Olimpiada tiranilor (3. Căderea mesianică)

There is no greater tyranny than that which is perpetrated under the shield of the law and in the name of justice. (Montesquieu)

Pentru că tentațiile totalitare sociale sunt o multiplicare violentă a celor individuale, am considerat oportună aventurarea prin tărâmul tiraniilor ce ne pândesc azi luând mai întâi precauția descoperirii propriei erori hermenutice, cea a rezolvării problemelor lumii prin situarea dinafara lor. Ochiul care nu se vede pe sine are o cât se poate de anapoda apucătură de a folosi binoclul istoriei, neajunsurile acesteia din urmă reclamând parada nihilismului pentru că, nu-i așa, vremea anxietăților este timpul profeților. Ori timpul acestor profeți este și desfătarea falșilor profeți, bucuroși de clientela disperată în a le cumpăra idolii salvatori. Tocmai de aceea am continuat cu un crochiu clinic al tiranilor și, mergând pe urmele cărții Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror a profesorului Waller E. Newell, am observat că despoții din istorie se pot grupa în (1) tirani posesivi/hedoniști, (2) reformatori sau despoții benevolenți și (3) tiranii milenariști. Dintre toți cei enumerați, aceștia din urmă sunt cei mai violenți și periculoși tocmai pentru că … sunt tineri, idealiști și vor să facă lumea un loc mai bun!

1. Cum psalmiști ratați devin demoni gălăgioși

Lumea e plină de suferință a inocenților, rugă a victimelor oprimate, batjocură a celor fără de inimă, etc. O întreagă ligă a poeților și artiștilor a meditat la această priveliște a sanctuarului pustiit, a vieții stoarse de vlagă și demnitate. Nu poți rămâne insensibil și nepăsător în fața unei astfel de tragedii cosmice! Doar revoluția, pumnul ridicat, eliminarea celor vinovați, eliberarea celor captivi, pot aduce zorile unei noi ere, o eră a păcii, a egalității și prosperității tuturor.

Oare cum ar fi arătat istoria secolului trecut dacă Hitler nu ar fi acumulat frustrare socială și mânie revoluționară și în cele din urmă ar fi fost admis la Academica de Arte, Lenin nu ar fi suferit radicalizarea în urma executării fratelui său ca atentator la viața țarului Alexandru sau dacă Mao nu ar fi suferit complexul originii sale țărănești? Ar fi schimbat toate aceste contexte radicalizarea revoluționară a acestor tirani? Nu e deloc neglijabilă zestrea psihologică în care sunt aruncate ideile rebeliunii și radicalismului utopic dar dincolo de particularitățile psihologice ceea ce rămâne comun este mânia justificată și agresivitatea justițiară care devin indispensabile proiectului justițiar de re-modelare a lumii.

În Ferma Animalelor G. Orwell a surprins magistral această cădere înălțătoare a tiraniei luminate, benevolente, în numele utopiei egalitariste. Animalele ridicate împotriva nemilosului lor stăpân uman, exploatator și insensibil, ajung să trăiască o tiranie și mai asupritoare sub comanda celor ce i-au condus în revoltă.

animal_farm

Pe lângă multitudinea eroilor faustici din literatura cultă, o altă variantă, foarte populară de altfel, a acestei căderi înălțătoare a eroului tragic o găsim în literatura pop: Anakin Skywalker este tânăr, sensibil, altruist, dedicat altora, pasional în facerea binelui și totuși… este prins în chingile durerii pricinuită de moartea mamei sale ca urmare a unor nedreptăți sociale cumplite (sclavie, etc.), se revoltă împotriva lentorii și insensibilității birocratice față de rezolvarea problemelor stringente ale galaxiei și ajunge să o strivească pe cea iubită ca efect al potențării malefice a resurselor angajate tocmai pentru protecția celei iubite. Cel care a fost avertizat de contele Doku: Twice the pride, double the fall! ajunge să creadă că trecând de partea întunecată I have brought peace, freedom, justice, and security to my new Empire!

Militanții profesioniști devin obiectul ascultării din noua ordine instalată. Noii eliberatori devin, la rândul lor, noii oprimatori! Orice progres și vis utopic este supus recesivității post-adamice. Îngerul cu sabie de foc încă păzește intrarea în Eden ca să păzească drumul care duce la pomul vieții! De altfel discuția oamenilor față în față cu Dumnezeu începe cu o poruncă dată oamenilor; ”păziți grădina!” și se termină cu o altă poruncă, dată însă îngerilor: ”păziți drumul care duce în grădină!” (Gen. 2-3) Utopia este tocmai efortul sușinut în a sparge bariera acestei cenzuri a lui Dumnezeu!

2. Vortexul umanitarismului colectiv

Dintre toate pasiunile umane, cea pentru îndreptarea nedreptăților este cea mai des folosită în multiplicarea  suferințelor și a injustițiilor umane. Nimeni nu vrea să facă răul pe gratis – întotdeauna îl vinde în ambalajul unui mai bine atractiv,  dezirabil. Problema este că nu se poate construi o lume mai bună pe baza nervului și mâniei. Revoluționarii sunt dispuși să treacă lumea mai întîi prin focul purificator pentru a se bucura în noul mileniu utopic. E o temă recurentă ce se regăsește în mentalul creștin-gnostic, budist, iluminist și postmodern. De altfel linia nihilismului revoluționar, utopic, se scurge prin canalele istoriei dinspre eco-anarhiștii progresiști din campusurile universitare de azi înspre teoreticienii post-structuraliști, mergând apoi prin vortexul marxist, iluminist și ajungând până la refuzul noțiunilor pietiste de ordin religios și montarea ”științifică” a radicalismului iluminist, a filosofiei mecaniciste, deterministe, a lui Spinoza. Filosofie care devine eliberatoare dar și deschisă oricărei viitoare tiranii în numele elibrerării tocmai pentru că nu doar permite ci face necesară o filosofie a determinării sociale, precedată de o hermeneutică biblică corespunzătoare (o lectură nu doar utilă ci chiar obligatorie în înțelegerea rădăcinilor iluministe ale totalitarismului o reprezintă cartea lui Jonathan I. Israel, Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity, 1650-1750OUP, Oxford, Jul 18, 2002)

Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă…  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite! (Altruismul răului)

Patimile revoluționarului justițiar: când politica devine un substitut pentru religie, atunci

– speranțele umanității atârnă de alegerile, capriciile și efemerele virtuți ale politicienilor,

– argumentația se închide în patima singurului unghi de vedere,

– semenul este redus la un simplu ghem de opțiuni corecte sau incorecte,

– acțiunea dincolo de morală se cere tocmai in numele moralei.

Când politica devine substitut pentru religie, orice formă de violență este nu doar posibilă ci cu necesarmente invocată ca și soluție la impasul numărului mereu disputat de erori cu pretenții de adevăr.

Nu e deloc întâmplător faptul că mulți dintre tiranii (cam toți de fapt) milenariști au început destul de timpuriu – în jurul vârstei de 30 de ani – ascensiunea în politică. Iar ascensiunea politică era întotdeauna alimentată de lecturile utopice, ale umanitarismului radical ce reclama activismul ca modus operandi.  Что делать? (ce este de făcut?) al lui Lenin este musai însoțit de Hasta La Victoria Siempre Comandante Che Guevara plus deviațiile lingvistice din engleză sau arabă ale militanților utopianismului recent (cu precădere progresist și islamist).

Dacă ne uităm la fascism, observăm că el a fost mai întâi o efervescență a rebeliunii culturale, ce s-a instituționalizat apoi în revoluție politică. “Hysterical realism” nu e doar un concept literar ci era deja o banalitate cotidiană în Italia de la trecerea secolului XIX-lea în secolul XX-lea. Înainte de a fi o mișcare politică fascismul este una culturală, este isterizarea maselor ca agent revoluționar înspre instaurarea unei idilice/utopice societăți (internationaliste în variantă comunist-progresistă, naționalistă în fascismul naționalist sorelian). Violența rebelă a oamenilor ca răspuns la violența sistemului asupritor este exact aluatul care dospește în fascism (cel “bun”, justificat, revoluționar) (fac referire mai ales la The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution by Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri).

Istoria este filosofia în exemple. Iar tiranii milenariști au știut aproape la perfecție să facă istoria accesibilă oamenilor de rând, ”deschizându-le” mintea și apetitul pentru corecta ei interpretare:

Such consciousness on the part of the workers can only be expressed by the class party, which is in the last analysis the deciding factor in transforming the bourgeois crisis into the revolutionary catastrophe of all of society. In order to save society from the maremágnum into which it has fallen, it is therefore necessary that there should be a collective revolutionary organ of thought and action that can channel and illuminate the subversive will of the masses. For this task the ruling class is incapable of offering any help, because it cannot discover appropriate new forms with which to liberate the productive forces that exist and direct them toward new development. (Amadeo Bordiga, Battaglia Comunista, No. 7, 1952)

În plină desfășurare a ravagiilor totalitarismului comunist și la foarte scurtă perioadă după falimentul celui fascist Eric Hoffer, un contemporan al lui G. Orwell,  scria The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements (1951), o carte polemică despre

  • patologiile credinței revoluționarilor,
  • despre unghiurile moarte ale vizionarismului lor,
  • despre nevoia lor a aduce schimbare și oportunități nelimitate,
  • de a găsi subtitute pentru lipsurile identificate,
  • de a găsi și convinge potențiali prozeliți ai cauzei lor,
  • de a le descoperi spiritul auto-victimzator, identificându-i ca ”indezirabili” de către cei de la putere,
  • de a-i chema la acțiune, unificându-i într-o mare masă a revoluționarilor.

Dar autorul ne spune că nimic nu e posibil fără frustrare și fixațiile ei:

All the true believers of our time—whether Communist, Nazi, Fascist, Japanese or Catholic—declaimed volubly (and the Communists still do) on the decadence of the Western democracies. The burden of their talk is that in the democracies people are too soft, too pleasure-loving and too selfsh to die for a nation, a God or a holy cause. This lack of a readiness to die, we are told, is indicative of an inner rot—a moral and biological decay. The democracies are old, corrupt and decadent. They are no match for the virile congregations of the faithful who are about to inherit the earth. (Eric Hoffer, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements, Harper Collins, 2010, p. 163)

Ecoul unui text ca acesta

“Emancipatory politics must always destroy the appearance of a ‘natural order’, must reveal what is presented as necessary and inevitable to be a mere contingency, just as it must make what was previously deemed to be impossible seem attainable.” – Mark Fisher

cere de la sine un răspuns ca acesta

The twentieth century was host to systems of doctrinal conviction that made unorthodox belief a capital affront, made conflict mortal, and all enterprise sacrificial (A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, Stanford University Press, 2012, p. xi).

Este deci  posibilă o cură pentru aceste tentații totalitare cât se poate de benevolente și altruiste în aparență?

Raised Under the LGBT Umbrella

Truth often suffers more by the heat of its decenders, than from the arguments of its opposers. ruth often suffers more by the heat of its defenders, than from the arguments of its opposers (William Penn)

Dawn Stefanowicz grew up in a home where the sexual desires of adults were put ahead of her needs and well-being. Today she fights for traditional marriage and a child’s right to a mother and father.

Jim Graves, Catholic World Report, June 27, 2012

Same-sex marriage is the cause célèbreof many politicians and celebrities, and is extensively covered in the news. As debates rage, one central issue is often overlooked, believes Canadian author and speaker Dawn Stefanowicz: how does being reared in a same-sex household affect children?

Many states already allow same-sex couples to adopt children, a practice that will be further cemented in law as more states issue marriage licenses to homosexual couples. Additionally, some homosexuals have children of their own from previous opposite-sex relationships. Dawn brings a rare voice to the public discussion; her father was actively involved in the gay lifestyle, and she describes herself as “raised under the GLBT [gay, lesbian, bisexual and transgender] umbrella.”

Dawn was born in Toronto. Her father became an active homosexual at an early age. He was a successful businessman. Desiring children, he married, and the relationship produced Dawn and two brothers, one her twin. After Dawn and her brother were conceived, their father ended sexual relations with his wife, and pursued homosexual relationships at well-known gay meeting places in Canada and the United States. Dawn was often brought along to many of these locations, even as a child. Her father had numerous gay lovers, and brought them into the home. At age 51, in 1991, he died of AIDS.

Today, Dawn lives in Ontario, Canada. She is a licensed accountant, a Christian, a public advocate of children being reared in homes with opposite-sex, married couples, and a vocal defender of traditional marriage. She has been married to a man for 28 years, and has two teenaged children. In 2007, she published Out From Under: The Impact of Homosexual Parenting, a book about her experiences growing up in the GLBT world. On the occasion of the fifth anniversary of the release of her book, she spoke with Catholic World Report.

Why did you decide to share your story of being “raised under the GLBT umbrella” in your book and your speaking engagements?

Dawn Stefanowicz: I felt compelled. I made a public appearance before Canada’s Senate of Legal and Constitutional Affairs committee in Ottawa in 2004, asking that they not add “sexual orientation” to the existing hate-crime legislation due to restrictions on freedom of speech and religion. Later that month, I shared my testimony before a school board. Almost immediately, gay activists who had been bussed in—and I should say I dislike using the term “gay,” but it’s commonly used today, so I will—began shouting at me as I testified so that you couldn’t even hear what I was saying. A half dozen times I was interrupted. I was concerned for my safety, so I asked a security guard for an escort to my car. I went home and began writing my book. I wanted to share my experiences growing up in a same-sex household.

One thing you stress is that you didn’t observe a monogamous relationship in your home when growing up.

Stefanowicz: Yes. For children such as myself, just because our parents are “partnered,” doesn’t mean they are monogamous. Monogamy in the gay community means “serial monogamy,” you have a single partner for several months and then move on, or you’re in a relationship but have multiple partners on the side. Research shows that most male homosexual relationships become open within the first year. A recent New York Times article confirmed this—50 percent of same-sex male “marriages” become open to other sexual partners within the first year. My father could be in a “committed,” long-term relationship, but there was an agreement with his partner that there would be sexual relationships with others.

When I was growing up, I wasn’t surrounded by average heterosexual couples. In my home there would be my father’s partners and male friends, and they would often take me along to meeting places in the GLBT community. I was just a child, but I was exposed to overt sexual activity. When I was about nine, for example, my father took me to a downtown sex shop. He said he wanted to expose me to sexuality so that I wouldn’t be prudish. There was no sense of privacy around sexuality. Sex was very public; that was part of the gay culture.

He’d take me to see the work of gay artists, whose paintings and sculptures seemed to have phallic symbols worked into their art. He’d take me to nude beaches where gay men met one another. He wanted me to take my clothes off too, but I wouldn’t. It was at such places that men were involved in “cruising,” propositioning one another for sex. There were areas nearby you would go to for sex. There was a network; if the police were coming, they’d tip one another off and they’d stop their sexual activity.

This was before the Internet age, but there was still an incredible network that the gay community used to inform one another about their meeting places where they could go for a “quickie.” They could be public beaches, gyms, or even parks where children were playing nearby. My father would go cruising at locations all over Canada. He also loved coming to the States; his favorite cities included San Francisco, Miami, and Ft. Lauderdale. You could cruise, find someone in a few minutes, and go someplace to have sex.

My father also kept an apartment near his downtown office where he could meet someone for quick sex.

Once, when I was in the 10th grade, I was excited because my father came to school to watch me perform in the band. He never did before. I saw his eyes bug out when he saw all the teenage boys performing on the stage with me. Then I realized that he was not there for me, but to pick up young men.

As you got older, your father used you as “bait” to attract men he was interested in having sex with, too.

(Continue reading article HERE)

Exorcismul social postmodern

“We find comfort among those who agree with us – growth among those who don’t.” (Frank Clark)

Suntem foarte ocupați .. să ne protejăm prejudecățile!

Exorcismul social nu este doar o activitate paranoică a “Evului Mediu Întunecat”, ci și o afacere postmodernă, una care este chiar mai eficace decât cea medievală datorită instrumentelor mass-mediei/propagandei pe care le avem acum. Ceea ce studiem noi acum ca fiind exorcismul social comunist și fascist, alții vor studia pe propriile noastre prejudecăți și favoritisme iraționale, cîteva exemple recente fiind controversa Brexit, alegerile prezidențiale din SUA din 2016, războiul cultural dintre conservatorism și progresism. (Această mentalitate ”noi” versus ”ei” ne ține captivi mecanismului de favorizare a propriilor prejudecăți și stereotipuri ca fiind credințe care se auto-împlinesc – a se vedea paradigma grupului minimal  – the minimal group paradigm – a lui Henri Tajfel.)

ingroup-outgroup

Una dintre ironiile istoriei este modul atât de ușor în care aceasta schimbă etichetele ”noi” versus ”ceilalți”, ”victime” versus ”călăi/oprimanți”, ”revoluționari” și ”reacționari”, păstrând însă același mecanism de etichetare de grup și favoritism al prejudecăților. Să luăm un exemplu recent: arătarea pumnului de către un conservator ar fi considerat un sacrilegiu, un act homofobic și dizgrațios, pe când ”pumnul revoluționar” socialist transmite  un ”puternic mesaj social” iar pumnul lui  Robert de Niro sau al  Papei Francisc sunt valorificate ca fiind cool, un happening estetic și chiar o datorie morală!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor! ….

Armed neutrality makes it much easier to detect hypocrisy. (Criss Jami)

Există o cale mai bună!

În Luca 18 Isus spune o întâmplare cu un fariseu și un vameș:

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.

 „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’ Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’

 Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:9-14)

Oamenii care judecă propria neprihănire vor fi prizonieri mentalității ”noi” versus ”ei”. Dar atenție, nu întodeauna este  vorba despre ”oamenii religioși” ca fiind ”fariseii ipocriți” iar ”păcătoșii mândri de păcatul lor” ca fiind ”umilii și oneștii vameși”. Așa cum am spus mai înainte, în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Isus Hristos depășește această mentalitate ”noi” versus ”ceilalți”. Dar pentru asta El nu ne oferă un discurs de Miss Universe al dragostei care sparge toate barierile și polarizările (așa cum sofiștii progresiști fac). El operează cu o realitate incomfortabilă și dureroasă: noi toți suntem vinovați, cu prejudecăți, violenți, buni de blamat și judecat. Ironic, Isus respinge categoric mișcarea decepțională fariseică postmodernă a auto-justificării neprihănirii ”Pride/Spread love”: ”Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14) Când cineva vine să ofere ”dragostea” fără să accepte mai întâi realitatea că el este vrednic de vină și judecat pentru putrefacția și durerea lumii, atunci acea persoană nu vinde decât un paleativ, un simplu anestezic, un surogat, nicidecum leac care să vindece.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși:

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12:24)

Umilința ipocrită a degetului întins spre alții 

True humility is being able to accept criticisms as graciously as we accept compliments. (Sabrina Newby)

Observ la nu puțini dintre românii rămași acasă (incusiv printre cei evanghelici) un trend de impresii (datorate mai ales unor prejudecăți culturale și teologice) că majoritatea creştinilor din Occident, America de Nord mai ales, sunt

1. doar consumeriști,

2. cu un ipocrit /exagerat complex de auto-victimizare atunci când pierd ceva putere și privilegii în societate,

3. egocentrici și

4. cu o evidentă lipsă de compasiune și spirit caritabil,  în pofida bunăstării materiale de invidiat.

Circul lui Oedip

Din start trebuie să mărturisesc că și eu aveam aceste prejudecăți înainte de a veni în Canada. Era un mix ciudat de subconștient mustind de supremație naționalist-religioasă ortodoxă, filtrată acum ca puritate evanghelică, acest continent al subconștientului fiind populat și de  strângeri de nas superioare datorate lecturilor mele din postmodernismul deconstructivist francez. Rezultatul: America este rea datorită capitalismului sălbatic și a politicii sale interventioniste și are un spirit putred, plin de narcisism, individualist, superior și fals neprihănit. Poate că antipatia anti-americană și umilința ipocrită a multor est-europeni are ca sursă un nerv furios moștenit încă din epoca comunistă,  cu al său ethos “dialectic”: deficitul propriilor virtuți se cere compensat imediat cu furioasa deconspirare a viciilor altora! 

1410.m00.i121.n008.f.c06.grunge-poster-with-pointing-finger.-you-are-next-f

Atât de plictisitoarele vești bune

Nu pot nega că multe dintre aceste vicii ale creștinismului occidental sunt doar ficțiuni, dar mă îndoiesc că ele sunt reale pentru  că mulți dintre creștinii occidentali sunt prea serioși cu Evanghelia lui Isus Hristos. Dimpotrivă! Acuzația că acest creștinism e prea lumesc nu prea merge împreună cu cea a prea-conservatorismului ei! Bisericile occidentale sunt în pragul consumerismului,  câteva dintre ele chiar sunt în pragul extincției (culmea, tocmai cele care s-au facut una cu spiritul lumii), multe sunt prea militante și politice (și nu vorbesc doar de dreapta fundamentalistă ci și de creștinii “socialiști/liberali” din protestantismul mainstream și cel emergent), etc.. Problema pe care o observ eu aici constă în aparatul critic disproporționat, în ochiul nostru obsesiv flămând să vadă răul la ceilalți laolaltă cu minimalizarea acelor lucruri bune, în oboseala de a avea happy stories și plictiseala virtuților, în super-simplificare, generalizare convenabilă, lipsă a empatiei, atitudinea arătării degetului judecător, deloc șovăielnic și degrabă vărsător de sânge și de decizii inchizitoriale. Toate acestea se întâmplă fără a vedea că dincolo de desfătările pe care le supralicităm și considerăm gratuite, facile, mulți creștini nord americani au și ei lupte reale în propria lor viață,  familie, context imediat și totuși mulți au umilința să se corecteze, practică ospitalitatea, au spirit deschis în acceptarea altora, a străinilor și celor defavorizați, celebrează diversitatea în Domnul care ne iubește pe toți. Noi, românii, avem încă avem de învățat unele dintre aceste caracteristici virtuoase, darămite să le practicăm și să învățăm pe alții. (Câteodată obsesia controverselor este ultimul refugiu al celor fără de niciun talent/virtute – “controversy is a last resort for the talentless” – Criss Jami.)

Cred că trăind o viață reală pentru o perioadă de timp (nu doar pentru conferințe sau tabere de vară), studiind și exersând credința aici, într-un context din ce în ce mai hyper-liberal/post creştin, va oferi o șansă mai bună criticilor de a-și testa judecățile.

1. Consumerismul este o adevărată plagă a vremurilor noastre și trebuie să realizăm că există inclusiv un consumerism spiritual (valabil și pentru liberalii marxiști, declarat anti-consumeriști). Întrebarea mea este câţi dintre creștinii români conștientizează această luptă reală, spiritul de avant garde nu al culturii elitiste sau de masă (asta pentru că azi cam fiecare produs de avant-garde tinde să devină parte a unei industrii și este ușor încorporat în cultura de masă), ci spiritul avangardist, nonsectar al creştinilor care se învață pe ei înșiși și pe copiii lor că nu suntem doar carne, oase și secreții ci și minte și spirit.

2. Experiența mea ca student la două universități publice din Canada mi-a arătat presiunea imensă pe care un creștin o suportă pentru a-și exersa aceeași libertate de gândire și expresie pe care o au cei care nu se identifică ca creștini. Și ăsta nu e complex de victimizare gratuit,  este vorba de revanșa istorică a generației hippie 1968 care are în mâini frâiele puterii în politică,  academie, media, instituții publice. Când ești jignit, ridiculizat și marginalizat de cei care “fight against bullying and let’s spread love!”, atunci când copilul îți este sistematic bombardat cu mesaje, atitudini, curriculum, presiune de grup, conținut media explicit anti-creștine,  când nu doar promovarea dar și siguranţa locului de muncă depinde de ascunderea sau negarea propriilor credințe și valori creștine, în timp ce exhibiționismul credințelor și valorilor altora este stimulat prin literă de lege, ei bine, toate acestea nu sunt doar chestiuni “incidentale”, opresiuni “marginale” ci este vorba de refuz, izolare, jignire, discriminare sistemică, legiferată, ca prim pas al persecuției. Creștinii trebuie să se aștepte la suferință și persecuție dar atâta timp cât ei trăiesc într-o societate care clamează a fi inclusivă, democratică și umanistă,  ei trebuie să aibă o voce! Desigur, toate acestea sunt o sursă bună de satiră și happening artistico-literar pentru unii est-europeni,  cunoscuți pentru viața lor boemă, dar câteodată realitatea este înaintea noastră, chiar dacă credem că ea e mult în urma noastră (originea tragediei umane derivă din conștientizarea dureroasă a faptului că simțul avansului pe care îl are ego-ul nostru nu poate compensa distanța reală  dintre noi și ceilalți/realitate).

3. În ciuda faptului că unii vor considera și asta o industrie, eu sunt impresionat să văd multi creștini canadieni și americani misionari (chiar și elevi în misiuni de slujire pentru o scurtă perioadă de timp), cheltuind banii proprii, comfort,  energie, punându-și în pericol chiar propria sănătate și viață în locuri în care mai nimeni nu s-ar duce, darămite să trăiască și să slujească pe alții.  Iar chestiunea asta e valabilă nu doar peste mări și țări, dar se aplică și creștinilor nord-americani care se implică în cartiere periculoase, au grijă de sărmani, merg în închisori să încurajeze oamenii fărăr de speranță, ajută mame singure, adoptă orfani, etc. Și da, chiar și aici, în America de Nord, sunt non-creștini care sunt uimiți și schimbați de acest spirit gentil de slujire, de dragoste și devoțiuine pentru Domnul. Sunt și aici oameni care văd că sunt creștini care au o cu totul altfel de savoare în această lume!

4. Vorbind de impresii generale, în pofida secularizării furibunde și a complexului oedipian atașat, Occidentul încă are obiceiuri bune moștenite din timpurile când valorile creștine erau asumate ca valori publice. Dacă ne uităm cu atenție la CAF WORLD GIVING INDEX 2015, SUA este pe locul 2 (CAF World Giving Index 5 year ranking). Analizând comportamentele caritabile , SUA

– este pe locul 3 la Ajutând un străin,

– pe locul 12 la Donând bani (notă : cea mai mare parte a banilor donați nu vine de la companiile care se dau în stambă cu imperialismul lor moral, ascunzând însă veniturile taxabile prin alte locuri, ci de la indivizi, de la americanii ăia înguști, consumeriști și aroganți – pentru 2015 $268.28 miliarde donații provin de la indivizi – 71% din totalul donațiilor; urmați de fundații ($57.19 miliarde/16%), mșteniri ($28.72 miliarde/9%) și corporații ($18.46 miliarde/5%).

– pe locul 6 la Timpul de voluntariat.

România este pe locul 93 la indexul global CAF:

– locul 56 la Ajutând un străin,

– locul 84 la Donând bani,

– locul 137 la Timp de voluntariat .

Să nu mai vorbim de mulți creștini occidentali care îți pierd viețile în lumea noastră, fiind în prima linie a persecuției și ajutând pe cei care sunt persecutați în tări de prin toată lumea …

Ego-ul nicicând sătul

Având prezentate toate cele de mai sus, în timp ce apreciez spiritul viu care are puterea, libertatea și datoria de a atrage atenția asupra inconsistențelor, ipocriziilor iar în varii locuri a nu atât de creștineștele apucături ale creștinismului nord american, o critică demnă de luat în considerare este una care arată cum se pot repara stricăciunile, este în stare să mărturisească propriile eforturi și bătălii în a fi consistent cu idealul oferit ca alternativă, are respect pentru cei care sunt sub standardul menționat, fără a-i caricaturiza subuman, etc. De fapt asta este una dintre marile probleme ale epocii noastre: inabilitatea de a găsi echilibrul și spiritul gentil al criticii. Fără discutarea negativității nu poate fi nicio schimbare, îmbunătățire, iar fără o atitudine pozitivă și open-minded nu există speranță, ideal spre care să te miști. Din acest punct de vedere, creștinismul occidental, cu tot criticismul și decandența vizibilă, încă mai are ce să ofere acestei lumi. Iar cei care nu i-au atins standardele experienței, ar putea învăța lucrurile bune în timp ce ar lăsa deoparte pe care care nu sunt conforme Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos.

Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (aroganțe ale “modestiei”)

Știm periculos de puține lucruri

Mintea umană e o foarte ocupată uzină de idoli. Unii sunt zgomotoși, alții tăcuți dar cu toții sunt aroganți și posesivi. Vor cu obstinație supremația în panteon, eticheta cea mai strălucitoare, tronul cel mai înalt, păienjenișul de concepte și cauzalități cele mai sufocante pentru mintea umană. În labirintul umbrelor și penumbrelor atâtor necunoașteri orice luminiță explicativă, cât de cât coerentă, e îmbrățișată cu emoție mesianică. Vrem certitudinea, fie ea cât de mică, fie și cea a universalității incertitudinii și neputinței întru cunoaștere. În tot acest proces de construire a pilonilor pe care să așezăm cerul de lucruri din fața, spatele, deasupra și interiorul nostru ne întâlnim cu vocea celorlalți. Câteodată comunitatea hermeneutică/interpretativă funcționează ca un veritabil cenzor al patologiilor erorilor mutante, cu chip de adevăr, ale indivizilor, altădată ea însăși este monstrul asupritor de care trebuie să fugim, căpătând ea însăși virusul prejudecăților pe care a trebui să le deconspire ca atare. Cu alte cuvinte, individul poate fi atât lunatic cât și profet singuratic precum comunitatea interpretativă  poate fi vocea alterității care păstrează igiena mentală atunci când indivizii trăiesc mesianisme iluzorii și nocive, dar și se poate transforma în pumnul totalitar al adevărului votat de majoritate. Nu trebuie subestimată uimitoarea cerbicie individuală cât și colectivă  cu care ne apărăm dreptul de a avea o frânghie în labirintul întunecos al necunoașterii umane. Ori această tensiune teribilă între puținul minții și prea-multul și diferitul imperiu al cunoașterii dă naștere aventurilor întru cunoaștere, aventuri de cele mai multe ori tragice, cu regrete târzii, retractări tardive, tăceri complice, dar și cu irumperi de claritate, pași în fața/contra/înapoia mulțimii stăpâne pe propriul confort.

Dumnezeul Cel viu pare a fi cu totul diferit de idolii minții: El, regele oricărei pretentiozități metafizice, își leagă numele de oameni (Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul lui Israel, Tatăl Meu), curtează omul cu dragostea Lui și se lasă căutat pentru ca, în cele din urmă, să sfârșească în mâinile noastre umilit, pălmuit, crucificat de noi, adoratorii idolilor viciilor prejudecăților și limitelor noastre. Ori tocmai învierea Lui Hristos este dovada cea mai clară că până și “specialiștii” în cunoașterea lui Dumnezeu sunt găsiți la furat pe câmpii. Chiar și după înviere, sau mai ales după ea, Dumnezeu invită, bate la ușă, se lasă chemat și invitat dar nu intră cu bocancii, nu răsplăteşte cuvintele de ocară pe care i le adresăm atunci când nu ne suplinește nevoia idolatră de comerț al favoritismelor. Ne cere curaj de a sta fermi împotriva colectivităților idolatre și violente în aceeaşi măsură în care ne îndeamnă a fi parte slujitoare a unui corp social care ne ajută în veghere, creștere și slujire. Ne încurajează să ne multiplicăm cunoașterea întru El dar nu ne suprimă voința, nici nu extirpă brutal natura care ne împinge de multe ori la flirturile cu coada ochiului față de idolii convenabili. Ne cere încuviințarea și devotamentul pentru a-și deschide șantierul schimbării minții, voinței, imaginației și sensibilității, având însă posibilitatea de a-L da afară, de a-L (re)nega, arunca afară ca o cârpă și iluzie periculoasă,  ne cere credincioșie ca într-o relație de dragoste pre-maritală având promisiunea că ni se va arăta din nou când pregătirile de nuntă vor fi gata. Din păcate până și toată vorbăria în jurul lui Dumnezeu Cel Înviat se transformă într-o luptă idolatră. Ne încolonăm gălăgioși în partide filosofice/teologice uni-oculare care știu a tușa grosolan limitele celorlalte partide filosofice/teologice pentru a se desfăta în iluzoria libertate nelimitată a propriei carcere conceptuale. Uite așa demarcări naturale – ce ar trebui considerate din pricina diferențelor de sensibilitate și imaginație – sunt absolutizate ca reverențe idolatre.

Jean Delumeau spunea la un moment dat că ar fi o greșeală să ne imaginăm creștinismul doar în haina culturală mediteraneană (catolică îndeosebi). Creștinismul oferă suficient orizont de cunoaștere, sensibilitate și de imaginație încât să permită cântații gregoriene sau copte, percuții africane, chitări anglo-saxone și corale nazale estice. Oare aceeași diversitate se păstrează și în cazul “adevărurilor teologice”? Și da și nu deopotrivă, depinde de ancora de siguranță care o aruncăm pentru a nu naufragia cu barca spartă de stâncile și talazurile necunoscutului! Ori fără această ancoră/ mână în afara cazului de studiat/rațiune dincolo de pasiunea psihanalizabilă a propriului unghi nu facem altceva decât să subscriem la o partidă ce se luptă feroce pentru supremația luminiței din labirintul întunericului necunoașterii.

Trecut puțin prin experiența cunoașterii de tip ortodox -răsăritean și apoi cel protestant-occidental (având un miraj prudent față de catolicism) am suficiente motive să găsesc motive de sclinteală atât la indivizi cât și la comunități hermeneutice creștine, ortodoxe și protestante deopotrivă. În sensu stricto diavolul este primul teolog al

  • “îndumnezeirii” (theosis) tocmai excluzând orice vinovăție, element moral, de responsabilitate, penitență și dreptate părintească,
  • al sinergiei faptelor (cu ale căror eșec apoi te are la mână),
  • al iconografiei (ca derivă istorică idolatră a devoțiunii în Duh – remarca lui Pavel Evdochimov că “icoana manifestă Duhul” mi s-a părut regretabil regres teologic și devoțional încă de când eram un ortodox “cu acte”, un Isaia ar avea ceva remarci pertinente la remarca lui Evdochimov, ca să nu vorbim de Isus și apostoli),
  • euharistiei (nu trebuie căzut nici în mistica neo-platonică, negaționistă a realității fizice, și nici în cea a oracolelor de factură păgână – Euharistia nu trebuie mixată cu mentalul mistic dionisiac sau păgân ci trebuie interpretată în context iudaic),
  • eclesiologiei  și ierarhiei sacerdotale (ca idolatrie a mecanismelor cultice, a suficienței și siguranței pe care o aduc acestea – cu excepția psalmilor/imnurilor ce țin de revelația divină explicită, devoțiunea personală poate fi inspiratională dar nicidecum nu trebuie instituită ca fiind dogmatică tocmai pentru că în timp ea devine simplă literă moartă, repetiție goală – a se vedea cum a început liturghia unui Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare și la ce comercializare sterilă a ajuns azi, aceeași tendință se vede și în industria imnelor și a “praise and worship” din partea (neo)protestantă).

La fel diavolul ar avea ceva motive de exaltare citindu-l pe Luther și formele lui de idolatrie (instanțierea mecanismului hermeneutic ca noua sinergie/instituție sacerdotală, idolatrizarea textului în defavoarea relației și deschiderii spre cunoaștere ”slabă”, non-binară, aroganța predestinării, individualismul sectar, etc., adevărați părinți ai modernității târzii)…

Revenim astfel de la examenul de maturitate spirituală și intelectuală la jocuri serioase de grădiniță, pe când prescripția divină era să venim cu inima de copii ca să creștem în mintea coaptă a alegerilor mature.

În recomandarea pe care Brian McLaren o scrie pentru o carte pe care am citit-o recent (Timothy Beal, The Rise and Fall of the Bible: The Unexpected History of an Accidental Book) acesta declară că

A lot of us know just enough about the Bible to make us dangerous.

(se face referire la devoalarea insipidei pretenții de revelație a ceea ce este de fapt un imanent și “întâmplător” proces al formării canonului biblic ca reglare de conturi între partide religioase carnasiere, conspiratiste și violente). Cu alte cuvinte Dumnezeu e cu totul neputincios, dacă nu cumva e deja mort, în fața vorbăriilor noastre în numele revelației Sale. Interesant mi se pare tocmai faptul că efortul de respingere al raționalismului protestant clasic se combină la unii ”emergenți” post-moderni, ”liberali”, cu o formă de parvenitism intelectual, vizibil prin parazitarea unor lecturi patristice și a teologiei apofatice. Dacă ar ști ei ce ”fundamentaliști” sunt Sfinții Părinți în asumarea corpului revelației vechi și nou-testamentare…! Ori apelul la spiritualitatea răsăriteană ar trebui să vină ca o completare prin care lupta oamenilor cu Dumnezeu este vizibilă și prin altfel de cadre mentale decât cele moștenite de scolastica apuseană, dar nicidecum ca terapeutică nervoasă, sezonieră și superficială a frustrărilor neînțelegerilor și experiențelor pastorale din bisericile apusene. (Observ această nervozitate și deraiere pulsională la unii ”crescuți” într-un protestantism deformat și superficial, care acum fac jubilații și jonglări fotogenice cu citate patristice sau experiențe mistice duse la altă margine a confortului mental, fapt ce îmi justifică prudența față de ”revoluțiile” și ”convertirile spirituale” ce cară eticheta absolutismului de la un mijloc la altul. Apropos, oare de ce nu se face dreptate istorică protestantismului, recunoscând că acuma, după câteva sute de ani de gândire și simțire post-Luther, putem vorbi de Patristică Protestantă? Sunt comori de doxologie, devoțiune, imnuri și gânduri profunde care ar face legitimă o astfel de titulatură și sunt convins că oricine, inclusiv un ortodox, ar putea ieși îmbogățit din experiența întâlnirii cu acest tip de spiritualitate).

Cel care exclude grija părintească, dar și de onoare, a lui Dumnezeu cu privire la Cuvintele Lui, va trebui să accepte că e susceptibil de exact aceeași violență, sete de putere politică și paranoia conspiratistă ca cele pe care le ”deconspiră” prin crearea teoriei sale despre revelație, inspirație, canon, etc. (Tocmai de aceea High Criticism e un parazit cu terminologie teologică al filosofiei post-kantiene, un accident al erorilor de argumentare, un reducționism convenabil și o vicioasă aranjare a evidențelor empirice – structura lingvistică folosită în Pentateuh e mai veche decât cea a ebraicii post-exilice și chiar mai mult, arheologia biblică oferă deja suficiente elemente empirice pentru a deconstrui teoria canonului ebraic ca element de coeziune politic-identitară în contextul robiei babiloniene, al celui de al doilea Templu – iată cel mai recent exemplu – Algorithmic handwriting analysis of Judah’s military correspondence sheds light on composition of biblical texts)

Poate că ar trebui să conștientizăm aroganța post-iluministă, atât de vizibilă la postmodernii modești atunci când vor să neutralizeze alteritatea prin apelul la relativism (sau teologia apofatică la modă prin unele locuri) și când își proclamă totalitarismul prin certitudinea în manipularea “dovezilor” științifice. Poate că e necesar un bun echilibru între ne-suficiența cunoașterii noastre și posibilitatea lui Dumnezeu de a vorbi, echilibru care ne tine treji într-un proces continuu al cunoașterii.

12963715_10201586853029715_5313286327732405410_nPoate că Împărăția lui Dumnezeu înseamnă (și) deschidere către voia Lui care se face atât în cer cât și pe pământ, voie care face apel la cunoaștere empirică, rațională, emoțională și de imaginație. De o astfel de transcendere a limitelor avem nevoie, transcendere care poate valoriza atât un Luther cât și un Grigorie de Palama, cu condiționările lor de rigoare. Conștientizând cât de puțin cunoaștem și fiind siguri că Dumnezeu nu vrea să ne piardă pe drumul către Sine, nu rămâne altceva de făcut decât să cercetăm lucrurile pe credem că le știm pentru a primi pe cele care nu știm. Iar această cunoaștere nu e ocazia construirii unui nou idol ci a unei slujiri mai generoase, sensibile și conștientă de sine, mai asemenea lui Hristos.

Conștienți de lucrurile care stau să vină și să fie descoperite, ar fi bine să nu risipim investiția pe care Dumnezeu a făcut-o deja în istoria umanității, așa cum vom vedea în articolul următor!