Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (investiții risipite)

Investiții risipite

Sunt investiții pe care Dumnezeu le face și ne avertizează să nu I le risipim (tocmai pentru că aceste investiții L-au costat mult, până și moartea de om din care noi nu prea L-am vrea eliberat). O astfel de investiție este lunga Sa ”luptă” cu omul prin care El s-a lăsat pipăit, testat, încercat. Istoria revelației include o întreagă paletă de experiențe de tot felul și aproape pentru orice tipologie umană. Bătrâni și tineri, săraci și bogați, prinți și cerșetori, bolnavi și viguroși, femei și bărbați, introvertiți și petrecăreți, sceptici și vizionari, cu toții suntem circumscriși de experiențele lui Dumnezeu cu umanitatea așa cum ne-au rămas pe paginile Scripturii. În această istorie a revelației Sale Dumnezeu a pregătit mintea umană să fie tot mai deschisă spre ceea ce nu știe și totodată să judece lucruri din ce în ce mai sofisticate ce, culmea, se relevă în forme din ce mai minimaliste, debarasate tot mai mult de schele pedagogice. Ori culminarea acestei sofisticări a revelației este întruparea lui Hristos. Aporiile logice, schemele morale, intuițile estetice, schelele cognitivo-ontologice, toate acestea au fost provocate, întinse, răsturnate și re-valorificate odată ce Dumnezeu S-a făcut trup:

  • frumusețea celui mai frumos dintre oameni s-a disipat în urâțenia chinului de pe Dolorosa și de pe cruce (urâtul și monstruosul sunt forme de revelație pe care pedagogia divină le folosește mai mult decât ar admite pretențiile noastre de sfințișori pudici),
  • nelimitatul ce alege să treacă prin gâtul îngust al clepsidrei timpului uman și se îmbracă în întuneric, venind să locuiască în întuneric, ca să aducă lumina pe care întunericul nu o poate înghiți,
  • Dumnezeul care își face dovada de dragoste față de niște creații rebele trimițând prin strigare publică pe prea-iubitul Său Fiu, Cel deopotrivă în cele mărețe, ca să guste moartea răscumpărătoare, să ia vina și să o arunce înapoi celui rău, aruncându-l astfel din poziția atât ontologică cât și morală de a acuza atât omul cât și pe Dumnezeu.

Dacă întreaga istorie a revelației Îl are ca scop pe Hristos, ce Singurul care L-a văzut pe Dumnezeu și care Îl poate face de cunoscut, ar fi o risipă teribilă să risipim această investiție și să ne întoarcem la umbre în defavoarea realității care aruncă umbra respectivă. O astfel de risipă ar fi re-aranjarea cadrului cultic prin care se mijlocește experiența divină. Revenirea la un cadru liturgic vechi-testamental anulează nu doar noutățile pe care le-a adus Isus Hristos, ci riscă a anula (prin deraiere a privirii, manie a gesticii, dependență a vizualului) și bogăția devoțională care vine din facerea fiecărui credincios templu al Duhului (risc valabil și pentru contextul liturgic protestant). Ori revenirea la cadrele liturgice similare celor leviticale vine ca reacție la primejdiosul și riscantul pariu pe care Dumnezeu l-a făcut atunci când a trimis în lume vulnerabili și ”neprofesioniști” într-ale religiei, miei în mijlocul lupilor, pescari care să învețe teologie, vameși care să învețe pe alții ce înseamnă smerenie și facere de bine, etc.. În organizarea împărăției care se multiplică peste întreg pământul Dumnezeu a lăsat libertatea Duhului de a conlucra cu oamenii în alegerea celor mai bune și relevante forme care să permită păstrarea și consolidarea funcției. Ori mintea umană preferă rigurosul legalist libertății riscante, forma procedurii și nu cea a Spiritului care nu știi când și cum vine, ci doar îi vezi schimbările. În toată această tensiune între formă și funcție, libertate și regulă, prescripție a siguranței și risc al aventurii, mintea umană tinde să rupă echilibre, să statornicească forme efemere și să absolutizeze limite.

Dumnezeul părăsit în sărbătoare

Când Cuvântul S-a făcut trup se împlinește o promisiune a lui Dumnezeu că El va veni să locuiască cu oamenii. Oameni care au tot fost alungați către Est atunci când au păcătuit (Gen. 3:24, 4:16, 11:2-4), invitația spre Dumnezeu fiind reluată prin aranjarea Cortului Întâlnirii în așa fel încât poarta de intrare era la Est. Estul e direcția exilului de la Fața lui Dumnezeu, este locul pustiit, sălbatic de unde vine vântul distrugător care amenință viața (Ps. 48:7; Ez. 27:26). Estul este pentru profeți simbolul exilului babilonian și de unde însuși Dumnezeu va veni să își răscumpere oamenii (Ez.10:18, 19, 11:22-23). Estul e locul de unde Dumnezeu vine în ajutorul poporului Său, aducând mântuirea (Is.41:25; 63:1; Ez.43:4; Zah. 14:4, Mal. 4:2, Luca 1:78,  2Pet. 1:19). Ori astfel se împlinește ceea ce a spus Ioan Botezătorul – ”este în mijlocul vostru Unul”, este noul Adam care se întoarce spre paradis, și ne va arăta din nou calea spre Dumnezeu, va reface intinerariul apropierii de Dumnezeu, capitalizând și semnificând ceea ce era doar ca umbră spre învățare în Cortul și Templul Vechiul Testament.

Când Cuvântul a locuit printre noi El ne-a spus clar că v-a dărâma templul de la Ierusalim pentru a zidi un nou templu. Interesant e faptul că atât Evanghelia după Ioan cât și Apocalipsa au o structură narativă care se pliază foarte bine pe un itinerariu cultic al intrării dinspre curtea Cortului/Templului spre Sfânta Sfintelor (Ev. după Ioan cap. 1-11 Isus și cei din curte care vin cu jertfele pentru vină, cap. 12-16 Isus și ucenicii în Locul Sfânt, vorbind despre Duhul care va veni să-i lumineze pe cei 12, apoi rugaciunea de Mare preot din cap. 17 si aducerea Lui ca jerfă bună de sacrificat. În Apocalipsa avem o ușă în cer deschisă – cp. 4, apoi un altar al martirilor în cap. 6, apoi altarul tămâierii în cap. 8, o perdea care se frânge și arătarea chivotului în cap. 11).

Ori Isus spune Dărâmați Templul acesta! tocmai pentru că Templul de la Ierusalim nu își mai împlinea funcțiile. În plin festin al sărbătorii în Numele Lui și la Casa Lui, Dumnezeu era părăsit, singur, călcat în picioare, neglijat și uitat! Când religia nu îl mai are pe Dumnezeu prezent, ea se transformă inevitabil într-o pură activitate economică, chiar foarte profitabilă! Chestiunea însă pare a fi ciclică în istoria celor ce au avut privilegiul de a-L găzdui pe Dumnezeu, indiferent că se numesc ortodocși, protestanți sau catolici. Riscul de a-L scoate pe Dumnezeu și a-L auzi cum bate dinafară la poarta bisericii Sale plină de precupeți înavuțiți este, din păcate, valabil oricând și oricui.

“Christ Driving the Money Changers from the Temple” by New Zealand artist Michael Smither, 1972 (Victoria University of Wellington Art Collection, New Zealand)

“Christ Driving the Money Changers from the Temple” by  Michael Smither, 1972

În tradiţia creştin-răsăriteană observăm o logică a inversării în raport cu semnificaţiile degajate din textul Vechiului Testament. Prima inversare este cât se poate de corectă, cu mențiunea însă că în imaginarul biblic nu Apusul ci Estul este tărâmul pieirii, al întristării și negurei:

1. În Biserica Ortodoxă se observă o topografie inversată celei din Vechiul Testament (în ce priveşte direcţia – geografică, Răsărit-Apus, – apropierii de Dumnezeu). Mă voi opri asupra unui citat al lui Mircea Eliade despre topografia bazilicii bizantine ca fiind una încărcată de sacralitate şi cu valenţe soteriologice:

Bazilica creştină şi, mai târziu, catedrala reiau şi prelungesc toate aceste simbolisme (ale spaţiului sacru ca repetare a cosmogoniei, ca Axis Mundi dar şi ca imago mundi, loc al armoniei divine, etc., n. m.). Pe de o parte, biserica este concepută ca imitare a Ierusalimului celest, şi aceasta încă din antichitatea creştină; pe de altă parte, reproduce Paradisul sau lumea celestă. Dar structura cosmologică a edificiului sacru persistă încă în conştiinţa creştinătăţii: ea este evidentă, de exemplu, în biserica bizantină. <<Cele patru părţi ale interiorului unei biserici simbolizează cele patru direcţii cardinale. Interiorul bisericii este Universul. Altarul, spre răsărit, e Raiul. Uşile împărăteşti ale sanctuarului propriu-zis se mai numesc Uşile Raiului. În săptămâna Paştilor, această uşă rămâne deschisă pe tot timpul slujbei; sensul acestui obicei este explicat clar în Canonul pascal: Hristos s-a ridicat din mormânt şi ne-a deschis porţile Raiului. Apusul, dimpotrivă, este tărâmul negurilor, întristării, al morţii, lăcaşul etern al celor adormiţi care aşteaptă învierea trupurilor şi judecata din urmă. Centrul bisericii este Pământul. Potrivit părerii lui Cosmas Indikopleustes, Pământul este dreptunghiular şi mărginit de patru ziduri care susţin bolta. Cele patru părţi ale interiorului bisericii simbolizează aşadar punctele cardinale.>> (Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 59-60. Eliade face trimitere la Hans Sedlmayer, Die Entstelung der Kathedrale, Zurich, 1950, p. 119; W. Wolska, La topografie chretienne de Cosmas Indikopleustes, Paris, 1962, p. 131 şi passim)

2. A doua inversare este însă contrară Noului Testament iar asta doare teribil. În Biserica Răsăriteană s-a canonizat un itinerariu inversat faţă de cel din Noul Testament (în ceea ce priveşte accesibilitatea şi modalitatea de apropiere de Dumnezeu). Bisericile creştine (biserica are aici înţelesul nou-testamentar al comunităţii credincioşilor lui Hristos) din primul secol se strângeau în casele creştinilor. Cea mai veche biserică cunoscută (biserica are acum înţelesul strict al edificiului în care se adunau credincioşii) a fost fondată la Dura Europos, pe malul râului Eufrat, în deşertul Sirian. Ea datează din prima jumătate a secolului trei şi a fost făcută prin unirea a două camere dintr-o casă şi construirea unei platforme.

În reorganizarea cultului creştin după oficializarea lui în Imperiul Roman, s-a preluat caracterizarea Templului ca fiind o imagine a lumii, caracterizare făcută de Iosif Flaviu (Templul avea trei părţi separate: Curtea Templului reprezintă marea; Locul Sfânt – Pământul, ambele accesibile omului şi o a treia parte, cea a Locului Prea Sfânt, care reprezintă cerul, inaccesibil omului; a se vedea Josephus, Flavius: The Antiquites of the Jews, III, 7, 7 în The life and works of Flavius Josephus by William Wiston (traducător), SAGE, 1996, p. 227). Catapeteasma sau perdeaua ce separa Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt a fost înlocuită, sau mai bine spus reintrodusă în spaţiul liturgic (nu în cel iudaic, pentru că Templul de la Ierusalim fusese distrus în anul 70 d. Hr., ci în liturghia creştin-ortodoxă) prin aşezarea iconostasului, separând altarul de naos. Introducerea iconostasului o dată cu Sfânta Sofia a lui Iustinian (construită între 532-537) nu face altceva decât să sugereze „misterul dumnezeiesc spre care înaintează poporul credincios”  (Stăniloaie, Dumitru: Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 41).

A urmat doar un singur pas până la restabilirea modalităţii vechi-testamentare a apropierii de Dumnezeu, a itinerariului iniţiatic preoţesc, neţinându-se cont de realitatea nou-testamentară a jertfei lui Isus Hristos de substituţie, de mântuire şi de facilitare a relaţiei omului cu Dumnezeu (vezi despicarea perdelei Templului din Ierusalim în momentul morţii lui Isus Hristos pe crucea Golgotei – Mat. 27:51; Marcu 15:38). Acest pas a fost realizat prin reintroducerea interdicţiei de a intra în altar pentru credincioşii care participă la celebrarea ritualului liturgic în naos (corespondentul creştin ortodox al Locului Sfânt al Cortului/Templului iudaic) sau în pridvor (corespunzând Curţii Cortului/Templului), pas făcut prin canonul 69 al Sinodului al II-lea Trulan (Quinisext) din 691-692:

Nu este permis mireanului să intre în sanctuar (sfântul altar în limba greacă), totuşi, în conformitate cu o anumită tradiţie străveche, puterea şi autoritatea imperială nu este împiedicată prin aceasta ca, atunci când doreşte, să aducă darurile sale Creatorului (The Nicene and Post-Nicene Fathers, Second series by Philip Shaff (editor), vol. 14, The Seven Ecumenical Council of the undivided Church. Their canons and dogmatic decrees; The Canons of the Council in Trullo; often called The Quinisext Council, Canon LXIX, SAGE , OR SUA, 1996, p. 948).

În cele ce urmează, voi cita un fragment din manualul de Istorie a Bisericii Universale, întocmit de onorabilul, de altfel, Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu. Acest fragment se referă la importantele decizii statuate prin Sinodul II Trulan (Quinisext), cititorul fiind informat despre canoanele privind … ordinea scaunelor  episcopale, şi nicidecum despre cele privitoare la reiniţierea cultului levitical în Biserica lui Hristos. Prin modul în care selectează informaţiile de ordin istoric, acest fragment este edificator pentru un anumit mod de a lectura istoria bisericii de către învăţământul teologic din Biserica Ortodoxă Română:

Din numărul de 85 de Canoane Apostolice, recunoscute în Biserica Răsăritului, Biserica de Apus nu recunoaşte decât 50.

Prin canonul 30, s-a confirmat din nou ordinea onorifică a scaunelor, stabilită anterior prin canonul 3 al sinodului II ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, după cum urmează: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. S-a recunoscut din nou egalitatea scaunelor de Constantinopol şi Roma.

Sinodul a condamnat şi unele practici din Biserica de Apus. Astfel s-a oprit pictarea Mântuitorului în chip de miel; s-a condamnat celibatul preoţilor şi al diaconilor, introdus în Apus, afară de al episcopilor; s-a interzis postul de sâmbătă şi uzul de a mânca brânză, lapte şi ouă în Postul cel Mare. Papa Adrian I (772-795), trimiţând delegaţi la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din 787, în scrisoarea către acest Sinod, a recunoscut canoanele Sinodului quinisext din 692, şi le-a introdus în „Colecţia Hadriani” (Mansi, XIII, 414 ş. u.). Mai târziu, din cauză că Sinodul quinisext a confirmat pentru a treia oară, prin canonul 30, drepturile patriarhului ecumenic şi egalitatea lui cu scaunul Romei, şi a condamnat unele practici şi obiceiuri ale Bisericii de Apus, papii, începând cu Nicolae I (858-867), şi teologii apuseni nu l-au acceptat ca ecumenic şi nu-i recunosc hotărârile dogmatice şi canonice (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992,  p. 162-163).

Dumnezeu a depus atâta răbdare, sudoare și viață în investiția descoperirii de Sine, în cererea pe care ne-o face de a veni în vizită la noi și invitația care ne-o adresează de a intra, prin Duhul, în Sfânta Sfintelor din ceruri, acolo unde avem un Mare Preot care mijlocește pentru noi, încât ar fi un mare păcat să îi risipim efortul. Nu e vorba de preferințele Lui estetice, cultice, dacă îi plac catedrale de piatră sau bisericuțe de lemn. Cu siguranță că e suficient de ”open minded” să le aprecieze pe amândouă. E vorba de efortul pe care Dumnezeu L-a depus în mântuirea omului, în locuirea Lui în inima, mintea, imaginația umană în așa fel încât să ne păstreze libertatea tocmai prin recuperarea legăturii cu El și nu prin alungarea Lui în mecanisme pur ritualice, repetitive și limitate, indiferent că vorbim de adicții religioase sau pur carnale. În ultimă instanță suntem răspunzători și vom fi judecați cu ceea ce am făcut cu această investiție!

Dar dacă gândul judecății vă dă fiori, nu vă temeți, avem specialiști în teologie care, la cerere, pot rezolva problema angoasei judecății divine cu surogatele dragostei divine – piața religioasă postmodernă e nemaipomenit de creativă, la fel ca cea antică sau medievală. Clienți să fie că adevăruri reconfortante găsim noi! (to be continued)

Alegerile raționalității oculare

Într-un efort de sintetizare a tipului de alegeri pe care le facem aș putea spune că factorul utilității (imediate sau de perspectivă) este determinant. Atunci când nu sunt forțate de împrejurări extraordinare, alegerile sunt plăsmuite în virtutea raportului cost/beneficii. Dar aceste alegeri sunt bazate pe gradul de înțelegere a contextului în care ele își vor avea efectul, înțelegere care nu este bazată exclusiv pe rațiune, deși ea joacă rolul determinant.

Înțelegerea contextului în cadrul căruia trebuie să facem alegeri este dependentă și de un aspect aparent marginal dar de fapt definitoriu: vizualitatea, raționalitatea oculară. Suntem ființe vizuale pentru că ”ochiul nostru devine un instrument de relaționare socială, filtru igienic sau nu al codurilor culturale pe care le învățăm și apoi le folosim. Ochiul este cel care ne conduce, ne trezește pulsiuni, ne modelează corpul, ne filtrează visele, ne mișcă membrele.” (Ochiul narcisist și nihilist)

Ei bine, cam întregul comerț, industrie, educație, cultură de astăzi se bazează tocmai pe apetența deschisă prin stimularea oculară, pliată pe nevoia de intensitate și recunoaștere/semnificație. Că de multe ori suntem dezamăgiți de roadele acestor alegeri făcute pe temeiul ”poftei ochilor, a lascivității trupului și a a lăudăroșiei vieții”, asta nu mai este contabilizată decât de consilieri, dealerii de droguri sau de cei care lucrează la morgă.

Comentarii rabinice vechi la Geneza vorbeau despre faptul că omul a fost creat ca să stăpânească pământul în dimensiunea sa orizontală dar a fost creat ca să se teamă și să creadă în dimensiunea verticală (uriașii din Geneza 6 si Numeri 13, trupurile ”căzute” în pustie, Babel, etc.). Mergând mai departe cu această idee am descoperit în Scriptură un tipar foarte relevant pentru discuția despre alegerile raționalității oculare. Sunt date două situații în care factorul uman este pus ”pe un munte mare” ca și spectator care trebuie să ia o decizie. De fiecare dată este un altcineva care face sugestii sau ”televizează”, expune ceea ce este considerat dezirabil.

În primul caz este vorba de o minciună enormă dar spusă de cineva care se prezintă a fi simpatic, lingușitor, prietenos, progresist din cale afară, ”open-minded”, pro ”human rights”, etc.:

(…) şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile (…) Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (Luca 4:1, 2, 5-7, sublinierea îmi aparține)

În cel de al doilea caz avem de a face cu cineva care a cam vărsat ceva urgii pe pământ, pare a fi destul de preocupat de justiție (ceea  ce poate fi cam inconfortabil pentru sensibilitățile pedante dar ipocrite ale ”umanismului” chic de azi) dar care pare a avea o ofertă infinit mai bună decât primul ”ofertant”:

Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. (Apoc. 21:9-11, sublinierea îmi aparține)

Viața fiecăruia dintre noi ni se scurge între efemeritatea unei minciuni convenabile dar tangibile, fără nicio responsabilitate morală și splendoarea unei realități transcendente, dincolo de limitările dureroase de aici, realitate care se oferă doar după un exercițiu de sinceritate, de dezgolire de tot  falsul pe care-l îngrămădim in noi de frica celorlalți. Timpul va dovedi care dintre cele două ziceri va fi cea care va prevala!

satan_tempting_jesus_5