Inocențe vinovate

tr

Floricele pe câmpii…

Lumea e iremediabil mai tristă atunci când la răul altruist (militant, misionar) i se răspunde cu inocențe vinovate (tot militante și misionare)! Hipiotismele la modă sunt dovada faptului că studiul logicii și dragostea care trece prin testul adevărului sunt cât se poate de rare și, tocmai de aceea, necesare! Să mă explic.

Realitatea socială în care trăim e flămândă de blamare, avem nevoie de țapi ispășitori pentru a păstra coeziunea socială (oare care-s țapii ispășitori la modă acum, în afara musulmanilor? Oare nu cumva europenii creștini colonialiști, rasiști, oprimanți, sclavagiști, homofobi, genoicidari, vinovați de toate relele și crimele de pe pământ? Sunt pline mințile ”luminate” și cool de prin universități, cu tone de meme-uri pe Facebook, de astfel de judecăți fraticide, campioane ale ”toleranței și diversității”! Așa credem că ne spălăm conștiința vinovată de rasism și violența colonialistă din trecut. Freud rules!)

Inocența vinovată e ipocrită tocmai pentru că își neagă presupusa universalitate, egalitate și fraternitate universală. Ea este nervoasă și violentă cu unii și ignorantă față de erorile altora. Ori vinovăția cea mai mare este tocmai față de cei care le ascunde/ignoră/acoperă păcatele și violențele! De ce? Destul de simplu: Occidentul mustește de filosofia justiției sociale care din dreptate restaurativă (reconciliantă – exemplu cel mai bun/fericit e cel al lui D. Tutu și al Africii de Sud) e transformată, în nu puține locuri, în justiție retributivă (satisfactorie și strict acuzatorie). Ori în lupta acestei justiții sociale fiecare are de ce și nici nu pierde nicio ocazie să acuze întotdeauna pe cineva de opresiune. La ce ajungem cu o astfel de demență a justiției sociale? La ”homo homini lupus” ca stare naturală, exarcebată de palimpsestul soteriologiei protestante a justificării, secularizată acum! Lumea devine tot mai nebună când fiecare își face dreptate și are șanse de vindecare doar atunci când își recunoaște slăbiciunile și vinovățiile! Ori asta înseamnă diferențiere, asumare a vinovăției, fragilitate, lucruri pe care justiția socială ne-a învățat să le cerem de la alții, dar să nu le oferim noi înșine!

Paricidul compensat de complexul bunului străin

Să fim clari: din experiența conflictelor personale și ale supra-grupurilor (regionale, naționale, internaționale) ieșirea din cercul violenței care se justifică mereu cu nedreptățile pe care vrea să le repare este imposibilă fără asumarea vinovățiilor – mai întâi proprii și apoi, prin model și invitație, ale celuilalt! (Un exemplu recent: să ne uităm la proiectul european și la re-concilierea franco-germană.) Ori aici inocența devine vinovată: tăcerea asupra unei părți a vinovăției nu face decât să perpetueze și să mărească dinamica producerii blamării/violenței din partea cealaltă.

Când încerci o morală fără ontologie (decuplarea epistemei obiectivismului moral, al binelui, virtuțiilor sau al Dumnezeului transcendent – Platon, Aristotel, iudeo-creștinism) și instaurezi o morală post-metafizică (persuasivă la nivelul declarațiilor utopice dar coercitivă doar instituțional – morala birocrată, Political Correctness, etc.), atunci dai nas în nas cu o ontologie fără morală (minciuna, tortura, crima chiar și în numele unei realități de dincolo)!

Detest mecanismul blamării ce fac “sfinți” la fără frecvență să pară mult mai buni decât ceilalți, diavoli full time. Dar nu pricep deloc câtă ipocrizie poți avea să diabolizezi energic creștinii ca fiind “violenți, homofobi, periculoși și o otravă a societății” care trebuie izolată și aruncată ca atare în timp ce refulezi această cristofobie cu o terapeutică deziluzionare că ești tolerant, bun la inimă, primitor și multi-culti cu pedofili, soți abuzivi, torționari ai femeilor și ai tuturor celor ce nu-s musulmani. Dacă am avea cel puțin 1% din spiritul critic atât de sensibil cu creștinii, greșelile și abuzurile lor și l-am îndrepta spre cei ce mutilează fete, bat soții cu pietre, decapitează “infidelii”, atunci am ști atât să apreciem o artă, cultură și religie care ALTĂDATĂ a dat umanității un Avicenna, Hafiz, Moscheea Albastră, ni le-au redat în dar pe Platon și Aristotel și să identificăm pe cei care nu știu, nu vor și nu pot ACUM să trăiască alături de un altul, terorizându-i prin violență și frică. 

Hippioții power-flower de azi își clamează o inocență vinovată tocmai pentru își acompaniază sloganele de Miss World cu un ridicol al decuplării de realitate, al trăirii într-un wishful thinking extaziante, sincron cu ridicolul trăirii în bula intenților frumoase dar neputincioase. Complexul oedipian al progresismului occidental e teribil de violent și acuzator cu moștenirea greacă clasică și, mai ales, cu cea iudeo-creștină, această nervozitate paricidă având nevoie de o compensare pacifistă, inocentă, față de bunul străin (varianta post-modernă a iluministului bunul/nobilul sălbatic). Însă uităm că suntem tributari epistemei științifice, cantitative, tradusă în cifre: în marea ei parte lumea mulsumană e favorabilă impunerii shariei ca lege de stat, în aproape toate țările islamice peste 50% dintre mulsulmani sunt de acord cu ”honor killing” (mai ales a femeilor – The PEW Forum on Religion and Public Life, The World’s Muslims: Religion, Politics and Society, 2013).

10363955_10154025398019609_6944933469167227333_n

Dacă mai adăugăm și procentele îngrijorătoare ale tinerilor mulsulmani din Europa care ar găsi justificată punerea de bombe sau atacul suicidar în numele islamului, atunci permisivitatea politică și prostituția filosofică a progresismului devin complici vinovați, nicidecum pacificatori și modele ale toleranței. Și da, războiul sectar dintre mulsulmani e în plină desfășurare dar mă tem că vom fi șocați când vom descoperi proporția musulmanilor (inclusiv cei ne-ISIS) care sunt gata să-l ducă mai departe peste generații, țări, limbi și continente diferite.

(E de plâns selectivitatea compasiunii populației, presei și politicienilor față de victimele terorismului din lumea mulsulmană față de cele din Occident, dar să fim corecți și ne aducem aminte de surprinzatoarea tăcere și, nu de puține ori, satisfacție explicită a lumii arabe atunci când s-a întâmplat un 9/11, Madrid, Londra, etc.)

Egalitatea nedreaptă

Ori aici e o diferență enormă în modul diferit în care unii și alții reacționează la blamare. Acidul secularizării de factură iluministă a trezit acea parte a creștinismului care se juca arogant și violent la butoanele puterii. Multe lucruri rele s-au făcut în numele creștinismului, foarte multe total contrare învățăturii și spiritului Evangheliei. Odată renunțat la monopolul virtuțiilor, creștinul e invitat spre reabilitare și recuperare a misiunii sale prin exercițiul smereniei, a pocăinței, iertării, suferinței pe nedrept. Aici a fost invitat să dețină monopolul iar modernii și post-modernii nici nu au de gând să-l deranjeze, fiind ocupați cu monopolul virtuțiilor noilor vremuri. Ori unde e un monopol al virtuțiilor, apar inevitabil ipocriziile!

Trecând de sindromul auto-martirizării și de cel al negării persiflante, arogante, totuși vedem că mai peste tot în lumea asta, inclusiv în Occident, creștinii sunt ținta unor persiflari, ironii, jigniri, cenzuri, chiar persecuții profesionale și, nu de puține ori, fizice. Însă nu am văzut ca toate astea să îi radicalizeze și să înceapă să pună bombe și să scoată satârul pe stradă la unii sau alții (lăsați-l în pace pe Breivick – omul era, în cel mai bun caz, un creștin liberal – pro avort, gay, eutanasiere). Asta pentru că creștinii au un model uman care le-a arătat o altă cale, una non-violentă, una care e ancorată în realitatea transcendentă, a lui Dumnezeu, dar care e testată în facerea de bine și nicidecum omorârea semenului. Ori aici, cu toată politețea și modestia corectă politic, căile unor oameni sau ale altora arată diferit! Mult diferit! A egaliza răspunsurile diferite la blamare – radicalizarea violentă față de răspunsul întoarcerei obrazului – este o eroare logică elementară, o călcare în picioare a dragostei și o nedreptate care se face victimelor în numele cărora pretinzi că vorbești.  

Să nu ne fie teamă să facem judecățile drepte – dacă nu de dragul adevărului, a realității, atunci măcar de dragul copiilor omorâți de acești primitivi în Bagdad, Alep, Paris, Bruxelles, etc. Iar viața unui copil sfârtecat în Bagdad sau Alep e egală cu cea a unuia omorât în Paris sau Bruxelles! Doar fundamentul unei credințe într-un Creator comun, care și-a dat Fiul în mâinile noastre ca să ne dovedească iubirea Lui, doar un astfel de fundament ne ferește de simpatii ipocrite și creează preocupare și slujire reală, chiar și a inamicului, creatură egală și chemată să fie copil de Dumnezeu! Pentru că doar experimentarea mântuirii ne trezește ființa, simțirile, rațiunea să facem totul spre mântuirea/binele celorlalti, scoțându-i din foc, având milă cu frică, urând până și cămașa de pe ei! 

Având parte de tot mai multă inocență vinovată și tot mai puțină vinovăție asumată, Săptămâna Patimilor pentru umanitate se prelungește la nesfârșit în absența (prin respingere) unui Christ care să ia asupra Lui violența noastră funciară…

Tocmai în era clamarii drepturilor victimelor de a fi apărate suntem tăcuti față de opresorii ce își fac un titlu de glorie, și încă în gura mare și în fața tuturor! De aceea ruga și chiar îmbrățișarea răscumpărătoare a criminalilor nu exclude ci chiar necesită rostirea grozăviei crimelor de care aceștia sunt vinovați. Dacă tăcem vom avea o inocență vinovată, pătată cu sângele altor victime, cu ipocrizia noastră și cu rușinea unui Dumnezeu care-Și întreabă oamenii unde îi sunt copiii, cei maltratați, alungați, omorâți!

 

Anatomia dorinţei (Arhimodelele dorinţei)

Neutralitatea comodă

Spaţiul public contemporan nu mai reflectă demult nevoia de cultivare a dorinţelor de către elite. J. Habermas nota în Sfera publică şi transformarea ei structurală că în modernitate nu avem de a face atât de mult cu o cultură a elitelor, cât mai degrabă cu una a maselor. Sfera publică, cu valorizările ei, se constituie  în secolul al XVIII-lea acolo unde există canale de comunicare (mai întâi cafenele, serate artistice, apoi ziare, etc.) şi un public (un public cult în primă instanţă). Acest public înstărit şi cultivat era singura stavilă împotriva despotismului bunului plac şi a tentaţiilor autoritariste ale conducătorilor. Dar  odată cu transformarea publicului  judecător de cultură în public consumator de cultură (sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea), odată cu dezvoltarea comunicării în masă şi accederea democratică la informaţie, opinie şi chiar decizie, media va facilita dezvoltarea banalului, a comercialului. Până şi avangardismul îşi găseşte moartea în masificarea culturii şi reproducerea ei serială.

Cu timpul se va forma un public cu discernământul tot mai amorţit sau, ca să o spun în cheie pozitivă, tot mai deschis “educării” de către o elită a specialiştilor în comunicare. În faţa liberalismului conservator, patrician, devenit retrograd, grupurile revoluţionare care vor să acceadă la puterea de decizie şi care vor să capete legitimitate, vor dezvolta mijloacele de comunicare din ce în ce mai performante şi penetrante în câmpul social (să ne aducem aminte de modul în care naziştii şi comuniştii au folosit mass-media pentru răspândirea mesajului lor revoluţionar). Este un fel de rescriere modernă a anticei strategii de putere a împăratului roman care, nevoit să îşi justifice deciziile şi setea de putere în faţa patricienilor, se va legitima prin uralele plebei/mulţimii mituită cu pâine şi circ.

Coborâtă la nivelul maselor, cultura este consumată tocmai ca pretext de devorare a unor dorinţe continuu stimulate. Am fost mai întâi obişnuiţi cu atât de atent construita imagine a celebrităţilor, cele care au luat locul sfinţilor din icoane şi calendare. Fiecare gest, vorbă, acţiune, chiar şi tic al vreunei vedete era minuţios reprodusă de fanii săi evlavioşi. S-ar părea că mecanismul insuflării seriale a dorinţei funcţionează cât se poate de convenabil. Copiii, adolescenţii şi tinerii din diferite colţuri ale lumii au cam aceleaşi vise şi dorinţe: vreau să cânt ca …, să fiu frumoasă ca…, să am succesul lui…, să fiu rebel ca …, etc. Odată “epuizată” vedeta, industria viselor  şi a mimetismului mai mult sau mai puţin nătâng avea grijă să “producă” o nouă celebritate, care să ocupe locul rămas liber în vitrina religiozităţii seculare. Nimeni nu doreşte să fie asemenea unei vedete “deşeu”!

Însă “olimpienii” mai cad şi în infernul dorinţelor frânte în consumul de droguri, dependenţă sexuală sau chiar moarte. Atunci maşinăria exacerbării dorinţelor de frumuseţe (feminină, masculină sau, mai nou, androgină), a respectului de sine, a bogăţiei fără efort, a sexualităţii transformată în unitate de măsură a vieţii, etc., toate aceste modele ale dorinţei sunt oferite democratic, chiar de către persoane obişnuite, anonimi extaziaţi de cele 15 minute de celebritate prescrise de Andy Warhol. Exhibiţionismul dorinţei este filmat şi transmis în direct ochilor şi urechilor avide de experienţe senzaţionale. Big Brother şi emisiunile gen reality show sunt exemple grăitoare ale acestei filosofii educaţionale.  A arăta tot, a spune tot, a vedea tot, a dori tot! Societatea transparentă a lui G. Vattimo e prea transparentă ca să mai conţină şi altceva decât dorinţe sugrumate de prea multe chemări la beatitudine, vorba cântecului:

I’m a barbie girl, in the barbie world
Life in plastic, it’s fantastic!

Cred astfel că mitul independenţei şi raţionalităţii alegerilor umane este spulberat de nebuloasele şi chiar tragediile trăirilor celor care se lasă modelaţi fără niciun discernământ de moda culturală a veacului în care trăim. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei, gratuită şi stimulată artificial, are întotdeauna un tarif împovărător! Oare care este tendinţa generală a dorinţelor exacerbate de astăzi: este una constructivă, pozitivă, ziditoare sau mai degrabă una distructivă, care consumă, mistuie, dărâmă, desface, epuizează?

Spre deosebire de creştinism, mişcarea care a cuprins şi răsturnat Imperiul Roman pornind de la clasele de jos (după care a fost captată/adoptată de elitele culturale), industria (post/hiper)modernă a dorinţei filtrată, educată mediatic, se adresează maselor dar este comandată de minoritatea burgheză a specialiştilor în clamarea drepturilor politice, rasiale, sexuale şi de către specialiştii în marketing şi comunicare. Vorba celor de la AC/DC: Who made who? Publicul imprimă tendinţa pe care trebuie să o prelucreze burghezia din showbiz sau aceasta educă dorinţele şi nevoile publicului, formând ceea ce numim modă? Am toate motivele să cred că cel care cunoaşte foarte bine tendinţa naturii umane spre privilegii gratuite şi fericire instant, lascivitate şi sexualitate fără nicio responsabilitate, înavuţire fără efort, va face tot posibilul ca în teatrul acestor dorinţe, să îl scuture de bani, timp şi eforturi pe clientul său. Aşadar, să dăm dreptate  reclamei: lumea noastră eşti tu!

Acesta pare a fi arhimodelul dorinţei pe care ni-l oferă, cu mici excepţii, cultura în care trăim. Îmi va fi scuzată îndrăzneala dacă aş numi acest model al dorinţei drept modelul diabolic, al Satanei: calea lui este largă şi facilă, ne sfătuieşte să ne lăsăm în voia înclinaţiilor noastre, să dispreţuim constrângerile morale, civile şi, mai ales, religioase. Satana este seducătorul, “prietenul” mereu plin de intenţii bune, care este însă cu totul absent atunci când trebuie să îşi asume pagubele aduse de luarea în serios a sfaturilor sale. Punând atât de mult accent pe încrederea în sine, omul sedus de emanciparea sugerată de diavol va gusta din heteronomia impotenţelor entropice, la pachet cu negăsirea de sine. Totodată, diavolul poate mima neutralitatea “absolută” pentru că atunci nu va merge pe mentalitatea win-win, ci doar pe varianta lose-lose

Vorbind unor astfel de oameni seduşi de propriul sine, Isus pronunţă un crud diagnostic şi relevă mecanismul dorinţei mimetice diabolice:

Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.
Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. (Ioan 8:43-45)

Aş contrapune acum modelul dorinţei cristice, al lui Isus Hristos.

Imitatio Christi

Una dintre acuzele aduse creştinilor este cea a serialităţii:

a) unui ascetism gratuit,

b) a prohibiţiei care pierde frumuseţea şi plăcerea actului de a trăi şi

c) a mimetismului industrial, fără discernământ.

Observaţiile sunt adevărate în parte, dar false per ansamblu!

a) Ascetismul mundan este doar o formă de “hedonism” supramundan (renunţ la anumite plăceri trecătoare de aici pentru a aduna comori în ceruri), dar şi de discernământ care favorizează trăirea  cu adevărat intensă, chiar şi a plăcerilor lăsate de Dumnezeu spre desfătarea oamenilor.

b) Prohibiţia puritană a cunoscut destul de multe forme aberante în istorie, dar o doză de autocontrol (nu de control, pentru că el naşte adversitate şi dorinţă de a transcende interdictul) este întotdeauna benefică. Să facem statistici comparative referitoare la incidenţa anumitor boli – somatice, psihice, comportamental-deviante, sexuale – şi cred că ele ne vor spune suficient de multe lucruri cu privire la rolul anumitor prohibiţii.

c) Mimetismul industrial este, într-adevăr,  nu doar o problemă a celor expuşi “emancipărilor” modelor culturale ci şi a comunităţilor creştine. (Am întâlnit suficiente persoane care, într-un spirit adolescentin rebel, nemulţumite de comportamentul gregar al anumitor comunităţi creştine, au preferat plonjarea discriminatorie în mecanismul mimetic mediatic, “al lumii”, care pare a suplini cu brio decepţiile confesionale.) Dar chiar şi în aceste cazuri de “mers în turmă”, a nediferenţierii şi copierii “la kilogram”, avem de a face cu forme răstălmăcite, secundare, artificiale de viaţă creştină.

Şi totuşi, de ce Isus Hristos este modelul dorinţei?

Revoluţia pe care o vesteşte şi-o pregăteşte porunca a zecea se săvârşeşte în Evanghelii. Dacă Isus nu vorbeşte niciodată în termeni de interdicte, ci întotdeauna în termeni de modele şi de imitaţie, este fiindcă duce până la capăt lecţia celei de-a zecea porunci. Nu din narcisism ne îndeamnă să-l imităm pe el însuşi, ci pentru a ne abate de la rivalităţile mimetice.

Pe ce anume trebuie să se întemeieze imitaţia lui Isus Cristos? În niciun caz pe felul său de a fi sau pe deprinderile lui personale: în Evanghelii nu-i niciodată vorba de aşa ceva. Isus nu propune nici vreo regulă de viaţă ascetică în sensul lui Thomas a Kempis şi al celebrei sale Imitaţii a lui Isus Hristos, oricât de admirabilă ar fi această lucrare. Ceea ce Isus ne îndeamnă să imităm este propria sa dorinţă, este însufleţirea care îl călăuzeşte pe el, Isus, spre ţelul pe care şi l-a fixat: să semene cât mai mult cu putinţă cu Dumnezeu Tatăl. (…) Scopul  său este de a deveni chipul perfect al lui Dumnezeu.

De ce Isus îl consideră pe Tatăl şi se consideră pe el însuşi ca fiind cele mai bune modele pentru toţi oamenii? Pentru că nici Tatăl, nici Fiul nu doresc cu aviditate, cu egoism. Dumnezeu “face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni”. El le dă oamenilor fără să socotească, fără să facă între ei nici cea mai mică deosebire. El lasă roadele cele rele să crească împreună cu cele bune până la vremea recoltei. (Rene Girard, Prăbuşirea Satanei, p. 28-29, sublinierile îmi aparţin)

Înţeleasă în dinamica pe care ne-o prezintă Isus Hristos, dorinţa umană este purificată şi refocalizată spre restabilirea adevărului, preţuirea lucrurilor vrednice de cinste, iubirea semenului, deschiderea către celălalt care îmbogăţeşte…

Anatomia dorinţei (Industria invidiei)

Invidia este de o mie de ori mai teribilă decât foamea, fiindcă este o foame spirituală (Miguel de Unamuno)

a) Asemănarea plată tradiţională

În comunităţile tradiţionale de altădată, pentru marea masă a oamenilor exista o omniprezentă teamă de a nu produce invidie şi de a nu fi tentat de invidie. De exemplu, încă de pe vremea lui Platon se învăţa că “omul care are mintea fixată spre realitatea eternă, nu va avea plăcerea de a-şi întoarce ochii către meschinele afaceri omeneşti şi să se lase târât în lupte cu aceştia, ca să se umple de invidie şi ură” (Republica 500b-e, sublinierea îmi aparţine). Într-o lume ierarhizată, orânduită în clase şi păzită de tabu-uri sacre, mai nimeni nu se răzvrătea împotriva sorţilor şi a ordinei lucrurilor.

Cel care încerca să devină egalul privilegiat strica această rânduială. Prin strategiile  puritane ale suspiciunii, negării şi ale respingerii, se amendau fără echivoc tendinţele de diferenţiere, apetitul şi excesul. În măsura în care existau, “invidiile mici”, domestice, erau digerate în anonimat, dar “invidiile mari”, vizibile, erau amendate cu suspiciunea blasfemiei. Asemănarea plată era astfel carantina globală împotriva invidiei. În jocul reprimării pedagogice a propriilor urme de sentimente de invidie, cei cu totul asemănători declanşau mecanismul victimar. Eliberarea din jocul mimetic placid şi de frica de a fi invidiat erau plătite cu preţul coalizării emoţiilor negative ale comunităţii.

Atunci, până şi evenimentele fericite erau ferite de spectacolul social de frica deochiului, a bârfelor, a invidiei celorlalţi. Per ansamblu, comportamentul simbolic al societăţilor tradiţionale avea obsesia pizmei. O sărăcie cuminte, chiar şi simulată, era mai sănătoasă decât o înavuţire care poate atrage ranchiuna şi chiar practicile agresive ale magiei malefice (Foster, George M., The Anatomy of Envy: A Study in Symbolic Behavior, Current Anthropology, vol. 13, nr. 2, U C Berkeley, april 1972).

Pentru un astfel de tipar de gândire, era cât se poate de potrivită maxima lui La Rochefoucauld: invidia e o pasiune timidă şi ruşinoasă pe care nu îndrăznim niciodată s-o mărturisim.

b) Instituţionalizarea invidiei moderne

S-ar părea însă că magma efervescentă a filosofiei moderne a răsturnat plăcile tectonice ale gândirii, aşezate de secole în tiparul lor liniştit. Omul lui Th. Hobbes răstoarnă ierarhizarea platonică, iar acum “fericirea este progresul continuu al dorinţei de la un obiect la altul” (Th. Hobbes, Leviathan,  ch. 1, 11, Ed. A. P. Martinich, Broadview Press Ltd., 2005, p. 75), lăsând să iasă la iveală ferocitatea dorinţelor. De pe paginile Discursului despre originile şi fundamentele inegalităţii dintre oameni, J. J. Rousseau, un alt părinte al modernităţii noastre, ne mângâie orgoliul ca să nu ne întristăm de viziunea pesimistă a lui Hobbes şi a “războiului tuturor împotiva tuturor”.  Ba mai mult, Rousseau ne învaţă să căutăm ce este mai bun, mai atrăgător, mai de dorit pentru că, nu-i aşa, trebuie să ne descoperim şi să punem în valoare natura noastră bună. Aici nu e vorba doar de cosmetica burgheză a vremii, ci de apetitul deschis, de dorinţa stimulată, de ceea ce Daniel Bell numeşte începutul instituţionalizării invidiei (Daniel Bell, The cultural contradictions of capitalism, Basic Books, New York, 1976, p. 22).

De vină pentru această schimbare de paradigmă este democratizarea, noua dinamică socială, la care mai adăugăm şi dezvoltarea mecanismelor economiei, diversificarea bunurilor prin progresul tehnologic şi întrepătrunderea pieţelor şi, implicit, ridicarea continuă a standardului de viaţă. Într-o lume postadamică, doar schimbul, interacţiunea, deschiderea pot fi factori de progres. Ori modernitatea se caracterizează prin aceste calităţi. Dar la pachet cu această dinamică a progresului a venit şi bonusul invidiei, a pasiunii clamării superiorităţii  posesiunilor. A dori este topit în a fi iar a fi este egalizat cu a avea. Domnia cantităţii va avea ca efect primordial spectrul invidiei. Indiferent cât ar încerca I. Kant sau Fr. Nietzsche să condamne indivia (din motive diferite însă) ca fiind o pasiune distructivă,  nimeni a mai putut opri tăvălugul nivelator al dorinţei de a fi diferit,  de a fi un altceva, de a priza democratic succesul aristocrat.

În era revoluţiilor tehnologice, puritanismul tradiţionalist, suspicios, ascet, este înlocuit cu o industrie a beatitudinii şi a standing-ului, susţinute de dezvoltarea economică. Părăsiţi de zei, oamenii au descoperit situaţia convenabilă că nu mai trebuie dată nicio socoteală de dinamica impulsurilor. Cucerând o emancipare cu care nu a fost niciodată obişnuit, omul modern se vede cucerit de invidie, întreţinută de mania câştigului, a competiţiei, de dorinţa de a fi cât mai vizibil. Fermecat în faţa oglinzii şi a vitrinei – iată-l pe “cucernicul” modern! De altfel A. Tocqueville ne-a spus că  omul modern, suprimând privilegiile superioare şi devenind egalul celorlalţi, înfruntă acum concurenţa tuturor. Dezinvoltura, ironia, performanţa excelentă, calităţile la superlativ nu mai aparţin zeilor ci, în absenţa lor, se împrumută şi se împart profanilor.

c) Nemesisul înşelător hipermodern

Catehismul voinţei de a fi vizibil este respectat cel mai fidel, cu sfinţenie,  în publicitate, prin ceea ce G. Lipovetsky numea “fericirea prea la vedere”. Astfel, în noua epocă a hipermodernităţii recente, se ajunge la aparenta neutralizare a invidiei:

La drept vorbind, publicitatea nu-şi propune câtuşi de puţin să stimuleze invidia, ea exaltă doar pozitivitatea noutăţilor, a dorinţelor şi a plăcerilor. “Toată lumea e frumoasă, toată lumea e drăguţă”: publicitatea nu funcţionează ca o pârghie a sentimentelor răuvoitoare, ci ca un instrument de legitimare şi de exarcebare a plăcerilor individualiste. Ea nu focalizează atenţia asupra celuilalt, ci asupra noastră înşine (…). Publicitatea nu e un multiplicator, ci un reductor al invidiei (Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală – eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, 2007, p. 274-275).

Să dispară invidia în timpurile noastre? Nici vorbă! Ea acum se rarefiază şi îşi îndreaptă colţii dinspre materialitatea lucrurilor către cea a stărilor:

Pretutindeni succesul unora favorizează apariţia ranchiunei altora, invidiile şi bucuria răutăcioasă înfloresc pretutindeni. Dar sentimentele sunt provocate nu atât de diferenţele de avere, cât de categoriile de bunuri a căror caracteristică este tocmai aceea de a nu putea fi cumpărate. Prestigiu, celebritate, talent, victorii, promovări profesionale, frumuseţe, seducţie, succes în dragoste, fericirea de a fi iubit, iată ce provoacă invidia în timpurile hipermoderne. Sub domnia consumului-lume, tocmai bunurile care nu se cumpără sunt cele care alimentează pasiunile triste. (…)

Să nu ne bucurăm prematur de reculul spectrului invidiei. Bucuria răutăcioasă se atenuează, indiferenţa faţă de celălalt este în progres (Gilles Lipovetsky, op. citată, p. 288, 291).

Într-o lume cu atâtea bunuri dar şi cu atâtea rele, ne simţim copleşiţi de trăirile mixate de invidie şi milă pentru că, aşa cum spunea Ioan Damaschin, invidia este mâhnirea provocată de bunurile altora iar mila este mâhnirea provocată de relele altora.

Sper că nu greşesc dacă văd în trei generaţii ale unei familii cele trei etape prezentate mai sus:

bunicii: tradiţionaliştii speriaţi de “grozăviile” apetenţei şi patologiei excesului de astăzi, fideli conservatori ai civilizaţiei ruşinii şi a culpabilităţii, temători în a-şi afişa/cultiva invidia;

părinţii: modernii înavuţiţi, devoratori perspicace de oportunităţi, sensibili la cerinţele standardului de viaţă injectat prin revistele Life Style, emisiuni TV,  reclame, etc.;

copiii: hipermodernii privilegiaţi dar şi plictişiţi de confort, cei care devin adoratori ai modei sau luxului comun de a fi original, de a trăi experienţe noi, provocatoare, etc.

Dar oare în universul nostru voliţional putem să dibuim şi altceva în afară de ghemotocul de dorinţe pe care le lăsăm educate de spiritul veacului acestuia? Pentru că oricum ne definim ca fiinţe înfometate de dorinţe, oare putem despica apele şi discerne imaginea unor modele ale dorinţelor noastre?

Anatomia dorinţei (Dorinţa mimetică)

Ceea ce naşte dorinţă, face dezirabil, nu e doar nevasta, robul, roaba, boul, măgarul aproapelui, ci orice alt lucru care este al aproapelui.

Ceea ce schiţează porunca a zecea, fără a defini lucrul în mod explicit, este o revoluţie coperniciană în înţelegerea dorinţei. Se crede că dorinţa este obiectivă sau subiectivă dar, în realitate, ea se bazează pe un altcineva care pune în valoare obiectele, terţul cel mai proxim, aproapele. (…) aproapele este modelul dorinţelor noastre. E ceea ce eu numesc dorinţă mimetică (Rene Girard, Prăbuşirea Satanei, Ed. Nemira, 2006, p. 24).

Este destul de binecunoscută situaţia în care un lucru, aparent nedorit, va face obiectul dorinţei din ce în ce mai puternice dacă asupra lui se exercită o concurenţă, împotrivire, o lege, o interdicţie.  Întotdeauna împotrivirea, rivalitatea, concurenţa, obstacolul, amplifică dorinţa. Posesiunea netulburată devine plictisitoare şi diminuează interesul, dorinţa. Iar atunci când cineva doreşte această posesiune, dorinţa moartă învie, recapătă vigoare, fie numai şi pentru a se clama supremaţia în relaţiile umane. În acest sens, aşa cum observa R. Girard, am putea vedea acest mecanism al rivalităţii mimetice ca o dublă idolatrie: cea a aproapelui (a “ierbii mereu mai verde din curtea vecinului”) şi idolatria propriei persoane (nesătulă de “goana după vânt”).

Invidia, gelozia, ura, sunt generate de această dorinţă nestăvilită de a fi un sine mai altfel decât celălalt. Paradoxul diferenţei este că, pentru a fi diferit, se asimilează tot ceea ce este asemănător. Este o lege a naturii ca înverşunarea antagoniştilor să îi facă pe aceştia tot mai asemănători. Tocmai de aceea, împlinirea celei de a zecea porunci oferă omului libertatea de a fi el însuşi, nicidecum uniformizat, imitator al rivalului.

Anatomia dorinţei (Analfabetismul religios şi ignoranţa savantă a “autonomiei” moderne)

Riscul unei culturi majoritar creştine este acela că produce pe bandă rulantă ignoranţi în ceea ce priveşte tocmai fundamentul credinţei creştine. Aproape oriunde m-aş învârti în spaţiul european, pot observa bâlbâieli în simpla enumerare a celor 10 porunci ale lui Moise sau a fericirilor Predicii de pe munte. Supralicitarea şi masificarea unei tradiţii religioase duce, prin efectele perverse ale timpului şi formalizării discursului, tocmai la sucombarea ei valorică, la ignorarea ei.

În anatomia dorinţei contemporane aş dori să cuprind o resursă care explică mecanismul poftei/râvnirii mult mai bine decât filosofiile unor psihologi sau “părinţi spirituali” din zilele noastre.

Să citim cuvintele atât de cunoscute, dar atât de puţin înţelese din Exod:

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu preacurveşti.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.
(Exod 20:12-17, sublinierea îmi aparţine)

În improvizaţiile chiastice pe Deuteronom, am constat că  întreaga povară a împlinirii atâtor porunci restrictive are suport şi soluţie împlinirea poruncii pozitive, aceea de a-ţi respecta părinţii. Sănătatea unui corp social este dată de sănătatea celulelor ei (familia). Cu o proximă ocazie voi analiza această poruncă a 5-a, în paralel cu divagaţiile unei psihanalist-feministe (este vorba de Alice Miller şi cartea ei, Revolta trupului, Nemira, 2006).

M-aş opri acum asupra poruncii a zecea. Din câte observ, poruncile a şasea, a şaptea, a opta şi a noua sunt puse într-o ordine a gravităţii violenţei dorinţei, culminând cu a zecea poruncă. Pentru a nu ucide, a nu fi desfrânat şi a nu fura, trebuie să respecţi porunca care nu interzice o acţiune, ci însăşi dorinţa. Dacă nu am râvni bunurile aproapelui, atunci nu am ajunge niciodată să fim vinovaţi de omor, de adulter, de furt sau mărturie mincinoasă.

În faţa celei de a zecea porunci, am putea păşi pe autostrada atât de bătătorită a modernilor, văzând în această interdicţie ura patologică a tradiţiei iudeo-creştine faţă de libertate. Am fi însă prea tradiţionalişti şi plaţi dacă am rămâne în paradigma hippie a lui mai 1968, cu sloganul lui tembelizant e interzis să interzis.

Să fim realişti şi, dincolo de fluturaşii fotogenici de prin minţile filosofilor, să recunoaştem ca fals postulatul naturii bune a omului. Este foarte pueril şi necredibil faptul că oamenii sunt în mod natural predispuşi să nu dorească bunurile aproapelui.

Să ne imaginăm însă că ar fi legiferată nu interdicţia dorinţei faţă de bunurile aproapelui, ci dorinţa faţă de tot ce îi aparţine, ca scop al autonomiei individului. În dezmăţul violenţelor de orice fel, până şi domnul I. Kant ar fi dezamăgit şi umilit de starea de minorat a omului luminat în care l-a adus “autonomia modernă”. Iar domnul Thomas Hobbes ar găsi astfel, la apogeul unei societăţi emancipate, nu primitive, un război al tuturor împotriva tuturor.

Ne-am permite un lux de neiertat dacă am ignora cazierul pătat al societăţii moderne şi postmoderne, pretinzând că nu există o tendinţă  naturală spre conflicte rivalitare şi că astfel, nu se cere o legiferare a dorinţei.