, fără precedente înainte de teroarea iacobină a Revoluției Franceze. Comparațiile acestor tiranii milenariste cu apocalipticismul religios al catarhilor sau anabaptiștilor sunt amatorisme care nu se susțin – tiranii religiei politice au secularizat milenarismul religios obiectificând violența și profitând la maxim de orice prilej de anihilare a dizidenței. Totalitarismul religiilor politice/seculare reclamă o antropologie vitalistă, o disciplină socială militaristă, o estetică nihilistă și o etică a violenței spre instaurarea societății milenariste, scop comun cu cel al creștinismului folosind însă mijloace diametral opuse.

2. Beatificarea violenței

Tiranul revoluționar, ca fenomen modern, este de obicei un tânăr obsedat de emancipare și festival al virtuțiilor deodată, beatifică violența și chiar vărsarea de sânge ca mijloace necesare pentru aducerea parusiei laicizate. El și-a făcut apariția pe scena istoriei la Revoluția Franceză, având drept scop ”purificarea” societății pentru a împlini scopul utopic. El a preluat de la creștinism utopianismul -sfârșitul oricărei injustiții  și instaurarea raiului pe pământ  – exluzându-l însă pe Hristos și calea Lui. Pentru iacobini egalitatea perfectă era raiul pe pământ în virtutea oricărui mijloc folosit este permis. Ori această egalitate perfectă se traduce în societatea fără clase a comunismului unui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, în puritatea rasială a lui Hitler și în puritatea religioasă a islamiștilor. Pentru profesorul canadian odată infectat de visul milenarist, un terorist este un tiran aspirant, în pregătire, pe când un tiran este un terorist care a acaparat deja puterea (p. 213).

Newell observă un ciudat paradox al credințelor abrahamice, ca principale furnizoare de aspirații milenariste: iudaismul și creștinismul declară că ființele umane sunt servitorii lui Dumnezeu și fără de putere în a face binele fără El, explicând însă dezordinea morală a lumii prin libertatea individuală, pe când religia islamică accentuează caracterul legalist și de supunere al credinciosului dar găzduiește proiectul revoluționar de a crea raiul pe pământ prin activitatea violentă a individului și instaurarea ”republicii nucleare a lui Dumnezeu” (Iran), de exemplu. Voluntarismul teroriștilor islamici este o provocare a autorității lui Dumnezeu în numele lui Dumnezeu, o ridicare a politicii și puterii umane deasupra puterii divine dar în numele ei -iată blasfemia apostaziei teroriștilor. Numai că autorul nostru crede că tiranii-teroriști moderni își găsesc inspirația mai puțin din Islam, cât mai ales din istoria distructivă/nihilistă europeană, aducând ca exemplu sugestiv cazul intelectualului iranian Ali Shariati (1933-1977). Acesta a studiat literatură comparată la Paris la începutul anilor ’60, fiind influențat de opera anti-occidentală și anti-iluministă a unui Sartre și de anticolonialismul revoluționar al lui Frantz Fanon.

This potent brew of violent struggle and passionate commitment to a utopian vision of a collectivist past reborn in the future deeply influenced Ali Shariati, just as it had influenced another student in Paris a few years earlier, the future Khmer Rouge leader Pol Pot. (p. 204)

Cu timpul Shariati avea să politizeze credința șiită a iranienilor cu același crez al purificării și violenței revoluționare pe care le-a găsit în Franța. Situația istorică devine de-a dreptul tragico-comică, când ne gândim la schema de interpretare a multor intelectuali occidentali care găsesc drept cauze ale terorismului islamist colonianismul occidental, uitând însă să observe colonialismul utopic cu care unii intelectuali islamiști s-au contaminat în timpul studenției lor la universitățile occidentale.

Cum arată candidatul la milenarismul utopic modern, generator de violență și tiranie?

1. este tânăr și de obicei bărbat, cu foarte mari șanse să fie și student/intelectual. De fapt mai toate tiraniile genoicidale au fost conduse de intelectuali. De exemplu leadeshipul khmerilor roșii era un “small group of middle-class Francophone intellectuals including five teachers, one professor, a civil servant and an economist.” (p. 190) Mai putem aduce aminte de cercul revoluționarilor ruși, Mao, etc.

2. are o fervoare aproape religioasă în a susține o ”cultură autentică” prin eradicarea ”impurităților” care contaminează lumea cu violență, opresiune (capitaliști, evrei, necredincioși),

3. consideră cu tărie că viitorul nu poate fi decât colectiv, un corp social omogen, pur. Toate tiraniile revoluționare idolatrizează colectivul mitic, libertățile individuale fiind parte a bolii societății de azi ce trebuie  purificate în numele binelui colectiv.

4. pasiunea lui trebuie să fie contaminatoare, are un imperialism al propriei perspective ce musai trebuie acceptată ca bine superior,

5. exită o manie în a oblitera trecutul, a re-starta istoria de la momentul zero (așa cum au făcut iacobinii în Franța, Lenin, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot). Poate că astfel se explică de ce tiraniile moderne sunt mai violente acolo unde există tradiții și autorități pre-moderne, necoapte în malaxorul utopiei iluministe.

6. colectivul utopic reclamă și justifică vărsarea de sânge care este acompaniată de idealul dragostei de umanitate. (Un poster al dictaturii iacobine din 1793 arată capul secerat al regelui Ludovic al XVI-lea însoțit de sloganul: ”fie ca sângele impur să ne curățească calea”.)

milke-inset2-580x722

Villeneuve, Matière à réflection pour les jongleurs couronnees (Matter for thought for crowned twisters), 1793, engraving, Bibliothèque nationale de France, Paris

Ironia Revoluției Franceze constă în faptul că ea a început în 1789 ca o revoluție de inspirație Lock-iană,  în moda Revoluției Americane, condusă de studenți iluminiști ca Lafayette and Talleyrand, promovând drepturile omului, guvern cu puteri limitate și inițiativa economică,  și s-a terminat ca revoluție Rousseau-niană în 1793 de către iacobini, conduși de Robespierre, cu obsesia erei de aur a inocenței mitice și a egalității colective pure, fără proprietate privată și interes individual. Cuvintele lui Robespierre sunt literă de lege pentru orice tiran modern ce i-a călcat pe urme:

We must smother the internal and external enemies of the Republic or perish with them…. Terror is nothing but prompt, severe, inflexible justice; it is therefore an emanation of virtue. (Maximilien Robespierre, “On the Principles of Moral Policy that Ought to Guide the National Convention in the Internal Administration of the Republic” in The Ninth of Thermidor: The Fall of Robespierre, ed. Richard T. Bienvenu, Oxford University Press, 1968,  p. 38.

Comunismul uniform, fără clase sociale și dizidență, Reich-ul pur de 1000 de ani, califatul global – nimic nu trebuie să stea în calea aducerii lor în istorie, nici coruptibilitatea umană, rasială, religioasă și morală! Vulgaritatea, egoismul și materialismul corupt al burgheziei, evrelor, necredincioșilor trebuie extirpate  pentru binele ce stă în cale. Istoria și civilizația însele trebuie sacrificate pentru apariția acelui ”AN 1” (iacobinii), ”comunității destinului” (Schicksalsgemeinschaft – naziștii), ”Anului Zero” (khmerii roșii), ”adevăratei comunități a Islamului” (islamiștii). Benevolenței actului politic în variantă liberală clasică – J. Lock, tiranii milenariști îi opune spasmul violent al revoluției violente ce înlocuiește istoria oprimării, a nedreptăților și explotării cu armonia și egalitatea viitorului.

Mânia justificată împotriva corupției și nedreptăților din lume, dragostea de umanitate și dorința ei de propășire și nevoie de distrugere și reconstrucție a realității sunt fundamentele psihologiei revoluționare care a însoțit toate tiraniile milenariste moderne.

Există vreo cură pentru aceste patologii obsedate de vitalitate și purificare? Acesta este subiectul următorului articol. Până atunci, iată o pregustare din strategia anti-Rousseau, adică oleacă de Th. Hobbes:

Grief, from opinion of want of power, is called dejection of mind.

The vainglory which consisteth in the feigning or supposing of abilities in ourselves, which we know are not, is most incident to young men, and nourished by the histories or fictions of gallant persons; and is corrected oftentimes by age and employment. (Th. Hobbes, Leviathan, Book 6)