Ispita fascismului (din fiecare)

(…) the major enemy, the strategic adversary is fascism. And not only historical fascism, the fascism of Hitler and Mussolini — which was able to mobilize and use the desire of the masses so effectively — but also the fascism in us all, in our heads and in our everyday behavior, the fascism that causes us to love power, to desire the very thing that dominates and exploits us. (Michel Foucault, Preface to Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia)

Avertizarea lui M. Foucault

Într-un context aparent asemănător cu cel prezent (de convulsii politice, tensiuni geo-strategice și război ideologico-cultural), Michel Foucault, unul dintre intelectualii revoltei împotriva sistemului de putere ce a zguduit Europa anului 1968, avertiza în prefața Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia (1972, scris de Félix Guattari și Gilles Deleuze) asupra ispitelor care pândeau revoluționarii frumoși și deștepți de atunci:

  • eliberați-vă de paranoia totalitară,
  • progresul e nomad, nu sedentar, diferențiator și nu unificator,
  • nu devenți înamorați de putere,
  • și fiți atenți la fascismul din voi înșiși. (Michel Foucault, Preface to Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia by Félix Guattari, Gilles Deleuze, Continuum, 2004, p. xiv-xv)

Ironic este nu doar faptul că revoluționarii de profesie de azi au căzut exact în păcatele identificate de Foucault atunci ci chiar M. Foucault a căzut răpus de propria sa ispită fascistă:

Do not demand of politics that it restore the “rights” of the individual, as philosophy has defined them. The individual is the product of power. What is needed is to “de-individualize” by means of multiplication and displacement, diverse combinations. The group must not be the organic bond uniting hierarchized individuals, but a constant generator of de-individualization. (op. cit., p. xvi)

Dar pentru că folosim atât de ușor termenul fascism, oare ce înseamnă el? Oare nu cumva învălmășeala și nervozitatea care însoțesc folosirea ritualică a acestui termen sunt tocmai pretextul de a ascunde nu numai ignoranța dar și posibila filiație și angajament tacit pe care îl avem cu fascismul?

Scurtă fișă clinică a fascismului

Una dintre cele mai clare și edificatoare definiții ale fascismului o găsim la Robert O. Paxton în lucrarea sa The Anatomy of Fascism:

Fascism may be defined as a form of political behavior marked by obsessive preoccupation with community decline, humiliation, or victim-hood and by compensatory cults of unity, energy, and purity, in which a mass-based party of committed nationalist militants, working in uneasy but effective collaboration with traditional elites, abandons democratic liberties and pursues with redemptive violence and without ethical or legal restraints goals of internal cleansing and external expansion. (Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, Vintage, 2005, p. 218)

Așa cum ne-a avertizat M. Foucault, ar fi o greșeală să identificăm fascismul doar cu național-socialismul lui Hitler sau cel birocratico-corporatist al lui Mussolini. Fascismul este un mesianism politic, o resuscitare a unor grupuri sociale electrizate de nervul utopic. Tocmai de aceea fascismul devine patologie politică doar după ce infectează mai întâi dorințe milenariste intelectuale, imaginații religioase purificatoare, nebuloase estetice, reveerii poetice, dureri economico-sociale cronice, vanități scientiste, revanșe pseudo-moraliste. Toate acestea se coagulează apoi și ies la suprafața discursului public în programe și platforme politice. Iar dacă ar trebui să găsim vinovații pentru infectarea minților maselor cu virusul fascismului, ar trebui să fim onești și să căutăm mai întâi vinovăția intelectualilor (a se vedea o radiografie a rădăcinilor intelectuale ale fascismelor de dreapta și de stânga  – Nietzsche, Jung, Heidegger, Gadamer, Bataile, Blanchot sunt doar câțiva dintre ei – în The Seduction of Unreason: The Intellectual Romance with Fascism from Nietzsche to Postmodernism de Richard Wolin, Princeton University Press, 2006).

O mișcare socio-politico-culturală poate fi identificată ca fiind fascistă atunci când are angrenate una sau mai multe dintre următoarele “pasiuni mobilizatoare”:

  1. Un sens acut al crizei (care reclamă transcenderea oricarei soluții tradiționale);
  2. Supremația grupului și a intereselor/drepturilor de grup care subordonează interesele și drepturile individuale,
  3. credința că grupul este o victimă a unor inamici, situație ce necesită acțiune reparatorie și justițiară, justificând orice acțiune chiar dincolo de limitele legale și morale,
  4. inflamarea oricărei amenințări și a teribilei frici a declinului grupului sub povara corozivă a liberalismului individualist, a conflictului de clasă, a inluențelor externe,
  5. nevoia de integrare accelerată într-o comunitate mai pură – prin liber consimțământ sau violență dacă e nevoie,
  6. nevoia de autoritate a liderului care întrupează destinul istoric al grupului,
  7. superioritatea instinctelor liderului în raport cu rațiunea abstractă și universală,
  8. frumusețea violenței și eficacitatea voinței celor devotați idealului și succesului grupului,
  9. dreptul celor aleși  de a domina fără nicio restricție morală și legală, drept decis doar de criteriul progresului grupului în lupta evoluției darviniste (Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, p. 41).

Image result for step in your place war propaganda

Fascismul fancy

Există o uriașă literatură care analizează fascismul clasic, cel care a pornit de la socialistul Mussolini, a continuat cu Hitler, s-a prelins apoi prin văgăunele revarșarde, naționaliste și rasiste din ceea ce este numită extrema dreaptă din Europa Occidentală postbelică, trecând apoi oceanul și împrumutând chiar o interfață creștină (să amintim doar de preotul catolic Charles Coughlin sau de naționalismul evanghelic), ajungând astfel la amalgalmul de mișcări fasciste din Europa anilor 2000. Onestitatea intelectuală cere însă un efort de analiză a fascismului camuflat, mult mai perfid, insidios și periculos decât cel pus deja sub lupă. Ori puținătatea intelectualilor care analizează acest nou fascism este ironic invers proprorțională cu forța și frecvența suportului intelectual și ale manifestărilor publice ale acestui nou tip de fascism. Este vorba de fascismul progresist, o recuperare ideologică neo-marxistă a fascismului socialist al anilor 20 din secolul trecut. Oare se va găsi un intelectual suficient de rebel să scrie un It can’t happen here (al lui Sinclair Lewis, 1935) ca It can’t happen now and with us?

Una dintre greșelile cele mai mari care se pot face este să vezi propriile vicii mereu în celălalt. Să crezi că ești imun nervului fascist este o eroare cu care prea multă lume se laudă. Păcatul uman este ca o entitate mutantă care se adaptează oricărei dorințe oarbe. Tocmai de aceea fascismul se cuibărește confortabil în fiecare dintre noi atunci când ești obsedat de tușarea defectelor celorlalți în interesul auto-măgulirii cu virtuți spre un “bine” ce trebuie revelat și impus celorlalți. Fascimul nu se vrea demonic, malițios, violent, dimpotrivă, caută și manifestă pentru pacea utopică, și în plus mai este și este altruismul la comun – în sensul în care binele general este plătit pe în contul celor indezirabili, neconformi, ne-evoluați și insensibili la misia salvatoare a progresului spre o nouă societate. Uite așa avem fascismul clasic – naționalist, rasist – dar și cel mutant progresist – internationalist, feminist, ecologist, alături de cel (pseudo)creștin/ – evanghelic/catolic/ortodox, islamic, sionist, etc.

Fascismul întotdeauna începe cu nevoia de acțiune în forță a experților de “a face lumea mai bună”! Un fascist știe că binele nu poate decât fi impus printr-o muncă și activism exemplare, eroice chiar. Fascismul fancy de azi urmărește numai binele, acel bine impus printr-o luptă eroică pentru o lume mai bună! Să vedem puțin cum arată fascismul fancy progresist de azi pus în oglindă cu cel clasic:

  • Fascismul clasic, cu al său nerv naționalist, este acum secundat în oglindă de fascismul progresist, cu al său internaționalism dement,
  • obsesia primilor cu securitatea națională fiind acum multiplicată cu naivitatea vinovată și partizană (și de aceea oarbă) a progresiștilor,
  • ambele fascisme trec dincolo de detaliile birocratice ale moralei și drepturilor omului/individuale,
  • supremația militaristă a fascismului clasic este acum urmată de activismul anarhist progresist,
  • sexismul misogin este simetric feminismului/misandriei clinice a fascismului progresist,
  • ambele fascisme au o manie în a controla limbajul, expresia, diferența de opinie și mass-media;
  • religia în cârdășie cu fascismul clasic este acum răzbunată de anticreștinismul virulent al fascismului progresist;
  • controlul ideologic al sindicatelor este una dintre prioritățile fascismului clasic și progresist, disidența ideologică în cadrul lor fiind pedepsită exemplar;
  • fascismul clasic și cel progresist își fac un titlu de glorie din disprețul față de intelectualii și artiștii neconformi ideologiei ”binelui superior”,
  • obsesia pedepsirii disidenței/incorecților este comună ambelor patologii fasciste.

Mesianismele  fasciste au ceeași structură narativă, oricât de constrastante ar părea la prima vedere:

– știm că ceilalți (străinii /musulmanii /creștinii/ capitaliști/ conservatorii/ bărbații/ inerantiștii/, etc.) sunt cei răi/violenți/homofobi/retrograzi/reacționari, etc. (externalizarea originii răului),

– știm că trebuie să îi ținem la distanță și să îi schimbăm pe băieții răi ca să facem lumea mai bună (necesitatea purificării lumii),

– știm că cineva trebuie să acționeze și aceia suntem noi, cei buni! (mântuirea necesită acțiune),

– știm că nu există soluție de compromis, jumătăți de măsură, că perspectiva noastră este cea mai corectă și progresistă (maniheismul solipsist al proprii poziții/misiuni salvatoare), 

– știm că pentru a avea succes este nevoie de cenzura și controlul septic, numite însă mai mult sau mai puțin politicos educație/campanie pentru sensibilizare, etc. (savoarea finețurilor prin care se exprimă mâna de fier al controlului și ingineriei sociale face diferența între mesianismele de pe piață) (paternalismul și necesitatea educației/convertirii). (Amvonul postmodernilor)

Recentul “marș feminist” global s-a dovedit ici colo, în părțile esențiale, varianta mai fancy, dar la fel de viscerală, paranoică și homofobă, a logoreii violente a lui Trump, Le Pen, etc. Nu poți fi pentru una dar împotriva celelalte fără a nu cădea în ipocrizie crasă! Trist e să te lupți împotriva unui fascism promovând un alt fascism!

Ipocrizia de poziție a fascismului progresist este vizibilă în următorul video-clip, cea mai clară notă auto-explicatoare a discursului lui Maryl Streep de la premiile Globul de Aur: toleranță cu pumnul în gură, unitate prin excludere, incluziune prin anihilare a oponentului/diferitului, strategie argumentativă prin auto-victimizare, triumfalism prin simulacrul suferinței, etc. Și să nu uităm, fascistul are o fascinație teribilă spre auto-iluzionare, imaginație justițiară, țapi ispășitori, caricaturizare grosieră a adversarilor, vrea controlul celuilalt (pornind de la controlul limbajului, continuând apoi cu cel al istoriei și identității, ajungând la controlul familiei și al corpului individual). Fascistul nu greșește, are dreptate, nu-și poate controla instinctul propriului destin istoric, se auto-măgulește cu eroisme false…

Singura evadare din mirajul fascismului este un profund simț al istoriei de după istorie care însă inveștește în istoria de acum, în semen, ancoră în dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu ce ne oferă puterea de a ne dezlipi de propria dreptate plus re-startarea viciilor și a virtuțiilor tuturor de pe o bază unde nu sunt false și privilegiate starturi. Ori tocmai considerarea naturii păcătoase a fiecăruia dintre noi este ceea ce postmodernul urăște cel mai tare: “celălalt este de vină, el/ea este pericolul, piedica împotriva progresului”, violentarul, etc. Turbulențele politice din ultima perioadă indică tocmai piața diversificată și totuși structural identică a mesianismelor religiei civile. Să nu ne mai plângem că omul recent nu e religios – invocați moderația în abordarea agendei discursive la zi și vă veți convinge de certitudinea revoluționară a celor care “vor să facă lumea mai bună”!

În ultimă instanță singura ființă ne-fascistă este Dumnezeu – are răbdare să te mântuiască din păcat, mai ales când îi strigi în față toate acuzațiile posibile!

Moise povestit postmodernilor

It is never literally true that any form is meaningless and “says nothing.” Every form in the world says something. But its message often fails to reach us, and even if it does, full understanding is often withheld from us. (Wassily Kandinsky, Concerning the Spiritual in Art, Part VI)

  • Cred în necredinţă!”,
  • “dragostea este peste tot în jurul tău, înfruptă-te din ea!”,
  • “vreau să trăiesc doar aşa cum vreau eu!”,
  • “experimentează noi senzaţii!”, etc.,

toate acestea sunt doar câteva dintre frazele îndoctrinării la care suntem expuşi fără nicio discriminare. Şi pentru că se  mizează pe puterea discursului care premerge realităţii, aceste sloganuri capătă o putere din ce în ce mai mare, mai ales atunci când sunt repetate obsesiv, prezentate ca fiind trendy, emancipatoare şi majoritare în fluxul ideilor publice.

Dar oare mesajele ambalate artistic nu aparţin nici unei agende filosofice? Să fim atât de zburdalnici prin universul ăsta încât nimeni să nu se folosească de ignoranţa noastră, aparent inocentă?

Cu un alt prilej vorbeam despre dansul sibilic al scriiturii, prezentând astfel nevoia de emancipare a unui public dornic de  naraţiuni care să le împlinească nevoi religioase într-o manieră laică şi amorală.

M-aş opri acum asupra unui text biblic care se poate constitui ca un punct de plecare într-o analiză de antropologie religioasă a omului recent.

1. Nihilismul (hermeneutic), idolatria (religioasă) şi liberalismul (moral)

Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis:

„Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.” (Exod 32:1-2)

“Preocupat” cu revelaţia de pe Sinai, Moise întârzie la banchetul pregătit de poporul de la poalele muntelui. Absenţa vizualităţii atâta timp naşte în popor, dornic de “excese” ale fiinţei (aşa cum a fost învăţat în perioada eliberării din Egipt), foamea de aparenţă surogat. Dacă “nu ştim ce s-a făcut cu omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului”, atunci creativitatea  noastră religioasă trebuie să suplinească neimplicarea sau chiar moartea celui care odinoară s-a obosit să ne convingă de realitatea mântuirii.

Oricum, posibila (chiar convenabila) moarte a acelui om nu opreşte cursul istoriei. Sub imperativul comandamentelor politico-social-religioase, idolatria minţii îşi cere jertfa chiar aici şi acum. Iar acestea implică automat liberalizarea morală, la cererea “marelui public”. În contextul fiorului nihilist al morţii fondatorului religiei, conştiinţa se adapă cu nesaţ din drogul eliberării totale din restricţiile morale (poporul lui Moise, în absenţa lui, a devenit  “fără frâu”).

Istoria ne spune că revenirea lui Moise în tabără nu a rezolvat problema de la sine. Restaurarea respectului reciproc şi a moralităţii (fără de care nu poate exista nicio formă coerentă de organizare societală) între membrii comunităţii s-a produs cu o ruptură şi dureri foarte mari, singurele care puteau scoate poporul din beţia viciului. Însuşi Dumnezeu  îşi declară refuzul de a mai oferi semne concrete de călăuzire a poporului necredincios, oferindu-le varianta ghidării acestuia prin intermediari. Istoria ne dovedeşte că inima avidă de dovezi nu se satură niciodată.

Procesualitatea nihilism – idolatrie – liberalizare morală se repetă constant în istorie. Expresie a onestităţii part-time şi fiind egal al gloatei pe care o ura, dar a cărei “eliberare” a adus-o, Fr. Nietzsche este vocea care a spus cu glas tare ceea ce cam fiecare gândea în ascuns: “oare nu cumva acel bătrân, numit Dumnezeu, a murit”? Răspunsul, musai afirmativ, pare a fi un adevăr convenabil pentru insaţietatea egoului. Dintr-odată, europeanul a rămas singur în faţa abisului care i se deschidea în mintea obosită de filosofări şi teologhisiri seculare.

Există însă un echilibru în jocul ideilor. Orice pierdere aduce cu sine un câştig. Gândirea modernului se lăsa din ce în ce mai ademenită în labirintul întunecat al programelor sociale utopice gen fascism, comunism, construcţie europeană. Idolatria minţii e  mult mai puternică când are drept ajutor mijloacele de comunicare audio-vizuale. Nimeni nu poate contesta ceea ce se vede, nu-i aşa? De aceea, să nu ne mirăm că succesul manipulărilor în masă se experimentează (cu rezultate excelente) şi la populaţiile “emancipate”.

“Moartea lui Dumnezeu” este convenabilă pentru orice doritor de plăceri automate, iresponsabile. Faptul că acum “poporul este fără frâu” nu face altceva decât să degradeze moştenirea civilizaţională, morală, religioasă, educaţională şi biologică pe care o va lăsa generaţia noastră. Silogismele  docte ale idolatriei evoluţionismului ne mângâie vanitatea şi emanciparea ştiinţifică,  întemeindu-le pe cele pro-choice (care ne plonjează în fascinaţia sadică a omorului legal) şi pe cele feministe şi ale militanţilor LGTB (mascări glamuroase ale integrării masive în vortexul patologiilor). Toate aceste silogisme ale amărăciunii sunt expresii ale degradării şi  integrării cât se poate de ruşinoase în regnul animal. Dar ele sunt posibile pentru că poporul “eliberat” este atât de docil, adunat în jurul liderilor, asemenea lui Aron din textul citat. Până şi un om foarte “emancipat” va cere un idol la care să se închine.

No philosophy is completely disinterested. (…) The philosopher who finds no meaning in the world is not concerned exclusively with a problem in pure metaphysics; he is also concerned to prove that there is no valid reason why he personally should not do as he wants to do, or why his friends should not seize political power and govern in the way that they find most advantageous to themselves.

For myself, as, no doubt, for most of my contemporaries, the philosophy of meaninglessness was essentially an instrument of liberation. The liberation we desired was simultaneously liberation from a certain political and eco-nomic system and liberation from a certain system of morality. We objected to the morality because it interfered with our sexual freedom; we objected to the political and economic system because it was unjust.

(Aldoux Huxley, End and means: An enquiry into the nature of ideals and into the methods employed for their realisation, Chatto & Windus, London, 1946, p. 271-272).

Fiorul existenţial al nimicului şi non-sensului explodează în mintea poporului condiţionat de atâtea pofte idolatre. Se cere o piaţă a valorilor surogat, de unde fiecare să aleagă. Iar senzaţia libertăţii parcă cere garnitura excesului simţurilor, nu? Oare nu cumva incursiunea în golul existenţei se face trecând prin virtualitatea plăcerii maximale?

Pentru că ne mângâiem mintea cu peria aspră a nihilismelor en-vogue, ne servim din plin din fructele interzise. Fructe oferite prea amabil de înrobitorii care ne amăgesc cu libertăţi întotdeauna dureroase. Infuzia de “fericire la comandă” oferă din plin incovenientul indigestiei mizerabile, pe care dopajul hedonist o provoacă în cele din urmă.

Uite aşa, procesualitatea nihilism-idolatrie-liberalizare morală se finalizează în strigătele neputincioase ale tinerilor nefericiţi de azi, sătui de nonsens-ul (nihilismul hermeneutic) adus de ignoranţa doctă a filosofilor/inginerilor sociali şi de hiperinflaţia simţurilor care se atrofiază înainte de termen. Poate că aşa înţelegem dezgustul unui tânăr care mâzgâleşte cu un graffiti pe un perete anonim:

Mă numesc cutare şi fac existenţei reclamă gratuită!

S-ar părea că sucombarea fundamentelor revelaţiei sau ale modalităţii de cunoaştere (relativismul e condiţionat totuşi de un nihilism hermeneutic, premisă a celui epistemologic) va duce la o anumită configurare ontologică, fapt ce va permite orice deviaţie morală (relativism moral). În numele respectului faţă de diversitatea opiniei, ignoranţa doctă preferă apărarea certitudinii incertitudinii, acuzând virulent orice opinie diferită.  Tocmai de aceea, culmea emancipării este interdicţia specifică oricărei dictaturi, aceea de a suprima orice fracturare a orizontului surd al aberaţiilor decadenţei.

matthew-f-fisher-meaningless-september

Meaningless September by Matthew F. Fisher

2. Să-L cauţi pe Cel viu la mormânt?

Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis:

„Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?

Nu este aici, ci a înviat. (Luca 24:5-6a)

Din păcate, mulţi dintre creştini se află într-o defensivă faţă de opinia publică “tolerantă”, se pierd în structuri argumentative pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, îşi duc războaiele  culturale cu o energie demnă de o cauză mai bună. Din păcate, în dorinţa de relevanţă, ne camuflăm atât de bine în spectacolul ideilor publice încât nu ne deosebim de cei care îşi plâng morţii la mormintele curentelor culturale, religioase, estetice, morale, etc. Atunci, noi înşine suntem de plâns!

Fără realitatea învierii, creştinismul este o mare şi nenorocită farsă. Totodată însă, e o nebunie imensă pentru un ateu să mizeze, cu propria viaţă, pe un verdict care de fapt nu îi aparţine! Învierea lui Isus Hristos este cea care face diferenţa între credinţă şi amăgire, atât pentru creştini cât şi pentru cei care resping Evanghelia.

Vrem sau nu, urmaşii lui Hristos sunt cei care, în absenţa Lui fizică, Îl fac prezent pe pământ.  Îl ştim pe Toma ca cel care nu a crezut în învierea lui Isus până când a atins semnele cuielor. Asemenea lui Toma, lumea dezgustată de gustul amar al emancipării, poate că va crede atunci când va atinge  vieţile creştinilor, ca fiind rodul suferinţelor Celui care a iubit lumea şi care s-a oferit la moarte pentru mântuirea ei.

Trăiesc cu speranţa că spectacolul deşertăciunilor se va termina tocmai când perdeaua cerurilor va fi dată la o parte. Iar până atunci, vreau să trăiesc nu o religie a constrângerilor, moralizatoare şi dogmatică (aşa cum este caricaturizat creştinismul), ca oricare altă religie, ci o viaţă care are privilegiul bucuriei de a trăi învierea.

Amvonul postmodernilor 

Vremurile noastre nu sunt a-morale ci militant moraliste dar în sensul simulării, jocului scenic dus la performanțe imagologice noi. Nu e vorba de morala care ia act și se consumă în așa fel încât să nu știe dreapta ce face stânga (până și Papa de la Roma a ajuns un desăvârșit actor al dramaturgiei sociale, politice, religioase) ci e morala care își cară mereu oglinda așa cum un bolnav e nedezlipit de medicamentul care-l ține în viață.

Complexul predicării de odinioară e foarte puternic astăzi, mai ales la cei care își declară ruptura de trecut, tradiţie, creștinism și valori tradiționale. Însă acest complex al predicării s-a metamorfozat acum în ambiguități morale intenționate atunci când e vorba de apărarea propriilor vicii și în claritate și nervozitate activistă când e vorba de acuzarea celor diferiți, din cealaltă tabără (pentru că oricât de utopici am fi, întotdeauna va fi cel puțin o altă tabără). Dar iată că ipocrizia proprie e neglijabilă atunci când ești mânat de intențiile cele mai bune în lupta de a salva lumea de toate bolile adunate de-a lungul istoriei!

Pe lângă tinerii pleziristi care nu au nicio opțiune și interes în a face lumea asta mai bună, avem tinerii epicurieni care știu că toată configurația atomilor care ne formează ființa poate fi pusă în slujba unui mesianism zelot,  împrumutat prin contagiune socio-culturală de la preoții semnificației timpurilor noastre: mimetica în pas de marș pentru pace în timp ce ne batem cu alții pentru a ne convinge că totuși suntem cool și diferiți!

Shepard Fairey,  Peace

Uite așa avem promotori ai happeningului, fluidității, arbitrariului, nihilismului hermeneutic de prin sălile universitare și cafenelele artistice care însă ajung în stradă și pe ecran ofticați belea mare pe jocul scenic cameleonic al actorilor sociali –  politici, de exemplu (Trump, democratul ajuns un simulacru de conservator republican, este prin excelență corespondentul politic al unui cameleonic Prince/David Bowie/Michael Jackson/Madonna/Lady Gaga – de aici și complexul fratricid). De unde atâta oftică adolescentină dacă totul e doar un joc, pură contingență?

Mai avem promotori ai logicii non-binare/contradictorii, ce militează pentru incluziune și transcenderea raportului noi-ceilalți operând însă cu excluziunea și categorisirea în noi , moraliștii inclusivi versus ei, involuații! Să nu uităm însă că pacea universală a Gaiei interzice orice fel de rău făcut animalelor, fie ele și politice!

Ca să nu mai vorbesc de preoții non-violenței care nu ratează ocaziile de a aduce jertfele ritualice din prada de război a oponenților…

Unde este predică acolo este păcat și nevoie de mântuire – chestiune înțeleasă și acceptată de postmoderni, cu etichetele de rigoare!

În esență un Papa Francisc și un Donald Trump (+ adoratorii fiecăruia) nu sunt chiar atât de diferiți și distanți tocmai pentru că vin pe piața publică cu oferta propriilor mesianisme politice, complementare și totuși asemănătoare, oricât de constrastante ar părea la prima vedere:

– știm că ceilalți (străinii /musulmanii /creștinii/ capitaliști/ conservatorii/ bărbații/ inerantiștii/, etc.) sunt cei răi/violenți/homofobi/retrograzi/reacționari, etc. (externalizarea originii răului),

– știm că trebuie să îi ținem la distanță și să îi schimbăm pe băieții răi ca să facem lumea mai bună (necesitatea purificării lumii),

– știm că cineva trebuie să acționeze și aceia suntem noi, cei buni! (mântuirea necesită acțiune),

– știm că nu există soluție de compromis, jumătăți de măsură, că perspectiva noastră este cea mai corectă și progresistă (maniheismul solipsist al proprii poziții/misiuni salvatoare), 

– știm că pentru a avea succes este nevoie de cenzura și controlul septic, numite însă mai mult sau mai puțin politicos educație/campanie pentru sensibilizare, etc. (savoarea finețurilor prin care se exprimă mâna de fier al controlului și ingineriei sociale face diferența între mesianismele de pe piață) (paternalismul și necesitatea educației/convertirii).

În toată această tensiune distructivă a fratricidelor acestor mesianisme, un Isus ne-ar avertiza că nu discernerea diferențelor e rea ci direcția eforturilor noastre s-ar putea fi greșită: ”nu smulgeți neghina ca să nu smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş (Matei 3:12-13). Însă tentația de a face judecata de apoi aici și acum este mai puternică ca niciodată, mai ales între asemănătorii/frații opozanți!

În postmodernism amvonul e mai ocupat și gălăgios ca niciodată tocmai pentru că s-a democratizat privilegiul de a predica celuilalt! Păcat însă că cu toată această aglomerație nervoasă la amvon, nu prea mai are cine să asculte liniștit în bancă!

Marginalii la o filosofie a memelor (despre dispreț)

Pe plaiurile minunate ale patriei electronice am cules azi o floricică pe cât de atrăgătoare, pe atât de urât mirositoare.

Michael Sowa (10)

Invitation by Michael Sowa

A scientist will read dozens of books in his lifetime, but still believe that he has a lot more to learn.

A religious person barely reads one book, and think that they know it all.

Cool nu? Uite așa jongleria sloganelor amețește spiritele mai slăbuțe și ochii cu lentile prea colorate să mai vadă și dincolo de ele!

Memele sunt aforismele de altădată puse în hainele luptei/neliniștii hipermoderne, sunt expresii recente cu pretenții de înțelepciune instant, este lumina clară dar unicoloră a unghiului convenabil, fundatura care promite orizonturi profunde pictate pe pereții certitudinii. Memele sunt un fel de fast-thinking la drive-thru-ul social-media, prăjiturele filosofice cu care să se împopoțoneze cei care sunt prea obosiți cu căutările cool-ului ca să lectureze contexte, nu doar idei “raw”. Memele prezintă un risc teribil de dezcontextualizare, unilateralism, rezolvare generoasă a problemelor umanității prin încarcerarea diferiților în plasa disprețului și a erorilor indubitabile. Nu faci un mare bine ca odată prinsă o umbră de adevăr să tragi obloanele și să strigi în gura mare la întunericul celorlalți! În economia relației cu celălalt memele sunt o risipă teribilă de neastâmpărate reproșuri ce își pierd astfel doza de medicament pentru a se acumula într-o rezervă de otravă și dispreț.

Disprețul altruist, ignoranța cu/din citate, certitudinea modestă și interogația cu vocea blocată de propria suficiență sunt doar câteva dintre elementele stimulate de o cultură a citatelor ca armă la purtător.

Revenind la memele menționat, nu cred că pot acuza oamenii de știință că sunt fanatici și aroganți ca un popularizator al științei gen Dawkins, de exemplu, la fel cum nu pot spune că creștinii, de exemplu, chiar au conștiința suficienței propriei cunoașteri a tot ce este, uitându-ne la “prea-evlavioși” guralivi gen Becali. Mă tem că un simt al realității, deci și un bun simț elementar, ne spune că pericolul închiderii în propria atot-suficiență este real pentru oricine, inclusiv/mai ales pentru cei ce au “epuizat” certitudinea prin crearea și publicarea unor astfel de meme (care simplifică și răstoarnă propagandistic/ideologic realitatea prin hiperbolizare a convenientului și omitere a falsificabilului, uitând astfel că există și oameni de știință care își declară suficiența propriei viziuni, aroganță deconstruită mai târziu de noi descoperiri și re-scrieri, la fel cum și mulți creștini sunt buni lectori nu numai ai Bibliei ci și a bibliotecilor de științe de tot felul și care sunt modele de oameni deschiși spre cunoaștere, păstrând totodată decența modestiei creștine).

Eu aș avea probleme atât cu persoana religioasă care citește doar o singură carte, și nici pe aia nu prea mult sau stâlcit (cu cât mai mult cu cât acea carte chiar recomandă și lectura celorlalte ca parte integrantă a cunoașterii Celui ce a scris narativul universului în care trăim), la fel cum m-aș mira de “spiritul deschis” al unui om de știință care este ignorant în lecturarea unei cărți care nu-i convine sau nu îi împlinește propriile proiecții mentale, de prea multe ori împrumutate pe gratis doar ca să fie acceptat în comunitatea științifică.

PS. Interesant mi se pare faptul ca mulți creștini “progresiști” neagă tocmai orice formă de relevanță a acelei cărți în organizarea fabricii de sens (metacogniție, meta/interdisciplinaritate, numiți-o cum vreți) care prelucrează datele obținute de diferitele științe. Adica moftangii-s leneși și pretentioși dar laodică revoluționari cu gura mare!

Antidotul pentru o astfel de obturare grosolană și violentă a dialogului dintre lectura științei și cea a religiei? Puțin mai mult efort, timp și înțelepțiune de a nu transforma contorul cunoștințelor în obtuzități gălăgioase, indiferent unde s-ar afla ele. Iată dar un exemplu de ieșire din supra-simplificarea părtinitoare a memelui menționat mai sus:

Love wins!

There are two ways to slide easily through life; to believe everything or to doubt everything. Both ways save us from thinking. (Alfred Korzybski)

Negustorii sloganurilor

Vremurile noastre sunt vremuri tare iubărețe! Căci după două războaie mondiale și atâta trudă zgomotoasă a ideologiilor maximale născute din platforma metafizică a socialismului care vroia cu orice preț un om nou și o nouă societate, ce-i mai rămâne omului postmodern de făcut? Să facă exact aceleași greșeli ale trecutului în contul nou al inocenței sale, absolut originale și neimaiîntâlnite în istorie până acum! Și asemenea iluștriilor predecesori într-ale dreptății de sine, conștiința istorică narcisistă, mesianică, a postmodernului trebuie să depoziteze toate semnificațiile pozitive în contul  său și să arunce deșeurile în ograda celor care nu-i văd luminița de sfânt al epocii. Maniheismul răsturnat (forțele istoriei sunt clar delimitate în cele ale luminii, binelui, spirituale și cele ale răului și întunericului, ale materiei), marcionismul (evoluția lui Dumnezeu implică ”diferența enormă” dintre Dumnezeul VT, care era o ”zeitate împrumut, păgână, violentă și răzbunătoare, plină de capricii”, și Dumnezeul NT, cel al dragostei)  și alte erezii gnostice își trăiesc în postmodernism a doua tinerețe (ca revanșă față de jocul pierdut în primele secole ale creștinismului în fața ortodoxiei catolice). Așadar dragi pionieri, vă rog încolonarea că avem treabă!

Ei bine, chiar și epoca noastră este una a colonialismului – unul al semnificațiilor, care are în spate pufăind o întreagă mașinărie semiotică (media, academia) și legislativă (politicul). De ce? Pentru că acum câștigă nu onestul ci cel care dă senzația cea mai credibilă de onest, performantul cel mai perfid al jocului de semnificații, actorul tragic ce trage cu coada ochiului la reacția emoțională a publicului! Și, ca să nu fie mai prejos, publicul conspiră naiv sau prostește la jocul dublei semnificări, al dramaturgiei vocabularului absoluturilor vremii! De altfel nicicând în istorie nu am văzut ca adorația turmei să fi avut o oglindă atât de mincinoasă în care să se admire – să-i dăm deci mass-mediei ce-i aparține!

Un Frankestein al alterității sau ura din spatele ”iubirii”

Cică cam așa stăm:

  • cineva îi iubește doar pe cei care i se aseamănă și urăște/izolează/i se face frică/extermină (fizic sau simbolic) pe cel care nu-i asemenea. Iar toate astea sunt însoțite de un asurzitor mecanism propagandistic – ba în numele urii, ba în numele dragostei, păstrând însă puritatea sanitară a distanței dintre identic și diferit! Exclusivismul islamist sau progresist: nimeni nu e (drept sau iubitor) ca noi!” (musulmani devotați sau LGBTQ plini de iubire cosmică!)
  • altcineva iubește și pe cel asemenea (cu scrâșnituri ce se aud de prin toate încheieturile câteodată) și pe cel diferit (spunându-i că are nevoie de aceeași doză de iertare de care are el însuși parte pentru a se bucura de un minim de puritate igienică), fiind în stare să îmbrățișeze pe celalalt diferit în timp ce condamnă identicul/comunul păcătos. Mesajul creștinismului începe cu singura afirmație egalitaristă care nu este ipocrită: toți suntem cam la fel de păcătoși, adică rebeli  și lipsiți de Dumnezeu! Doar acel Unul este diferit dar chiar așa, El a devenit asemenea nouă ca să ne arate cum putem fi diferiți de circularitatea familiară în care ne zbatem toți  prin natură!)

Mens-Crusher-Tee-Love-Wins-Peace_45867_2_lg.pngGhici care dintre cele două continente de atitudini este recunoscută și popularizată ca fiind benefică și modelatoare de dragoste și umanism? Și care e acuzată de toate relele naturii umane? (Nădăjduiesc în a avea timpul necesar pentru a pune pe hârtie rodul lecturilor prin care se poate identifica mecanismele de parazitare ale gândirii unui S. Kiekergaard, E. Levinas, R. Girard, de către agili și deloc inocenți negustori ai militantismelor ce fac postmodernismul un teren nociv, nu doar deicidar ci chiar anti-umanist.)

Terapia deconstrucției

Nu cred că ar fi o mare noutate să recunoaștem că Isus a fost unul dintre primii deconstructiviști. De altfel avem în Vechiul Testament o întreagă pleiadă de oameni care sunt fini deconstructiviști. Ori deconstructivismul este un procedeu terapeutic împotriva diferitelor forme de idolatrie, atât de ”omenește, prea omenește”, cum ar spune Fr. Nietzche. Cum poți deconspira ipocrizia unui postmodern (care are o aroganță vizibilă imediat atunci când își asumă gândire slabă, modestie a cunoașterii, nonjudgementalism, deschidere și iubire power-flower a tututor, non-diferențiere categorială spre cuprindere holistică, egalitaristă, non-ierarhică, etc.)? Simplu: pune-l în fața unei alegeri de a-și recunoaște posibilitatea de a fi greșit în ceea ce priveste o idee/persoană conservatoare. Firul de sânge potențial al unei victime ideologice (chiar aroganța obținerii unui nou prozelit) trezește tot nervul de prădător dogmatic, cert și superior al celui ce pretinde a avea exact calitățile morale contrare.

Așadar bârna din ochii progresiștilor este întotdeauna obturată de finețea observațiilor paielor din ochii celorlalți. ”Bârna în sine nu există sau, dacă alegi să existe, nu e treaba ta ce fac eu cu ea”! – i-ar răspunde un dogmatic postmodern deconstructivistului ”homofob” Isus! Tocmai negarea bârnei din proprii ochi face desuetă arătarea cu degetul a paiului din ochiul celuilalt! Ori doar creștinismul serios luat în seamă aduce echilibrul și bunul simț elementar în a face bine nu negând existența problemei celuilalt, ci în modelând mai întâi răspunsul corect la propria mea problemă!

În caz că nu era clar până acum: orice exercițiu democratic (jucat onest pe platformă cumună laică, nicidecum cea sectară/confesională) al unor cetățeni ce își asumă identitatea creştină scoate la iveală deficitul de toleranță și cultură democratică, pasiunile homofobe și noianul de prejudecăți ale celor ce vând gălăgios tocmai lozincile “progresiste” ale asumării identității, diversității, toleranței și open mind attitude. Curat murdar!

Apropo, oare când o să trecem de idealismul și naivitatea cu care privim “superioritatea morală/de perspectivă/epistemologica/civilizațională” a postmodernilor în comparație cu de-construcția furibundă a ipocriziei și violenței celor din epocile trecute, descoperind la postmodernii noștri “veseli” exact aceleași vicii ale naturii umane pe care le condamnam la alții? În acest sens creștinii au șansa de a fi printre singurii realiști și onești umaniști ai vremurilor, restul fiind preocupați cu rapoartele ”tonelor strânse la hectar” ce trădează poziționarea optimistă de partea puterii politice/ideologice. (Un sociolog al comunicării are multe de lucru în observarea strategiilor sectare de comunicare pentru popularizarea unor exlusiviști de nișă – LGBTQ, atei militanți, ecologiști de caviar, etc. – și transformarea lor în minoritatea dominantă, ”mainstream”.)

Concluzii în inimă de carne

Istoria modei lozincilor, indiferent de epoca istorică, păstrează aceeași dualitate între condamnarea facilă a vinovaților de serviciu și simularea compasiunii față de victimele care oferă ascendent de imagine, adică putere, faimă și bani. La urma urmei până și mafioții țin să-si rezolve problemele de conștiință cu acte caritabile și compasiuni captate pe retină. Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei de poziție/modă/clan/trib/clasă/mafiote, ar trebui să învățăm de la Dumnezeu: i-a condamnat pe toți, indiferent de diferențele dintre ei, pentru a se îndura de toți prin jertfa unicului Său Fiu.

Dacă ”the memory of insults is the residue of anger!”(St. John Climacus) atunci dicționarul iubirii nu cunoaște cuvântul “homofobie”! Dacă chiar respingem spiritul Inchiziției și al maniei puterii/controlului, cei care chiar iubesc nu pot fi milițieni ai urii și nici nu vor fi preocupați în aruncarea plaselor/etichetelor urii peste cei ce nu le împărtășesc iubirea. A se vedea diferența imensă dintre iubirea christică (iubirea și iertarea celor ce l-au trădat și crucificat, a inamicilor, etc. Ioan 13) sau cea paulină (1 Cor. 13- dragostea care îndură, iartă, etc.) și cea proclamată cu fanfaronadă narcisistă și cu instrumentele de coerciție ale statului, academiei, chiar ale bisericii!

De altfel ”creștinismul postmodern” nu e doar fratricid ci e o parodie, o simetrie răsturnată față de ce era creștinismul până nu demult. Acum cel care trebuie “mântuit” nu e omul ci Dumnezeu. El este cel ce are nevoie de PR-ului nostru. Ros de marcionism (Dumnezeul Cel bun, iertător și iubitor din Noul Testament vs cel răzbunător din Vechiul Testament), universalisme de tot felul (”enjoy you life, do not worry about God and his final judgement”), etc.., creștinismul 2.0 își ratează cu brio tocmai consistența semantică a dragostei pentru că exlude sensul jertfei lui Hristos…

love-wins-shadowrockchurch

Love always wins! What love? Wins what?