Papa, ateii și ipocriții (3. Porunca dragostei la pachet cu descoperirea păcatelor)

3. Porunca dragostei vine întotdeauna la pachet cu descoperirea păcatelor

Este plin Noul Testament de avertizări cu privire la căderi ale credincioșilor ”de rând” dar mai ales la cei care se vor institui în lideri ai bisericilor, în prooroci falși, în monumente ale ipocriziei:

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi . (Iuda 12)

În limbaj postmodern proorocii falși sunt caracterizați prin complexul ruperii schizoide, adaptabilitate de turmă în virtutea interesului propriu, plesneală de semantică a dragostei și optimismului, oleacă mai gurmanzi și pleziriști decât normalul, exacerbare a ceva ce nu mai apare niciodată, excitare sterilă, soliditate a zgomotului de mormânt, angoasați rătăciți și fără nicio ancoră într-un univers străin si pustiu. Aș vrea să văd și eu un profet fals, un ipocrit cu tot arsenalul simulării decepționale, care să facă show-ul său cu pocăința, smerenia, judecata și iertarea păcatelor, umilința și darea de întâietate a altora. Din câte am văzut ipocrizia se multiplică industrial pe tulpina semanticii dragostei, a incluziunii, a deschiderii către progres, a prosperității, a tragerii lui Dumnezeu în pătrățica propriilor prejudecăți, nicidecum a certificării de Sine prin prisma Cuvântului Său

devil-leading-sheep

Isus a fost “nemilos” în a critica dublul standard al deținătorilor monopolului moral al vremii Sale. Ținând cont că după zeci/sute de ani de atac furibund asupra creștinilor ca etalon moral al societății, putem vedea cum în spațiul public s-a instaurat o nouă aristocrație morală care moștenește un palimpsest de virtuți creștine, se folosește de ele ca să astupe gura celor celor ce se zbat în a le trăi, tăgăduindu-le însă puterea. Oare ar fi fost critic Isus față de guralivii de azi ce-și lustruiesc atât de bine mormintele văruite pe dinafară…

Interesant și trist e faptul că tocmai cei ce declară că vor să Îl vadă pe Isus cel real și uman din Scripturi îl uită pe undeva pierdut prin buzunarele pline de nervozități ideologice, psihanalizabile în sine. Strivesc versete biblice de capul celor din partida cealaltă, clamând însă violența celor violentați!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor!

…în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși (Exorcismul social postmodern).

Mă întreb dacă Isus are ceva loc în toată această bulgăreală a vinovățiilor între catolici, Papa, atei și evanghelicii împinși în joc de unii ce-și reglează stima de sine pe socoteala viciilor altora (neprihănirea fariseică e într-o tensiune mimetică teribilă dpdv psihic: ”tu, care ești născut în păcat, ne înveți pe noi, urmașii lui Moise?” Ioan 9:34).

Știm că judecata lui Dumnezeu începe de la Casa lui Dumnezeu și mai știm că unei biserici Isus îi spune că El a ajuns deja afară și o amenință cu lepădarea ei definitivă. Dar uităm să mai spunem și faptul că lumea va fi judecată prin sfinți, cei ce s-au judecat pe sine, și că bisericii care a fost cel mai drastic avertizată de Isus i se face și promisiunea cea mai mare, aceea ce a birui și de a domni împreună cu Isus. Există astfel la Isus un echilibru atât de fin calibrat încât face pocăința valabilă atât unui Nicodim greu de sine cât și unei femei samaritence ușuratice, promite aducerea sabiei celor ce-L urmează laolaltă cu luarea poverii și umplerea inimii de pace, onorează descoprirea lipsurilor mari printr-o iubire mare, stă la masă cu farisei, intră în casă la vameși, atinge vindecător și iertător prostituate, cheamă un trădător lângă El, etc. Cu alte cuvinte Isus este cel care ne învață cel mai bine cum e cu autenticitatea și ipocrizia noastră umană. El

  • ne îndeamnă să ne uităm mai întîi la bârna din ochii noștri, dar nu neagă deloc existența paiului din ochiul celuilalt, și chiar laudă intenția vindecătoare de a face bine semenului în nevoie,
  • ne spune să nu fim ca fariseul care își clădea stima de sine prin comparație cu căderile vameșului dar nu laudă vameșul pentru muțenia și cerbicia de a nu își recunoaște păcatele ci tocmai pentru pocăința sa,
  • iartă femeia prinsă în preacurvie, făcându-i de rușine pe cei ce vroiau să îi devoreze viciul, avertizând-o însă să nu continue viața păcătoasă pe care o avea, etc.

El, Cel care avea toate lucrurile în mâini, și știa că pleacă din lumea asta prin moarte de cruce, a luat un ștergar, un lighean de apă și s-a aplecat să facă muncă de rob, spălând ucenicilor picioarele. După care Isus le-a dat porunca dragostei în timp ce le descoperea tradările!

Aici este un model atît de atitudine (a luat un stergar și s-a aplecat), de motivații (i-a iubit până la capăt) cât și de limită (Iuda a avut ultima șansă dar nu a ales bucățica înmuiată de gazdă ca semn al prieteniei, pierderea lui a fost dincolo de toată inima caldă a Dumnezeului Mântuitor). 

Ce facem cu eșecurile din biserici, cu trădătorii ce zâmbesc ipocrit în fața descoperii trădărilor? Ceea ce a făcut și Isus: le spălăm picoarele cu atitudinea de slujire și cu motivația iubirii până la capăt, poruncindu-le să iubească, conștienți și de faptul că până și dragostea lui Dumnezeu este tăcută în fața aroganței umane, atât de auto-suficiente și de obsedată de …autenticitate. Să speli picioarele unui păcătos ca Trump are un mesaj la fel de puternic cu spălarea picioarelor unor refugiați…

Poate că mai bine decât catolicii ipocriți e să fii nu un ateu – care e atât de tentat să se așeze în jilțul judecătorului nemilos, al fariseului ce urlă predicuta dragostei pe socoteala căderilor vamesului, a femeii ce vrea să trăiască mai departe în păcat, etc. – ci să fii un Petru căzut, trădător de 3 ori de Mesia, care însă a căutat iertarea și nu doar că a obținut-o, dar a și mers până la moarte de martir pentru Cel care inițial l-a trădat. Poate că lumea noastră are nevoie de astfel de eșecuri umane recuperate și revitalizate, transformate prin har și Duh, oameni care s-au pocăit și au ajuns vestitori ai Evangheliei și făcători de bine oamenilor!

Papa, ateii și ipocriții (2. Ipocrizia sau despre excelarea ofensei)

2. Ipocrizia sau despre excelarea ofensei

Dacă ipocrizia este boala din dulapul creștinilor, cu siguranță că ea se desfată în regim de party în garderoba celorlalți!

Așa cum nu e bine să simplificăm schematic viața și zbaterile unui ateu, tot așa nu cred că e cinstit să simplificăm schematic viața și zbaterile unui creștin!

Un ipocrit este un om fluid, indecis, călător în două luntri către destinații divergente, un schizoid ce excelează în flatarea, complimentarea și onorarea altora ca supliciu necesar pentru flatarea, complimentarea și onorarea de sine. Un ipocrit are o bună înțelegere a cerințelor și standardelor celorlalți în timp ce excelează în necunoașterea, mințirea și decepționarea de sine. Un ipocrit refuză pocăința, el nu greșește capital și nici în detalii, el este suportiv și un team-builder, îi plac adoratorii, îi place să contorizeze ucenici în fișa realizărilor, este feroce și vocal cu viciile altora și blând și liniștit cu propriile deficiențe. Epoca noastră este prin excelență una a ipocriziei tocmai pentru că e una a concurenței discursive, a phænomen-ului, a arătării spre suprafață!

article-2685928-1f7fd4f900000578-681_964x643

Matthew Christopher,  St. Bonaventure Church

(Abandoned America: The Age of Consequences)

Undeva, cumva, oricare dintre noi ne-am găsit cel puțin o umbră a măștii ipocrite pe care convenționalismul social ne educă în a o purta ritualic. Acuma dacă stăm strâmb și judecăm drept, atât comunitățile creștine cât și indivizii care le compun nu sunt deloc scutite de astfel de auto-decepții, ipocrizii ceremoniale și morale, de parada virtuțiilor de duminică cu viciile viermuind de luni până sâmbătă. Dar aceleași comunități au preluat de la primii creștini sistemul de checks-and-balance care calibrează actele publice (propovăduirea Cuvântului și împărtășania de la Cina Domnului) cu cele relaționale (rugăciune și părtășie) cel puțin o dată pe săptămână. Prin diferite ocazii și medii de transmitere li se verbalizează necesitatea judecății de sine, socotirii propriilor căderi de peste săptămână, a prea-puținătății deschiderii și slujirii celorlalți, a calibrării inimii lor cu dorințele lui Dumnezeu și nevoile celor din lume, a resurselor imense puse la dispoziție  de Dumnezeu pentru a se aduna ca să se facă mai buni, nicidecum mai răi! Un zâmbet, o urare, o vorbă, o mână întinsă la biserică nu înseamnă neapărat convenții sterile și ipocrite ci pot fi și atingeri de viață, câteodată mai plăpândă, altădată mai viguroasă, dar cu siguranță complexă și diversă totodată. Ochiul rău niciodată nu va vedea binele pe când ochiul bun poate să vadă și lipsa laolaltă cu bucuria!

Aceleași comunități și aceeași indivizi sunt periodic atenționați că ”dacă nu strângi cu Domnul, risipești și chiar devii mai rău decât erai înainte de a-l cunoaște pe Domnul!” Și nu știu altă comunitate de oameni care să fie mai “bombardată” cu mesajul pericolului ipocriziei, a  căderii de pe cale și a pocăinței de sine ca cea a creștinilor! Chiar liberalii săltăreți de azi se plângeau că bisericile sunt prea obsedate de puritanismul judecăților de sine, al pocăinței și umilinței… Da, sunt biserici care își tratează rău răniții, sunt bădărane în suplinirea nevoilor celor care vin din iadul unor relații frânte, dar chiar și acolo ușa e deschisă, cel puțin o mână e întinsă, cel puțin o inimă să se roage, cel puțin o casă deschisă cu o pâine pe masă! Oricât de dezbinată, legalistă, încruntată și obtuză ar fi o biserică și cei ce o compun, un ateu ce fuge de sine și de întunericul pe care l-a atins în viața lui tot are acolo un loc, o protecție și un ajutor. Și știu bine ce vorbesc tocmai pentru că acum 20 de ani eu eram acel ateu care a fost primit într-o astfel de biserică…

Oferirea ateilor ca model de autenticitate este un cadou otrăvit, o perversă decapitare a lor cu zâmbetul și complimentarea unui călău ce te convinge că îți face un serviciu. Judecata nu va ocoli pe cei care știu dar nu fac, la fel cum nu va fi timidă în fața celor ce au refuzat și să știe și să facă! Am fost și eu ateu, și încă unul tare de clanță. Și nu îmi aduc aminte ca atunci să fi fost un model de onestitate, de moralitate și verticalitate – nu aveam nicio referință și nicio autoritate reglatorie, orice era posibil și chiar necesar. Eram un ateu relativ cuminte, fără vicii și adicții la modă, dar eram într-o bălteală sufocantă a stimei de sine și a prețiozității propriei mele aure care, culmea, strălucea tot mai tare pe măsură ce mă comparam cu obtuzitatea și primitivismul religioșilor din juru-mi! Descoperirea lui Isus Mântuitorul mi-a rezolvat problema definirii identității fără a recurge la mimetismul rivalic, mi-a calibrat încrederea în sine în raport cu grația divină și mi-a oferit simțul realității în ceea ce privește limitele mele umane cât și lupta cea bună de a mi le întinde peste noi domenii. Nu e un drum ușor tocmai pentru că de-a lungu-i descopăr erori de gândire, lipsuri de simțire, comodități relaționare, laolaltă cu bucurii revelaționare și fragilități umane îmbietoare. Cu alte cuvinte am acum parte de o bogăție de gândire, de simțire și imaginație care îmi era cu totul străină în timpul staționării pe tărâmul ateismului.

Am oroare de „onestitatea” strâmbă și cu degetul mereu spre alții – e doar un simplu instrument politic de bătălie cu cei care te contestă și care implică un sofism al falsei dileme de 2 lei: ateii nu pot fi ipocriți? Dacă ne iubim semenii cu adevărat, să le lăsăm și ateilor ceva spațiu de pocaință, asa cum o facem pentru noi, ceilalți, ipocriții de serviciu!

Olimpiada tiranilor (3. Căderea mesianică)

There is no greater tyranny than that which is perpetrated under the shield of the law and in the name of justice. (Montesquieu)

Pentru că tentațiile totalitare sociale sunt o multiplicare violentă a celor individuale, am considerat oportună aventurarea prin tărâmul tiraniilor ce ne pândesc azi luând mai întâi precauția descoperirii propriei erori hermenutice, cea a rezolvării problemelor lumii prin situarea dinafara lor. Ochiul care nu se vede pe sine are o cât se poate de anapoda apucătură de a folosi binoclul istoriei, neajunsurile acesteia din urmă reclamând parada nihilismului pentru că, nu-i așa, vremea anxietăților este timpul profeților. Ori timpul acestor profeți este și desfătarea falșilor profeți, bucuroși de clientela disperată în a le cumpăra idolii salvatori. Tocmai de aceea am continuat cu un crochiu clinic al tiranilor și, mergând pe urmele cărții Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror a profesorului Waller E. Newell, am observat că despoții din istorie se pot grupa în (1) tirani posesivi/hedoniști, (2) reformatori sau despoții benevolenți și (3) tiranii milenariști. Dintre toți cei enumerați, aceștia din urmă sunt cei mai violenți și periculoși tocmai pentru că … sunt tineri, idealiști și vor să facă lumea un loc mai bun!

1. Cum psalmiști ratați devin demoni gălăgioși

Lumea e plină de suferință a inocenților, rugă a victimelor oprimate, batjocură a celor fără de inimă, etc. O întreagă ligă a poeților și artiștilor a meditat la această priveliște a sanctuarului pustiit, a vieții stoarse de vlagă și demnitate. Nu poți rămâne insensibil și nepăsător în fața unei astfel de tragedii cosmice! Doar revoluția, pumnul ridicat, eliminarea celor vinovați, eliberarea celor captivi, pot aduce zorile unei noi ere, o eră a păcii, a egalității și prosperității tuturor.

Oare cum ar fi arătat istoria secolului trecut dacă Hitler nu ar fi acumulat frustrare socială și mânie revoluționară și în cele din urmă ar fi fost admis la Academica de Arte, Lenin nu ar fi suferit radicalizarea în urma executării fratelui său ca atentator la viața țarului Alexandru sau dacă Mao nu ar fi suferit complexul originii sale țărănești? Ar fi schimbat toate aceste contexte radicalizarea revoluționară a acestor tirani? Nu e deloc neglijabilă zestrea psihologică în care sunt aruncate ideile rebeliunii și radicalismului utopic dar dincolo de particularitățile psihologice ceea ce rămâne comun este mânia justificată și agresivitatea justițiară care devin indispensabile proiectului justițiar de re-modelare a lumii.

În Ferma Animalelor G. Orwell a surprins magistral această cădere înălțătoare a tiraniei luminate, benevolente, în numele utopiei egalitariste. Animalele ridicate împotriva nemilosului lor stăpân uman, exploatator și insensibil, ajung să trăiască o tiranie și mai asupritoare sub comanda celor ce i-au condus în revoltă.

animal_farm

Pe lângă multitudinea eroilor faustici din literatura cultă, o altă variantă, foarte populară de altfel, a acestei căderi înălțătoare a eroului tragic o găsim în literatura pop: Anakin Skywalker este tânăr, sensibil, altruist, dedicat altora, pasional în facerea binelui și totuși… este prins în chingile durerii pricinuită de moartea mamei sale ca urmare a unor nedreptăți sociale cumplite (sclavie, etc.), se revoltă împotriva lentorii și insensibilității birocratice față de rezolvarea problemelor stringente ale galaxiei și ajunge să o strivească pe cea iubită ca efect al potențării malefice a resurselor angajate tocmai pentru protecția celei iubite. Cel care a fost avertizat de contele Doku: Twice the pride, double the fall! ajunge să creadă că trecând de partea întunecată I have brought peace, freedom, justice, and security to my new Empire!

Militanții profesioniști devin obiectul ascultării din noua ordine instalată. Noii eliberatori devin, la rândul lor, noii oprimatori! Orice progres și vis utopic este supus recesivității post-adamice. Îngerul cu sabie de foc încă păzește intrarea în Eden ca să păzească drumul care duce la pomul vieții! De altfel discuția oamenilor față în față cu Dumnezeu începe cu o poruncă dată oamenilor; ”păziți grădina!” și se termină cu o altă poruncă, dată însă îngerilor: ”păziți drumul care duce în grădină!” (Gen. 2-3) Utopia este tocmai efortul sușinut în a sparge bariera acestei cenzuri a lui Dumnezeu!

2. Vortexul umanitarismului colectiv

Dintre toate pasiunile umane, cea pentru îndreptarea nedreptăților este cea mai des folosită în multiplicarea  suferințelor și a injustițiilor umane. Nimeni nu vrea să facă răul pe gratis – întotdeauna îl vinde în ambalajul unui mai bine atractiv,  dezirabil. Problema este că nu se poate construi o lume mai bună pe baza nervului și mâniei. Revoluționarii sunt dispuși să treacă lumea mai întîi prin focul purificator pentru a se bucura în noul mileniu utopic. E o temă recurentă ce se regăsește în mentalul creștin-gnostic, budist, iluminist și postmodern. De altfel linia nihilismului revoluționar, utopic, se scurge prin canalele istoriei dinspre eco-anarhiștii progresiști din campusurile universitare de azi înspre teoreticienii post-structuraliști, mergând apoi prin vortexul marxist, iluminist și ajungând până la refuzul noțiunilor pietiste de ordin religios și montarea ”științifică” a radicalismului iluminist, a filosofiei mecaniciste, deterministe, a lui Spinoza. Filosofie care devine eliberatoare dar și deschisă oricărei viitoare tiranii în numele elibrerării tocmai pentru că nu doar permite ci face necesară o filosofie a determinării sociale, precedată de o hermeneutică biblică corespunzătoare (o lectură nu doar utilă ci chiar obligatorie în înțelegerea rădăcinilor iluministe ale totalitarismului o reprezintă cartea lui Jonathan I. Israel, Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity, 1650-1750OUP, Oxford, Jul 18, 2002)

Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă…  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite! (Altruismul răului)

Patimile revoluționarului justițiar: când politica devine un substitut pentru religie, atunci

– speranțele umanității atârnă de alegerile, capriciile și efemerele virtuți ale politicienilor,

– argumentația se închide în patima singurului unghi de vedere,

– semenul este redus la un simplu ghem de opțiuni corecte sau incorecte,

– acțiunea dincolo de morală se cere tocmai in numele moralei.

Când politica devine substitut pentru religie, orice formă de violență este nu doar posibilă ci cu necesarmente invocată ca și soluție la impasul numărului mereu disputat de erori cu pretenții de adevăr.

Nu e deloc întâmplător faptul că mulți dintre tiranii (cam toți de fapt) milenariști au început destul de timpuriu – în jurul vârstei de 30 de ani – ascensiunea în politică. Iar ascensiunea politică era întotdeauna alimentată de lecturile utopice, ale umanitarismului radical ce reclama activismul ca modus operandi.  Что делать? (ce este de făcut?) al lui Lenin este musai însoțit de Hasta La Victoria Siempre Comandante Che Guevara plus deviațiile lingvistice din engleză sau arabă ale militanților utopianismului recent (cu precădere progresist și islamist).

Dacă ne uităm la fascism, observăm că el a fost mai întâi o efervescență a rebeliunii culturale, ce s-a instituționalizat apoi în revoluție politică. “Hysterical realism” nu e doar un concept literar ci era deja o banalitate cotidiană în Italia de la trecerea secolului XIX-lea în secolul XX-lea. Înainte de a fi o mișcare politică fascismul este una culturală, este isterizarea maselor ca agent revoluționar înspre instaurarea unei idilice/utopice societăți (internationaliste în variantă comunist-progresistă, naționalistă în fascismul naționalist sorelian). Violența rebelă a oamenilor ca răspuns la violența sistemului asupritor este exact aluatul care dospește în fascism (cel “bun”, justificat, revoluționar) (fac referire mai ales la The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution by Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri).

Istoria este filosofia în exemple. Iar tiranii milenariști au știut aproape la perfecție să facă istoria accesibilă oamenilor de rând, ”deschizându-le” mintea și apetitul pentru corecta ei interpretare:

Such consciousness on the part of the workers can only be expressed by the class party, which is in the last analysis the deciding factor in transforming the bourgeois crisis into the revolutionary catastrophe of all of society. In order to save society from the maremágnum into which it has fallen, it is therefore necessary that there should be a collective revolutionary organ of thought and action that can channel and illuminate the subversive will of the masses. For this task the ruling class is incapable of offering any help, because it cannot discover appropriate new forms with which to liberate the productive forces that exist and direct them toward new development. (Amadeo Bordiga, Battaglia Comunista, No. 7, 1952)

În plină desfășurare a ravagiilor totalitarismului comunist și la foarte scurtă perioadă după falimentul celui fascist Eric Hoffer, un contemporan al lui G. Orwell,  scria The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements (1951), o carte polemică despre

  • patologiile credinței revoluționarilor,
  • despre unghiurile moarte ale vizionarismului lor,
  • despre nevoia lor a aduce schimbare și oportunități nelimitate,
  • de a găsi subtitute pentru lipsurile identificate,
  • de a găsi și convinge potențiali prozeliți ai cauzei lor,
  • de a le descoperi spiritul auto-victimzator, identificându-i ca ”indezirabili” de către cei de la putere,
  • de a-i chema la acțiune, unificându-i într-o mare masă a revoluționarilor.

Dar autorul ne spune că nimic nu e posibil fără frustrare și fixațiile ei:

All the true believers of our time—whether Communist, Nazi, Fascist, Japanese or Catholic—declaimed volubly (and the Communists still do) on the decadence of the Western democracies. The burden of their talk is that in the democracies people are too soft, too pleasure-loving and too selfsh to die for a nation, a God or a holy cause. This lack of a readiness to die, we are told, is indicative of an inner rot—a moral and biological decay. The democracies are old, corrupt and decadent. They are no match for the virile congregations of the faithful who are about to inherit the earth. (Eric Hoffer, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements, Harper Collins, 2010, p. 163)

Ecoul unui text ca acesta

“Emancipatory politics must always destroy the appearance of a ‘natural order’, must reveal what is presented as necessary and inevitable to be a mere contingency, just as it must make what was previously deemed to be impossible seem attainable.” – Mark Fisher

cere de la sine un răspuns ca acesta

The twentieth century was host to systems of doctrinal conviction that made unorthodox belief a capital affront, made conflict mortal, and all enterprise sacrificial (A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, Stanford University Press, 2012, p. xi).

Este deci  posibilă o cură pentru aceste tentații totalitare cât se poate de benevolente și altruiste în aparență?

Raised Under the LGBT Umbrella

Truth often suffers more by the heat of its decenders, than from the arguments of its opposers. ruth often suffers more by the heat of its defenders, than from the arguments of its opposers (William Penn)

Dawn Stefanowicz grew up in a home where the sexual desires of adults were put ahead of her needs and well-being. Today she fights for traditional marriage and a child’s right to a mother and father.

Jim Graves, Catholic World Report, June 27, 2012

Same-sex marriage is the cause célèbreof many politicians and celebrities, and is extensively covered in the news. As debates rage, one central issue is often overlooked, believes Canadian author and speaker Dawn Stefanowicz: how does being reared in a same-sex household affect children?

Many states already allow same-sex couples to adopt children, a practice that will be further cemented in law as more states issue marriage licenses to homosexual couples. Additionally, some homosexuals have children of their own from previous opposite-sex relationships. Dawn brings a rare voice to the public discussion; her father was actively involved in the gay lifestyle, and she describes herself as “raised under the GLBT [gay, lesbian, bisexual and transgender] umbrella.”

Dawn was born in Toronto. Her father became an active homosexual at an early age. He was a successful businessman. Desiring children, he married, and the relationship produced Dawn and two brothers, one her twin. After Dawn and her brother were conceived, their father ended sexual relations with his wife, and pursued homosexual relationships at well-known gay meeting places in Canada and the United States. Dawn was often brought along to many of these locations, even as a child. Her father had numerous gay lovers, and brought them into the home. At age 51, in 1991, he died of AIDS.

Today, Dawn lives in Ontario, Canada. She is a licensed accountant, a Christian, a public advocate of children being reared in homes with opposite-sex, married couples, and a vocal defender of traditional marriage. She has been married to a man for 28 years, and has two teenaged children. In 2007, she published Out From Under: The Impact of Homosexual Parenting, a book about her experiences growing up in the GLBT world. On the occasion of the fifth anniversary of the release of her book, she spoke with Catholic World Report.

Why did you decide to share your story of being “raised under the GLBT umbrella” in your book and your speaking engagements?

Dawn Stefanowicz: I felt compelled. I made a public appearance before Canada’s Senate of Legal and Constitutional Affairs committee in Ottawa in 2004, asking that they not add “sexual orientation” to the existing hate-crime legislation due to restrictions on freedom of speech and religion. Later that month, I shared my testimony before a school board. Almost immediately, gay activists who had been bussed in—and I should say I dislike using the term “gay,” but it’s commonly used today, so I will—began shouting at me as I testified so that you couldn’t even hear what I was saying. A half dozen times I was interrupted. I was concerned for my safety, so I asked a security guard for an escort to my car. I went home and began writing my book. I wanted to share my experiences growing up in a same-sex household.

One thing you stress is that you didn’t observe a monogamous relationship in your home when growing up.

Stefanowicz: Yes. For children such as myself, just because our parents are “partnered,” doesn’t mean they are monogamous. Monogamy in the gay community means “serial monogamy,” you have a single partner for several months and then move on, or you’re in a relationship but have multiple partners on the side. Research shows that most male homosexual relationships become open within the first year. A recent New York Times article confirmed this—50 percent of same-sex male “marriages” become open to other sexual partners within the first year. My father could be in a “committed,” long-term relationship, but there was an agreement with his partner that there would be sexual relationships with others.

When I was growing up, I wasn’t surrounded by average heterosexual couples. In my home there would be my father’s partners and male friends, and they would often take me along to meeting places in the GLBT community. I was just a child, but I was exposed to overt sexual activity. When I was about nine, for example, my father took me to a downtown sex shop. He said he wanted to expose me to sexuality so that I wouldn’t be prudish. There was no sense of privacy around sexuality. Sex was very public; that was part of the gay culture.

He’d take me to see the work of gay artists, whose paintings and sculptures seemed to have phallic symbols worked into their art. He’d take me to nude beaches where gay men met one another. He wanted me to take my clothes off too, but I wouldn’t. It was at such places that men were involved in “cruising,” propositioning one another for sex. There were areas nearby you would go to for sex. There was a network; if the police were coming, they’d tip one another off and they’d stop their sexual activity.

This was before the Internet age, but there was still an incredible network that the gay community used to inform one another about their meeting places where they could go for a “quickie.” They could be public beaches, gyms, or even parks where children were playing nearby. My father would go cruising at locations all over Canada. He also loved coming to the States; his favorite cities included San Francisco, Miami, and Ft. Lauderdale. You could cruise, find someone in a few minutes, and go someplace to have sex.

My father also kept an apartment near his downtown office where he could meet someone for quick sex.

Once, when I was in the 10th grade, I was excited because my father came to school to watch me perform in the band. He never did before. I saw his eyes bug out when he saw all the teenage boys performing on the stage with me. Then I realized that he was not there for me, but to pick up young men.

As you got older, your father used you as “bait” to attract men he was interested in having sex with, too.

(Continue reading article HERE)

Exorcismul social postmodern

“We find comfort among those who agree with us – growth among those who don’t.” (Frank Clark)

Suntem foarte ocupați .. să ne protejăm prejudecățile!

Exorcismul social nu este doar o activitate paranoică a “Evului Mediu Întunecat”, ci și o afacere postmodernă, una care este chiar mai eficace decât cea medievală datorită instrumentelor mass-mediei/propagandei pe care le avem acum. Ceea ce studiem noi acum ca fiind exorcismul social comunist și fascist, alții vor studia pe propriile noastre prejudecăți și favoritisme iraționale, cîteva exemple recente fiind controversa Brexit, alegerile prezidențiale din SUA din 2016, războiul cultural dintre conservatorism și progresism. (Această mentalitate ”noi” versus ”ei” ne ține captivi mecanismului de favorizare a propriilor prejudecăți și stereotipuri ca fiind credințe care se auto-împlinesc – a se vedea paradigma grupului minimal  – the minimal group paradigm – a lui Henri Tajfel.)

ingroup-outgroup

Una dintre ironiile istoriei este modul atât de ușor în care aceasta schimbă etichetele ”noi” versus ”ceilalți”, ”victime” versus ”călăi/oprimanți”, ”revoluționari” și ”reacționari”, păstrând însă același mecanism de etichetare de grup și favoritism al prejudecăților. Să luăm un exemplu recent: arătarea pumnului de către un conservator ar fi considerat un sacrilegiu, un act homofobic și dizgrațios, pe când ”pumnul revoluționar” socialist transmite  un ”puternic mesaj social” iar pumnul lui  Robert de Niro sau al  Papei Francisc sunt valorificate ca fiind cool, un happening estetic și chiar o datorie morală!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor! ….

Armed neutrality makes it much easier to detect hypocrisy. (Criss Jami)

Există o cale mai bună!

În Luca 18 Isus spune o întâmplare cu un fariseu și un vameș:

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.

 „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’ Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’

 Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:9-14)

Oamenii care judecă propria neprihănire vor fi prizonieri mentalității ”noi” versus ”ei”. Dar atenție, nu întodeauna este  vorba despre ”oamenii religioși” ca fiind ”fariseii ipocriți” iar ”păcătoșii mândri de păcatul lor” ca fiind ”umilii și oneștii vameși”. Așa cum am spus mai înainte, în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Isus Hristos depășește această mentalitate ”noi” versus ”ceilalți”. Dar pentru asta El nu ne oferă un discurs de Miss Universe al dragostei care sparge toate barierile și polarizările (așa cum sofiștii progresiști fac). El operează cu o realitate incomfortabilă și dureroasă: noi toți suntem vinovați, cu prejudecăți, violenți, buni de blamat și judecat. Ironic, Isus respinge categoric mișcarea decepțională fariseică postmodernă a auto-justificării neprihănirii ”Pride/Spread love”: ”Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14) Când cineva vine să ofere ”dragostea” fără să accepte mai întâi realitatea că el este vrednic de vină și judecat pentru putrefacția și durerea lumii, atunci acea persoană nu vinde decât un paleativ, un simplu anestezic, un surogat, nicidecum leac care să vindece.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși:

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12:24)