Vecinătăți

Death takes no bribes. (Benjamin Franklin)

Sunt momente când ne redescoperim vecinătăți prăfuite, uitate sub avântul unei hoinăreli obositoare. Acele momente sunt oaze pentru spirit și infernuri teribile pentru conștiența corporalității. Să vezi moartea în alții e un fel de pre-gustare amară a morții în tine însuți! De aceea și vice-versa este singura alternativă ce ne ferește de acidul cinismului care se poate așterne peste orice gând, simțire și acțiune umană: să vezi învierea în Altul ne dă un prim gust al învierii noastre!

Ori vremurile noastre sunt teribil de cinice. Marginalizăm vecinătatea morții, uitând că ea ne pândește în fiecare secundă. Postmodernul crede că ieșirea din blocajul fricii permanente de moarte este o cufundare lascivă în plezirismul compensatoriu. Voiajul prin imperiul plăcerilor își află un implacabil sfârșit în entropia mecanismului acestui univers în care suntem închiși acum. Prea multe destine frânte au semnat capitularea neputincioasă a plăcerilor în fața morții!

Ceasornicarul acestui univers trebuie că și-a încifrat bine secretele de ne sforțăm colectiv de atâta timp să ii descifrăm spusele creatoare…

Și totuși aici este marea noastră problemă: reducem divinitatea la un mecanism, o cauzalitate ultimă, o necesitate transcendentă, un abstract ce se joacă cu designul concretului. În evenimentul crucii vedem însă corporalitatea lui Dumnezeu – Cel fără de sfărșit îndoindu-se sub povara propriilor legități si mecanisme entropice pentru a ne croi o cale nouă. O cale care îi cere chiar și celui bătrăn, bogat și sus-pus (Nicodim) să își risipească toată cheltuiala de-o viață pentru a intra în Impărăție. O Împărăție care nu e din lumea asta…

Moartea și crucificarea lui Hristos sunt metafore ale exodului. Poate de aceea unul dintre tablourile mele favorite este cea a lui Marc Chagal – Exodul.

M. Chagal - “Exodus”

M. Chagal – “Exodus” (1966)

For me, Christ has always symbolized the true type of the Jewish martyr. That is how I understood him in 1908 when I used this figure for the first time… It was under the influence of the pogroms. Then I painted and drew him in pictures about ghettos, surrounded by Jewish troubles, by Jewish mothers, running terrified with little children in their arms. (M. Chagall according to art historian Ziva Amishai-Maisels in Depiction and Interpretation: The Influence of the Holocaust on the Visual Arts, Pergamon Press, 1993, p. 185).

În moartea Lui se face invitația din trecut și cea de acum de a începe un nou exod, o eliberare din frica morții, o eliberare creatoare, vivace, multicoloră si multisonoră care se va vedea într-o realitate nouă, cea a Impărăției făcute vizibilă în Noul Ierusalim. Acolo unde nu va mai fi moarte…

Între timp ne zbatem cu propriile noastre cărări. Unele care dau în calea sângelui,  a morții ispășitoare de moarte. Alte cărări se dovedesc fantezii ce prind o rădăcină în realitate doar pentru a da naștere unei realități hibride, hidoase, răsturnate, distopice. A face știință cu adevărat înseamnă a redescoperi calea către Edenul pierdut, păzit de un serafim cu sabie de foc. Dar este totuși o încercare nobilă tocmai pentru că până și serafimii cei osteniți de milenii pot șopti adevăruri vechi în formule noi… A crede însă că promisiunile vieții veșnice ale trans-umanismului sunt Da și Amin! în limbaj hipermodern se poate dovedi o variantă nouă a vechii ispite ce a distrus vechea creație, cea fără de moarte: “Veți fi ca Dumnezeu!”.

Între timp ne îngropăm morții și, de multe ori, ratăm provocarea extraordinară de a ieși din comfortul dogmelor noastre, a drogului cu care refuzăm vecinătatea morții:

And now we are witnessing a transformation. A true opium of the people is a belief in nothingness after death – the huge solace of thinking that our betrayals, greed, cowardice, murders are not going to be judged… [but] all religions recognize that our deeds  are imperishable (Czeslaw Milosz, The Discreet Charms of NihilismThe New York Review of Books, November 19, 1998).

Uităm însă că moartea nu poate fi mituită! Ea își va înfinge colții în fiecare. Doar cealaltă vecinătate, cea a învierii, e mai puternică decât moartea. O vecinătate a învierii care nu poate fi dezvăluită decât prin iubirea de Hristos. Pentru că acolo și un Nicodim, și un Pilat, și bogat și sărac sunt egalizați de recunoașterea neputinței de ne descurca pe cont propriu. Ori când descoperi cât de mic și neputincios ești, atunci vezi cât de mult a iubit Dumnezeu lumea….

(Invitatie la) Test

Every veil secretly desires to be lifted, except the veil of hypocrisy (Richard Garnett)

Dumnezeule , Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta.” (Luca 18:11)

Va rog sa imi testati intuitia si observati daca si cum in dialogurile, articolele, cartile pe care le cititi despre noul model de umanitate si moralitate “progresista”, patologiile lor puritane pot fi explicate prin (cel putin) doua cauze:

1. paricidul oedipian motivat prin apelul exclusiv la copilaria/tineretea traumatizanta si abuziva – de aici si reductionismul nervozitatii fata de abuzurile puritane ale unui crestinism de gen calvinist, umilitor, reprimant si ingust, compensat acum de o veritabila lista non-negociabila de noi virtuti si noi vicii. Alice Miller (mai ales in The Body Never Lies. The Lingering Effects of Cruel Parenting, 2005) face portretul unei astfel de culturi a abuzului copiilor care isi rostogolesc sechelele emotionale in viata adulta, perpetuand ciclul violentei si al abuzului. Problema e ca devenim din victime noi calai pentru ca nu auzim povestea pana la capat, pe care o povesteste un Pascal Bruckner, partea cu abuzul de abuz, a “Tentatiei Inocentei” („Numesc inocenţă această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecinţele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertăţii fără a suporta nici unul din inconveniențele sale.“)

“What we call victimhood culture combines some aspects of honor and dignity. People in a victimhood culture are like the honorable in having a high sensitivity to slight. They’re quite touchy, and always vigilant for offenses. Insults are serious business, and even unintentional slights might provoke a severe conflict. But, as in a dignity culture, people generally eschew violent vengeance in favor of relying on some authority figure or other third party. They complain to the law, to the human resources department at their corporation, to the administration at their university, or — possibly as a strategy of getting attention from one of the former — to the public at large. 

The combination of high sensitivity with dependence on others encourages people to emphasize or exaggerate the severity of offenses. There’s a corresponding tendency to emphasize one’s degree of victimization, one’s vulnerability to harm, and one’s need for assistance and protection. People who air grievances are likely to appeal to such concepts as disadvantage, marginality, or trauma, while casting the conflict as a matter of oppression.” (Bradley Campbell, Jason Manning, The Rise of Victimhood Culture: Microaggressions, Safe Spaces, and the New Culture Wars, Palgrave Macmillan, 2018)

Despre o astfel de “sfanta” ipocrizie vorbea Max Scheler acum 100 de ani:

“Thus the ‘altruistic’ urge is really a form of hatred, of self-hatred, posing as its opposite (‘Love’) in the false perspective of consciousness. In the same way, in ressentiment morality, love for the ‘small,’ the ‘poor,’ the ‘weak,’ and the ‘oppressed’ is really disguised hatred, repressed envy, and impulse to detract . . . directed against the opposite phenomena: ‘wealth,’ ‘strength,’ ‘power,’ ‘largess.’ When hatred does not dare to come out into the open it can be easily expressed in the form of ostensible love—love for something which has features that are the opposite of those of the hated object. This can happen in such a way that the hatred remains secret.” (Max Scheler, Ressentiment, Marquette University Press, 1994, p. 38)

  • blamarea excesiva, necontextualizata, vituperanta, fara rest, merge mana in mana cu
  • lipsa unei umilinte reale, nu de hartie/ecran/formalist-lingvistica, vizibile printr-o (cel putin o incercare de) imbratisare si oferirea iertarii fara a astepta raspunsul imediat.

2. neprihanirea fariseica prin excelarea puritanica a superioritatii morale – “virtue signalling” – articolul clasic deja al James Bartholomew  (The awful rise of ‘virtue signalling’ Want to be virtuous? Saying the right things violently on Twitter is much easier than real kindness) e un punct de plecare in analiza acestei patologii hipermoderne.

  • cocotarea pe mormanul viciilor altora se face de cele mai multe ori pentru
  • justificarea sau trecerea cu vederea a propriilor vicii, eventual legiferate ca virtuti. Singura modalitate de a rupe ciclul acestei ipocrizii puritan este lasarea sabiei judecatii/justitiei din maini prin venirea la cruce si ruga avertizatoare ca sa se faca voia acelui Unul care va face judecata tuturor.

Animal Rights and Human Wrongs by Jo Frederiks

Isus a explicat “virtue signalling” prin pilda fariseului mandru ca e superior fata de pacatosii aia incorecti politici. Evident ca e considerat inactual si nedemn de justitia sociala modelul indicat ca solutie la o astfel de inflatie artificiala de moralitate fariseica – “Ai mila de mine, pacatosul!”

Din pacate epoca “virtue signalling” (a doua cauza) e o epoca a resentimentului (prima cauza):

“We believe that the Christian values can very easily be perverted into ressentiment values and have often been thus conceived. But the core of Christian ethics has not grown on the soil of ressentiment. On the other hand, we believe that the core of bourgeois morality, which gradually replaced Christian morality ever since the 13th century and culminated in the French Revolution, is rooted in ressentiment. In the modern social movement, ressentiment has become an important, determinant and has increasingly modified established morality.” (Max Scheler, Ressentiment, Marquette Univ. Press, 1994, p. 29)

Oamenii obișnuiau să meargă la biserica creștină ca să se autoverifice în lumina adevărurilor lui Dumnezeu – un exercițiu de testare a realității, de ieșire din bula sinelui! Acum mulți merg la biserica hipermoderna (conferințe de “personal branding” și “coaching”, “pride parade”, manifestații patologice gen “Occupy” si “#resist” , etc), pentru a exersa critica “inapoiatilor” și a glorifica propriul “progres”. Nevoia de confirmare/afirmare e cu adevărat forta motrice a noii religii a celor fără de religie!

Marx are dreptate în sfarsit: “religia e opiul maselor!” Iar hipermodernii sunt religiosi fanatici!

In numele iubirii ne uram si tare credem ca am facut un pas inainte cu aceasta prefacatorie care sa camufleze fuga de orice vinovatie. Ori principiul fundamental pe care hipermodernii il ignora e ca dragostea e impletita cu iertare si asumarea vinei. Prea mult pentru o constiinta obsedata de “pride” si “be yourself”!

Ispita fascismului (din fiecare)

(…) the major enemy, the strategic adversary is fascism. And not only historical fascism, the fascism of Hitler and Mussolini — which was able to mobilize and use the desire of the masses so effectively — but also the fascism in us all, in our heads and in our everyday behavior, the fascism that causes us to love power, to desire the very thing that dominates and exploits us. (Michel Foucault, Preface to Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia)

Avertizarea lui M. Foucault

Într-un context aparent asemănător cu cel prezent (de convulsii politice, tensiuni geo-strategice și război ideologico-cultural), Michel Foucault, unul dintre intelectualii revoltei împotriva sistemului de putere ce a zguduit Europa anului 1968, avertiza în prefața Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia (1972, scris de Félix Guattari și Gilles Deleuze) asupra ispitelor care pândeau revoluționarii frumoși și deștepți de atunci:

  • eliberați-vă de paranoia totalitară,
  • progresul e nomad, nu sedentar, diferențiator și nu unificator,
  • nu devenți înamorați de putere,
  • și fiți atenți la fascismul din voi înșiși. (Michel Foucault, Preface to Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia by Félix Guattari, Gilles Deleuze, Continuum, 2004, p. xiv-xv)

Ironic este nu doar faptul că revoluționarii de profesie de azi au căzut exact în păcatele identificate de Foucault atunci ci chiar M. Foucault a căzut răpus de propria sa ispită fascistă:

Do not demand of politics that it restore the “rights” of the individual, as philosophy has defined them. The individual is the product of power. What is needed is to “de-individualize” by means of multiplication and displacement, diverse combinations. The group must not be the organic bond uniting hierarchized individuals, but a constant generator of de-individualization. (op. cit., p. xvi)

Dar pentru că folosim atât de ușor termenul fascism, oare ce înseamnă el? Oare nu cumva învălmășeala și nervozitatea care însoțesc folosirea ritualică a acestui termen sunt tocmai pretextul de a ascunde nu numai ignoranța dar și posibila filiație și angajament tacit pe care îl avem cu fascismul?

Scurtă fișă clinică a fascismului

Una dintre cele mai clare și edificatoare definiții ale fascismului o găsim la Robert O. Paxton în lucrarea sa The Anatomy of Fascism:

Fascism may be defined as a form of political behavior marked by obsessive preoccupation with community decline, humiliation, or victim-hood and by compensatory cults of unity, energy, and purity, in which a mass-based party of committed nationalist militants, working in uneasy but effective collaboration with traditional elites, abandons democratic liberties and pursues with redemptive violence and without ethical or legal restraints goals of internal cleansing and external expansion. (Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, Vintage, 2005, p. 218)

Așa cum ne-a avertizat M. Foucault, ar fi o greșeală să identificăm fascismul doar cu național-socialismul lui Hitler sau cel birocratico-corporatist al lui Mussolini. Fascismul este un mesianism politic, o resuscitare a unor grupuri sociale electrizate de nervul utopic. Tocmai de aceea fascismul devine patologie politică doar după ce infectează mai întâi dorințe milenariste intelectuale, imaginații religioase purificatoare, nebuloase estetice, reveerii poetice, dureri economico-sociale cronice, vanități scientiste, revanșe pseudo-moraliste. Toate acestea se coagulează apoi și ies la suprafața discursului public în programe și platforme politice. Iar dacă ar trebui să găsim vinovații pentru infectarea minților maselor cu virusul fascismului, ar trebui să fim onești și să căutăm mai întâi vinovăția intelectualilor (a se vedea o radiografie a rădăcinilor intelectuale ale fascismelor de dreapta și de stânga  – Nietzsche, Jung, Heidegger, Gadamer, Bataile, Blanchot sunt doar câțiva dintre ei – în The Seduction of Unreason: The Intellectual Romance with Fascism from Nietzsche to Postmodernism de Richard Wolin, Princeton University Press, 2006).

O mișcare socio-politico-culturală poate fi identificată ca fiind fascistă atunci când are angrenate una sau mai multe dintre următoarele “pasiuni mobilizatoare”:

  1. Un sens acut al crizei (care reclamă transcenderea oricarei soluții tradiționale);
  2. Supremația grupului și a intereselor/drepturilor de grup care subordonează interesele și drepturile individuale,
  3. credința că grupul este o victimă a unor inamici, situație ce necesită acțiune reparatorie și justițiară, justificând orice acțiune chiar dincolo de limitele legale și morale,
  4. inflamarea oricărei amenințări și a teribilei frici a declinului grupului sub povara corozivă a liberalismului individualist, a conflictului de clasă, a inluențelor externe,
  5. nevoia de integrare accelerată într-o comunitate mai pură – prin liber consimțământ sau violență dacă e nevoie,
  6. nevoia de autoritate a liderului care întrupează destinul istoric al grupului,
  7. superioritatea instinctelor liderului în raport cu rațiunea abstractă și universală,
  8. frumusețea violenței și eficacitatea voinței celor devotați idealului și succesului grupului,
  9. dreptul celor aleși  de a domina fără nicio restricție morală și legală, drept decis doar de criteriul progresului grupului în lupta evoluției darviniste (Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, p. 41).

Image result for step in your place war propaganda

Fascismul fancy

Există o uriașă literatură care analizează fascismul clasic, cel care a pornit de la socialistul Mussolini, a continuat cu Hitler, s-a prelins apoi prin văgăunele revarșarde, naționaliste și rasiste din ceea ce este numită extrema dreaptă din Europa Occidentală postbelică, trecând apoi oceanul și împrumutând chiar o interfață creștină (să amintim doar de preotul catolic Charles Coughlin sau de naționalismul evanghelic), ajungând astfel la amalgalmul de mișcări fasciste din Europa anilor 2000. Onestitatea intelectuală cere însă un efort de analiză a fascismului camuflat, mult mai perfid, insidios și periculos decât cel pus deja sub lupă. Ori puținătatea intelectualilor care analizează acest nou fascism este ironic invers proprorțională cu forța și frecvența suportului intelectual și ale manifestărilor publice ale acestui nou tip de fascism. Este vorba de fascismul progresist, o recuperare ideologică neo-marxistă a fascismului socialist al anilor 20 din secolul trecut. Oare se va găsi un intelectual suficient de rebel să scrie un It can’t happen here (al lui Sinclair Lewis, 1935) ca It can’t happen now and with us?

Una dintre greșelile cele mai mari care se pot face este să vezi propriile vicii mereu în celălalt. Să crezi că ești imun nervului fascist este o eroare cu care prea multă lume se laudă. Păcatul uman este ca o entitate mutantă care se adaptează oricărei dorințe oarbe. Tocmai de aceea fascismul se cuibărește confortabil în fiecare dintre noi atunci când ești obsedat de tușarea defectelor celorlalți în interesul auto-măgulirii cu virtuți spre un “bine” ce trebuie revelat și impus celorlalți. Fascimul nu se vrea demonic, malițios, violent, dimpotrivă, caută și manifestă pentru pacea utopică, și în plus mai este și este altruismul la comun – în sensul în care binele general este plătit pe în contul celor indezirabili, neconformi, ne-evoluați și insensibili la misia salvatoare a progresului spre o nouă societate. Uite așa avem fascismul clasic – naționalist, rasist – dar și cel mutant progresist – internationalist, feminist, ecologist, alături de cel (pseudo)creștin/ – evanghelic/catolic/ortodox, islamic, sionist, etc.

Fascismul întotdeauna începe cu nevoia de acțiune în forță a experților de “a face lumea mai bună”! Un fascist știe că binele nu poate decât fi impus printr-o muncă și activism exemplare, eroice chiar. Fascismul fancy de azi urmărește numai binele, acel bine impus printr-o luptă eroică pentru o lume mai bună! Să vedem puțin cum arată fascismul fancy progresist de azi pus în oglindă cu cel clasic:

  • Fascismul clasic, cu al său nerv naționalist, este acum secundat în oglindă de fascismul progresist, cu al său internaționalism dement,
  • obsesia primilor cu securitatea națională fiind acum multiplicată cu naivitatea vinovată și partizană (și de aceea oarbă) a progresiștilor,
  • ambele fascisme trec dincolo de detaliile birocratice ale moralei și drepturilor omului/individuale,
  • supremația militaristă a fascismului clasic este acum urmată de activismul anarhist progresist,
  • sexismul misogin este simetric feminismului/misandriei clinice a fascismului progresist,
  • ambele fascisme au o manie în a controla limbajul, expresia, diferența de opinie și mass-media;
  • religia în cârdășie cu fascismul clasic este acum răzbunată de anticreștinismul virulent al fascismului progresist;
  • controlul ideologic al sindicatelor este una dintre prioritățile fascismului clasic și progresist, disidența ideologică în cadrul lor fiind pedepsită exemplar;
  • fascismul clasic și cel progresist își fac un titlu de glorie din disprețul față de intelectualii și artiștii neconformi ideologiei ”binelui superior”,
  • obsesia pedepsirii disidenței/incorecților este comună ambelor patologii fasciste.

Mesianismele  fasciste au ceeași structură narativă, oricât de constrastante ar părea la prima vedere:

– știm că ceilalți (străinii /musulmanii /creștinii/ capitaliști/ conservatorii/ bărbații/ inerantiștii/, etc.) sunt cei răi/violenți/homofobi/retrograzi/reacționari, etc. (externalizarea originii răului),

– știm că trebuie să îi ținem la distanță și să îi schimbăm pe băieții răi ca să facem lumea mai bună (necesitatea purificării lumii),

– știm că cineva trebuie să acționeze și aceia suntem noi, cei buni! (mântuirea necesită acțiune),

– știm că nu există soluție de compromis, jumătăți de măsură, că perspectiva noastră este cea mai corectă și progresistă (maniheismul solipsist al proprii poziții/misiuni salvatoare), 

– știm că pentru a avea succes este nevoie de cenzura și controlul septic, numite însă mai mult sau mai puțin politicos educație/campanie pentru sensibilizare, etc. (savoarea finețurilor prin care se exprimă mâna de fier al controlului și ingineriei sociale face diferența între mesianismele de pe piață) (paternalismul și necesitatea educației/convertirii). (Amvonul postmodernilor)

Recentul “marș feminist” global s-a dovedit ici colo, în părțile esențiale, varianta mai fancy, dar la fel de viscerală, paranoică și homofobă, a logoreii violente a lui Trump, Le Pen, etc. Nu poți fi pentru una dar împotriva celelalte fără a nu cădea în ipocrizie crasă! Trist e să te lupți împotriva unui fascism promovând un alt fascism!

Ipocrizia de poziție a fascismului progresist este vizibilă în următorul video-clip, cea mai clară notă auto-explicatoare a discursului lui Maryl Streep de la premiile Globul de Aur: toleranță cu pumnul în gură, unitate prin excludere, incluziune prin anihilare a oponentului/diferitului, strategie argumentativă prin auto-victimizare, triumfalism prin simulacrul suferinței, etc. Și să nu uităm, fascistul are o fascinație teribilă spre auto-iluzionare, imaginație justițiară, țapi ispășitori, caricaturizare grosieră a adversarilor, vrea controlul celuilalt (pornind de la controlul limbajului, continuând apoi cu cel al istoriei și identității, ajungând la controlul familiei și al corpului individual). Fascistul nu greșește, are dreptate, nu-și poate controla instinctul propriului destin istoric, se auto-măgulește cu eroisme false…

Singura evadare din mirajul fascismului este un profund simț al istoriei de după istorie care însă inveștește în istoria de acum, în semen, ancoră în dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu ce ne oferă puterea de a ne dezlipi de propria dreptate plus re-startarea viciilor și a virtuțiilor tuturor de pe o bază unde nu sunt false și privilegiate starturi. Ori tocmai considerarea naturii păcătoase a fiecăruia dintre noi este ceea ce postmodernul urăște cel mai tare: “celălalt este de vină, el/ea este pericolul, piedica împotriva progresului”, violentarul, etc. Turbulențele politice din ultima perioadă indică tocmai piața diversificată și totuși structural identică a mesianismelor religiei civile. Să nu ne mai plângem că omul recent nu e religios – invocați moderația în abordarea agendei discursive la zi și vă veți convinge de certitudinea revoluționară a celor care “vor să facă lumea mai bună”!

În ultimă instanță singura ființă ne-fascistă este Dumnezeu – are răbdare să te mântuiască din păcat, mai ales când îi strigi în față toate acuzațiile posibile!

Moise povestit postmodernilor

It is never literally true that any form is meaningless and “says nothing.” Every form in the world says something. But its message often fails to reach us, and even if it does, full understanding is often withheld from us. (Wassily Kandinsky, Concerning the Spiritual in Art, Part VI)

  • Cred în necredinţă!”,
  • “dragostea este peste tot în jurul tău, înfruptă-te din ea!”,
  • “vreau să trăiesc doar aşa cum vreau eu!”,
  • “experimentează noi senzaţii!”, etc.,

toate acestea sunt doar câteva dintre frazele îndoctrinării la care suntem expuşi fără nicio discriminare. Şi pentru că se  mizează pe puterea discursului care premerge realităţii, aceste sloganuri capătă o putere din ce în ce mai mare, mai ales atunci când sunt repetate obsesiv, prezentate ca fiind trendy, emancipatoare şi majoritare în fluxul ideilor publice.

Dar oare mesajele ambalate artistic nu aparţin nici unei agende filosofice? Să fim atât de zburdalnici prin universul ăsta încât nimeni să nu se folosească de ignoranţa noastră, aparent inocentă?

Cu un alt prilej vorbeam despre dansul sibilic al scriiturii, prezentând astfel nevoia de emancipare a unui public dornic de  naraţiuni care să le împlinească nevoi religioase într-o manieră laică şi amorală.

M-aş opri acum asupra unui text biblic care se poate constitui ca un punct de plecare într-o analiză de antropologie religioasă a omului recent.

1. Nihilismul (hermeneutic), idolatria (religioasă) şi liberalismul (moral)

Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis:

„Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.” (Exod 32:1-2)

“Preocupat” cu revelaţia de pe Sinai, Moise întârzie la banchetul pregătit de poporul de la poalele muntelui. Absenţa vizualităţii atâta timp naşte în popor, dornic de “excese” ale fiinţei (aşa cum a fost învăţat în perioada eliberării din Egipt), foamea de aparenţă surogat. Dacă “nu ştim ce s-a făcut cu omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului”, atunci creativitatea  noastră religioasă trebuie să suplinească neimplicarea sau chiar moartea celui care odinoară s-a obosit să ne convingă de realitatea mântuirii.

Oricum, posibila (chiar convenabila) moarte a acelui om nu opreşte cursul istoriei. Sub imperativul comandamentelor politico-social-religioase, idolatria minţii îşi cere jertfa chiar aici şi acum. Iar acestea implică automat liberalizarea morală, la cererea “marelui public”. În contextul fiorului nihilist al morţii fondatorului religiei, conştiinţa se adapă cu nesaţ din drogul eliberării totale din restricţiile morale (poporul lui Moise, în absenţa lui, a devenit  “fără frâu”).

Istoria ne spune că revenirea lui Moise în tabără nu a rezolvat problema de la sine. Restaurarea respectului reciproc şi a moralităţii (fără de care nu poate exista nicio formă coerentă de organizare societală) între membrii comunităţii s-a produs cu o ruptură şi dureri foarte mari, singurele care puteau scoate poporul din beţia viciului. Însuşi Dumnezeu  îşi declară refuzul de a mai oferi semne concrete de călăuzire a poporului necredincios, oferindu-le varianta ghidării acestuia prin intermediari. Istoria ne dovedeşte că inima avidă de dovezi nu se satură niciodată.

Procesualitatea nihilism – idolatrie – liberalizare morală se repetă constant în istorie. Expresie a onestităţii part-time şi fiind egal al gloatei pe care o ura, dar a cărei “eliberare” a adus-o, Fr. Nietzsche este vocea care a spus cu glas tare ceea ce cam fiecare gândea în ascuns: “oare nu cumva acel bătrân, numit Dumnezeu, a murit”? Răspunsul, musai afirmativ, pare a fi un adevăr convenabil pentru insaţietatea egoului. Dintr-odată, europeanul a rămas singur în faţa abisului care i se deschidea în mintea obosită de filosofări şi teologhisiri seculare.

Există însă un echilibru în jocul ideilor. Orice pierdere aduce cu sine un câştig. Gândirea modernului se lăsa din ce în ce mai ademenită în labirintul întunecat al programelor sociale utopice gen fascism, comunism, construcţie europeană. Idolatria minţii e  mult mai puternică când are drept ajutor mijloacele de comunicare audio-vizuale. Nimeni nu poate contesta ceea ce se vede, nu-i aşa? De aceea, să nu ne mirăm că succesul manipulărilor în masă se experimentează (cu rezultate excelente) şi la populaţiile “emancipate”.

“Moartea lui Dumnezeu” este convenabilă pentru orice doritor de plăceri automate, iresponsabile. Faptul că acum “poporul este fără frâu” nu face altceva decât să degradeze moştenirea civilizaţională, morală, religioasă, educaţională şi biologică pe care o va lăsa generaţia noastră. Silogismele  docte ale idolatriei evoluţionismului ne mângâie vanitatea şi emanciparea ştiinţifică,  întemeindu-le pe cele pro-choice (care ne plonjează în fascinaţia sadică a omorului legal) şi pe cele feministe şi ale militanţilor LGTB (mascări glamuroase ale integrării masive în vortexul patologiilor). Toate aceste silogisme ale amărăciunii sunt expresii ale degradării şi  integrării cât se poate de ruşinoase în regnul animal. Dar ele sunt posibile pentru că poporul “eliberat” este atât de docil, adunat în jurul liderilor, asemenea lui Aron din textul citat. Până şi un om foarte “emancipat” va cere un idol la care să se închine.

No philosophy is completely disinterested. (…) The philosopher who finds no meaning in the world is not concerned exclusively with a problem in pure metaphysics; he is also concerned to prove that there is no valid reason why he personally should not do as he wants to do, or why his friends should not seize political power and govern in the way that they find most advantageous to themselves.

For myself, as, no doubt, for most of my contemporaries, the philosophy of meaninglessness was essentially an instrument of liberation. The liberation we desired was simultaneously liberation from a certain political and eco-nomic system and liberation from a certain system of morality. We objected to the morality because it interfered with our sexual freedom; we objected to the political and economic system because it was unjust.

(Aldoux Huxley, End and means: An enquiry into the nature of ideals and into the methods employed for their realisation, Chatto & Windus, London, 1946, p. 271-272).

Fiorul existenţial al nimicului şi non-sensului explodează în mintea poporului condiţionat de atâtea pofte idolatre. Se cere o piaţă a valorilor surogat, de unde fiecare să aleagă. Iar senzaţia libertăţii parcă cere garnitura excesului simţurilor, nu? Oare nu cumva incursiunea în golul existenţei se face trecând prin virtualitatea plăcerii maximale?

Pentru că ne mângâiem mintea cu peria aspră a nihilismelor en-vogue, ne servim din plin din fructele interzise. Fructe oferite prea amabil de înrobitorii care ne amăgesc cu libertăţi întotdeauna dureroase. Infuzia de “fericire la comandă” oferă din plin incovenientul indigestiei mizerabile, pe care dopajul hedonist o provoacă în cele din urmă.

Uite aşa, procesualitatea nihilism-idolatrie-liberalizare morală se finalizează în strigătele neputincioase ale tinerilor nefericiţi de azi, sătui de nonsens-ul (nihilismul hermeneutic) adus de ignoranţa doctă a filosofilor/inginerilor sociali şi de hiperinflaţia simţurilor care se atrofiază înainte de termen. Poate că aşa înţelegem dezgustul unui tânăr care mâzgâleşte cu un graffiti pe un perete anonim:

Mă numesc cutare şi fac existenţei reclamă gratuită!

S-ar părea că sucombarea fundamentelor revelaţiei sau ale modalităţii de cunoaştere (relativismul e condiţionat totuşi de un nihilism hermeneutic, premisă a celui epistemologic) va duce la o anumită configurare ontologică, fapt ce va permite orice deviaţie morală (relativism moral). În numele respectului faţă de diversitatea opiniei, ignoranţa doctă preferă apărarea certitudinii incertitudinii, acuzând virulent orice opinie diferită.  Tocmai de aceea, culmea emancipării este interdicţia specifică oricărei dictaturi, aceea de a suprima orice fracturare a orizontului surd al aberaţiilor decadenţei.

matthew-f-fisher-meaningless-september

Meaningless September by Matthew F. Fisher

2. Să-L cauţi pe Cel viu la mormânt?

Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis:

„Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?

Nu este aici, ci a înviat. (Luca 24:5-6a)

Din păcate, mulţi dintre creştini se află într-o defensivă faţă de opinia publică “tolerantă”, se pierd în structuri argumentative pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, îşi duc războaiele  culturale cu o energie demnă de o cauză mai bună. Din păcate, în dorinţa de relevanţă, ne camuflăm atât de bine în spectacolul ideilor publice încât nu ne deosebim de cei care îşi plâng morţii la mormintele curentelor culturale, religioase, estetice, morale, etc. Atunci, noi înşine suntem de plâns!

Fără realitatea învierii, creştinismul este o mare şi nenorocită farsă. Totodată însă, e o nebunie imensă pentru un ateu să mizeze, cu propria viaţă, pe un verdict care de fapt nu îi aparţine! Învierea lui Isus Hristos este cea care face diferenţa între credinţă şi amăgire, atât pentru creştini cât şi pentru cei care resping Evanghelia.

Vrem sau nu, urmaşii lui Hristos sunt cei care, în absenţa Lui fizică, Îl fac prezent pe pământ.  Îl ştim pe Toma ca cel care nu a crezut în învierea lui Isus până când a atins semnele cuielor. Asemenea lui Toma, lumea dezgustată de gustul amar al emancipării, poate că va crede atunci când va atinge  vieţile creştinilor, ca fiind rodul suferinţelor Celui care a iubit lumea şi care s-a oferit la moarte pentru mântuirea ei.

Trăiesc cu speranţa că spectacolul deşertăciunilor se va termina tocmai când perdeaua cerurilor va fi dată la o parte. Iar până atunci, vreau să trăiesc nu o religie a constrângerilor, moralizatoare şi dogmatică (aşa cum este caricaturizat creştinismul), ca oricare altă religie, ci o viaţă care are privilegiul bucuriei de a trăi învierea.

O regină și niște bădărani

Respect for ourselves guides our morals; respect for others guides our manners (Laurence Sterne)

Cumpăna fragilă

Cu un secol în urmă Andre Gide reducea complexitatea relațiilor umane la o formulare foarte sintetică, prelucrând o zicală din folclorul oriental: cine vrea să se bucure de un trandafir trebuie să îi respecte spinii. Oricât aș vrea să epatez cu o servitute sfântă și dragoste de vitrină, de fiecare dată mă regăsesc într-o situație în care limitele mele sunt familiare cu celel ale celui de lângă de mine. Neînțelegerile mele sunt dublate de cele ale semenului oglindă, unghiurile mele de umbră le însoțesc pe ale lui, pasiunile mele sezoniere sunt relativ simetrice cu ale altuia, neînțelegerile și obsesiile mele cronice sunt colege de sanatoriu cu cele ale semenului. Însă exercițiul onestității este imediat ispitit de o concurență acerbă a unei voci care îmi șoptește că totuși limitele mele sunt mai largi, mai permisive, mai frumos colorate, mai bune, altruiste și chiar exemplare. În acel moment s-a rupt un echilibru, fragil cum era el. În acel moment am devenit un activist și nu un ascultător, un tiran soft și nu un inter-locuitor, un zeu cu spume și nu un păcătos sfios. În acel moment de rupere al echilibrului arunc la gunoiul falsului misionarism respectul uman fără de care nu pot avea parteneri ci, în cel mai bun caz, robi ai fricii, șantajului sau interesului imediat.

Păcate în oglindă 

Discursul public suferă o degradare abruptă și subită atunci când vine vorba de subiecte religioase. Atunci se răscolesc nervii amintirilor dureroase, se  rup zăgazurile murdare ale inimii, se dă măsura atât a umanității cât și a ne-asemănării cu modelul divin. Misionarismul nervos și gălăgios, pornit din calcule egoiste sau prea-puțină înțelepciune și experiență relaționară, stimulează imediat misionarismul răsturnat al lipitorilor unor altfel de etichete, trădate cu aceeași nonșalanță și ipocrizie gălăgioasă ca a celor pe care îi contestă.

De prea multe ori în disputele ce au ca obiect credința religioasă se aduc la iveală toate mizeriile biografice ale celor implicați. Unii clamează rigurozitatea mandatului profetic, fără a urma și zbuciumul sufletesc al profetului pus în fața unei rupturi între sine, Dumnezeu și poporul din care face parte. (Interesant este faptul că prea puțin se aduce în discuție tiparul dialogal și comportamental al lui Isus în declararea misiunii sale profetice în fața poporului Său.)  Unei astfel de caricaturizări a profetului, cealaltă parte cotrapune o altfel de caricaturizare, cea a umanității și dragostei convertită în mângâiere blajină și îngăduitoare a tuturor vlăstarilor de păcat egocentric, lascivitate molipsitoare și violență zâmbitoare. În ambele cazuri o indiferență cronică este acoperită cu perdeaua puritanistă ori a judecății (în cazul misionarilor religioși) ori a dragostei (în cazul misionarilor progresiști).

Cum putem fi o regină sau rămâne doar niște bădărani

În analiza drumurilor înfundate dar atât de tentante în această dinamică a comunicării publice aș aminti aici două exemple, unul de eșec iar celălalt al unui model demn de urmat.

Primul exemplu pe care vreau să îl menționez este cel al discuțiilor în jurul declarațiilor unui lider religios cu privire la poziția arogantă și sfidătoare a președintelui României față de inițiativa de modificare a Constituției cu privire la definirea familiei. Nu am să intru în detaliile oportunității unui astfel de demers ci mă voi referi doar la comportamentul discursiv în acest caz. O imprudentă exprimare, ca rod al unei nu prea smerite și christice atitudini (revin la complexul rolului profetic văduvit însă  atât de înțelegerea părții umane a profetului cât și de neînțelegerea modelului christic) declanșează o furtună de furie din partea secularilor, care, ca niște autiști veritabili, sunt sensibilizați doar de posibila atingere a propriilor drepturi, folosindu-se însă de glazura principiilor universale. Avem de o parte corul al afonilor care au conștiința lucrului corect spus într-o manieră cât se poate de proastă. Lucru care contează enorm pentru cei de cealaltă parte, care nu au sensibilități pentru principii ci doar pentru forme, expresii și fluidități (de expresie, gen, etc.). Unul dintre cei care își duce propriile lupte cu trecutul său amar și, din câte văd, nevindecat, reacționează furibund de fiecare dată când are ocazia (e demnă de compasiune mintea care etichetează părerile diferite cu vocabularul limitat al ”fanaticilor, fundamentaliștilor, evanghelicilor/pocăiților bigoți”). În acest caz bădărănia sa este însoțită de un argument dus la extrem și cel puțin părtinitor, îngust, dacă nu chiar eronat: ”președintele nu e dator cu niciun răspuns pentru că nu reprezintă valorile religioase și nu îi reprezintă pe pocăiți”.

În fața unei astfel de argumentări nu cred că se merită irosit timpul cu silabisirea erorilor de judecată. Se poate însă oferi exemplul aristocrat, decent și demn al unei regine. O regină care are demnitatea de a nu întreba populația în ce să creadă dar care are și măreția de afirma că poți fi mare doar atunci când slujești pe cei mici și inspiri pe alții în lucurile de zi cu zi. Un răspuns care descoperă vanitatea și goliciunea logoreii miticilor noștri viteji!

Răspunsurile din întrebări

Cred că rolul creștinilor (din ce în ce mai minoritari într-o societate ce își devorează trecutul și pe cei care au decența de a fi neînregimentați în noile totalitarisme soft) este acum fundamental pentru igiena morală, mentală și socială. Dar asta nu poate veni multiplicând tocmai erorile, păcatele și eșecurile de care vor să îi mântuie pe alții ci, mai întâi, mântuindu-se pe sine de ele. De aceea creștinii trebuie să își descopere darul interogativ – în economia mântuirii ceea ce a adus blestemul poate fi folosit spre mântuire. Ori întrebările sunt o poartă deschisă către orizonturile de dincolo de erorile încercate de atât de multe ori. Iar pentru a fi folositoare și pentru ceilalți, întrebările trebuie să îi vizeze mai întâi pe creștini!

Rămân câteva dileme în faţa cărora se află creştinii de astăzi, dileme legate de relaţia individ – comunitate religioasă – societate secularizată. Iată doar câteva dintre acestea:

– cum poate credinciosul să îşi păstreze vitalitatea credinţei personale fără însă să o privativeze, să o transforme într-o ciudăţenie sectară/subculturală ci s-o comunice spaţiului său cotidian? Doar văzând faptele bune făcute aici, pe pământ, oamenii vor slăvi pe Dumnezeu din ceruri! Să nu uităm şi viceversa: din imprudenţele şi eşecurile devoţionale ale creştinilor se vor hrăni hienele blasfemiilor!

– cum poţi fi relevant cultural, “modern”, fără însă a altera corpul revelaţiei, liberalizând-o în funcţie de preţul pieţii?

– cum poate fi cultivat angajamentul religios al individului şi al comunităţii religioase în imanentul societal fără a contopi religia în politică şi politica în religie? Marea problemă a creştinismului este modul în care şi-a administrat succesul său istoric. Odată ajunşi majoritari ne-am relaxat la butoanele puterii. Instaurarea teocraţiei este o ispită prea mare pentru orgoliul unei naturi umane slabe dar flămândă de putere şi prestigiu! Cred că într-o lume pluralistă creştinii au toate şansele să îşi ia mandatul în serios şi să fie ceea ce proclamă. Într-un anumit sens, Isus a fost un secular: a încapsulat trăirea credinţei şi ascultării de Dumnezeu în actele cotidiene.

În fragilitatea răspunsurilor la aceste întrebări va sta forţa de a trăi o Evanghelie curată dar reală, făcându-L vizibil pe Dumnezeu. Sau, dimpotrivă, vom eşua în letargii mentale sau pur caritabile, poate fasonate cultural dar orfane de Duhul Celui Viu. (Desecularizarea lumii)

wp-1482825180016.jpg

Transfiguration by Osnat Tzadok