O istorie tainică a genei

Ask the green plants of the earth and they’ll teach you! (Job 12:8, ISV)

Creuzetul gândurilor este plin de pasiunile trupului. O diformitate fizică poate fi prilejul ochiului de a căuta ordine dincolo de marea dezordinea a naturii. Dar tot la fel de bine acea diformitate poate fi exact plasa sumbră care învăluie stări, emoții, lucruri, ființe și relații prinse într-un joc absurd al ciclicității morții.

Creștinismul a adus acea viziune moderată și totuși radicală de a îngropa pe Dumnezeu în materialitatea celulei muribunde și totuși de a oferi un exemplu și o speranță că toată dezordinea de acum va fi re-aranjată la ceasul astral al universului. Din această perpectivă viața de acum se zbate între o ordine pe care Dumnezeu o reclamă ca fiind inițiată și proiectată de El și dezordinea ce vine din strânsoarea unei incapacități de a viețui împreună, o vrăjmășie universală inițiată de Satan (vrăjmașul)! Însă dezordinea, entropia, urâtul, diformul, muribundul și suferindul de acum sunt convertite, prin exemplul christic, în platforme ale înțelegerii slăbiciunilor, bolilor, lipsurilor. Înțelegere care are acum nu doar suportul moral/ontologic al modelului religios al lui Isus Hristos, ci este completată de crearea unei hărți (geografia genotipurilor) a universului micro-biologic, fabrica dramelor umane.

Da, suntem pre-determinați genetic, avem capacități imense și totuși diferite de alcolism, violență, adicție sexuală, boli mentale, dependențe de droguri, potențate de mediu, cultură, anturaj și decizii personale. O universalitate a determinării genetice, a acelei fântâni genetice otrăvite, este menționată de Isus și, mai în detaliu, de apostolul Pavel (toți suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu și cu gândurile îndreptate spre rău). Paralela genetică-Biblie continuă cu observația că determinarea genetică este strict legată de instrucții/set de date alterate…

Ei bine, în mediul științific începe să se vorbească de ”nurture the nature” și de ”gena rezilienței” (engl. ”resilience”), ceea ce deschide posibilitatea de a folosi această ”elasticitate” genetică în modificarea, alterarea și mutația selectivă a genelor în a oferi soluții la problemele cancerului, a distrofiilor, schizofreniei, etc.:

Soon we will be ready to write our own instructions. In other words, we will be able to manipulate our own genetic future, snipping genes from embryos or adding new ones (p. 476).

Ideea de a fi nemuritori, ca Dumnezeu, este nu o deea religioasă prăfuită, inovată de ”primitivi” de acum mii de ani, ci este însăși suflul unor oameni de știință și filosofi din zilele noastre. În această speranță escatologică stă tot suflul trans-umanismului, mulți oameni de știință avertizând însă că această soteriologie laică poate aduce apocalipsa ființei și societății umane, așa cum știm noi acum.

Jocul dintre trecutul istoriei cercetării umane a fabricii genetice și viitorul cu provocările și temerile lui este foarte bine descris, cu o erudiție surprinzător de atractivă, de către Siddharta Mukherjee în ”The Gene. An Intimate History” (Simon & Schuster, 2016).

the-gene-9781476733531_hr

O lectură obligatorie este cartea precedentă a aceluiași autor, Cancer: The Emperor of All Maladies (2010). Iată aici doar trailer-ul filmului făcut pornind de la această carte.

Ce să faci cu un Dumnezeu care se ascunde?

În continuarea gândului lui Kierkegaard …

În ce mă priveşte, îmi cunosc prea bine reacţia instinctivă la decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns: mă răzbun ignorându-L. Încerc să-L scot pe Dumnezeu din viaţa mea asemenea unui copil care crede că se poate ascunde de oamenii mari acoperindu-şi ochii cu mânuţele dolofane. Dacă El nu are de gând să mi se arate, de ce să-L mai caut?

Cartea Iov ne oferă alte două răspunsuri la dezamăgirea pe care ne-o pricinuieşte Dumnezeu când se ascunde. Primul reiese din afirmaţiile prietenilor lui Iov, scandalizaţi de atacurile lui la adresa crezurilor lor fundamentale. Dezamăgirea profundă resimţită de Iov faţă de Dumnezeu nu corespundea teologiei lor. Le era cât se poate de limpede faptul că trebuiau să aleagă între un om care se pretindea drept şi Dumnezeu, pe care ei Îl  ştiau drept. Însăşi ideea lui Iov de a solicita o întrevedere personală cu Dumnezeu era o absurditate! Reprimă-ţi sentimentele, l-au sfătuit ei. Noi ştim cu siguranţă că Dumnezeu nu este nedrept. Aşa că încetează să mai gândeşti în felul acesta! Să-ţi fie ruşine pentru lucrurile îngrozitoare pe care le spui!

Al doilea răspuns, cel al lui Iov, este o bâiguială dezordonată, o contrapunere discordantă relativ la argumentele nemiloase ale prietenilor săi. “Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele?”, îl întreabă el pe Dumnezeu. “O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!” Iov îşi dă frâu liber protestelor, deşi ştie că acestea sunt zădarnice, asemenea unei păsări ce se loveşte fără încetare de geamul ferestrei camerei  în care e închisă. Are foarte puţine argumente solide, ba, mai mult, şi el recunoaşte că logica prietenilor săi pare fără cusur. Şovăie, se contrazice, bate în retragere şi, din când în când, se prăbuşeşte cuprins de disperare. Omul acesta, renumit pentru neprihănirea lui, ridică glasul împotriva lui Dumnezeu: “Să mă lase dar, să plece de la mine şi să răsuflu puţin, înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii …”

Pe care dintre cele două răspunsuri îl susţine cartea Iov? Ambele atitudini au nevoie de unele corectări, dar, după ce toate acuzele deşarte sunt respinse, Dumnezeu le porunceşte pioşilor prieteni ai lui Iov să se ducă la acesta, cu pocăinţă, şi să-i ceară să se roage pentru ei.

Un mesaj care ar putea scanadaliza, ce se desprinde din cartea Iov, este acela că Îi putem spune lui Dumnezeu orice. Aruncă-ţi asupra Lui toată suferinţa, mânia, îndoielile, amărăciunea, decepţiile, dezamăgirea – El le poate purta pe toate. De multe ori, titanii spirituali ai Bibliei ne sunt înfăţişaţi certându-se cu Dumnezeu. Ei au preferat să meargă mai departe şchiopătând, cum a făcut Iov, decât să-L elimine pe Dumnezeu din viaţa lor. În acest sens, Biblia anticipează conceptele psihologiei moderne: nu ai cum să-ţi negi complet sentimentele sau să le faci să dispară, aşa că e mai bine să le exprimi. Dumnezeu poate să facă faţă oricărei reacţii omeneşti, în afară de una singură. Nu poate accepta răspunsul la care am tendinţa de a recurge şi eu, instinctiv: acela de a-L ignora sau de  a mă purta ca şi când El nu ar exista. Lui Iov nu i-a trecut prin minte niciodată să adopte această atitudine. (Philip Yancey, Dezamăgit de Dumnezeu. Trei întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să le pună cu voce tare, Ed. Kerigma, 2007, p. 226-227)

Întrebare din Iov

Atunci când se acuză sinceritatea unei relaţii prin dizolvarea dragostei în interese meschine, suspiciunea trebuie dovedită, supusă şi ea testării. Dacă se dovedeşte veridicitatea acuzaţiei, atunci acuzatorul câştigă un ascendent moral (ascendent moral obţinut, paradoxal, tocmai de cel care, de obicei, respinge moralitatea/comandamentele morale). Dar, dacă prin testare se ajunge la infirmarea acuzaţiei, atunci avem de a face ori cu ignoranţa, ori cu vanitatea cinică şi perversă a acuzatorului care nu vrea/ştie/poate să iubească.

Într-un astfel de context, Dumnezeu şi Satana fac un pariu: se pune la încercare neprihănitul Iov, prin tot felul de necazuri, pentru a vedea dacă nu cumva acesta, în vremuri de restrişte, îl bleastămă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, filosofia (deconstructivistă, atât de “postmodernă”) a lui Satana este punctul de plecare  al unui experiment de falsificare a acuzaţiei sale: “orice credinţă în Dumnezeu este o formă ascunsă de egoism, o investiţie calculată, o relaţie contractuală, un interes pervers. Dumnezeu mituieşte omul ca acesta să creadă în El. Când s-au terminat beneficiile credinţei în Dumnezeu, omul se va răscula împotriva tiraniei şi răutăţii unui astfel de “sadic” care are, dar nu vrea să dea! În ultimă instanţă, nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu dacă nu are ceva de câştigat de pe urma acestei relaţii! Dumnezeu poate fi apreciat nu ca persoană, ci doar ca un simplu mecanism productiv în economia intereselor umane.” (Greşesc dacă afirm că gândirea slabă, teoretizată de G. Vattimo, îl precedă pe acesta cu prea  multe milenii pentru ca filosoful italian să îi revendice paternitatea? Gratuitatea respingerii şi a negării pare infinit mai comodă decât efortul de a crea, de a fi consecvent şi onest cu ceea ce faci, gândeşti şi spui! Când mă gândesc la unele discuţii din zilele noastre, parcă îmi vine să mă îndoiesc de originalitatea şi autenticitatea “boemismului”  filosofic al unora. De fapt, îmi dau seama că nu e nimic nou sub soare! Dar, să respectăm cu sfinţenie dreptul democratic al fiecăruia de a pune întrebări şi de a fi sceptic! Numai să fie constant şi integru în demersul său!)

Trebuia ca experienţa circumscrisă vieţii unui muritor pământean să confirme sau infirme această filosofie “emancipatoare”. În aceste sens, observ,  cu mult timp înaintea lui K. Popper, faptul că Dumnezeu este adeptul gândirii  “deschise” (mă refer la dihotomia gândire/mentalitate deschisă-închisă din terminologia filosofică a lui K. Popper) şi acceptă democratic posibilitatea criticii, supunând-o testării.

Cu toţii ştim ce s-a întâmplat după această discuţie dintre Dumnezeu şi Satana. Iov intră în scenă, la fel şi manipulările Satanei prin necazurile, femeia şi filosofii neprihănirii laolaltă cu lamentările şi confuzia bietului Iov. În pofida tuturor încercărilor terifiante al Satanei, Iov îşi păstrează credinţa că Dumnezeu îi va face dreptate. Interesantă este schimbarea de perspectivă a lui Iov pe parcursul cărţii: de la cerinţa de a i se face dreptate, acesta ajunge, în cele din urmă, să dorească a-L întâlni şi să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta este al doilea pariu, cel pur uman, al lui Iov: dacă Dumnezeu i se va descoperi în suferinţa sa, la strigătele lui. În cele din urmă, Dumnezeu i se descoperă şi poartă un dialog care îl convinge pe Iov de statutul lui şi de cel al lui Dumnezeu. (Mai târziu, peste secole, vom avea revelaţia puterii lui Dumnezeu într-un limbaj care va putea fi înţeles nu doar de neprihăniţi ca Iov, ci de orice păcătos notoriu). În cele din urmă, ordinea este reintrodusă în universul lui Iov şi acesta este ridicat din cenuşă.

Întrebarea mea: de dragul simetriei narative, al convenţiei unui pariu între persoane oneste şi al respectului faţă de demnitatea persoanei umane, nu ar fi trebuit  ca la sfârşitul naraţiunii să avem o secvenţă în care  Satana să “ceară scuze” lui Iov că l-a supus acestor chinuri pentru o curiozitate “diabolică”? Şi, eventual, să recunoască în faţa lui Dumnezeu că acuzaţiile sale au fost nefondate? (Ştiu, la fel ca oricare creştin,  că va fi un astfel de moment de judecată în viitor, dar parcă aici şi acum ar fi fost de ajutor o astfel de relatare.)

Chiar şi în zilele noastre pot observa cum acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu sunt aduse în numele “drepturilor”, “demnităţii”, “respectului”, “libertăţii” persoanei umane, chiar dacă reclamarea acestora implică tocmai contrariul lor, un şuvoi imens de mizerii, suferinţe şi decadenţe. Să acuzi pe cineva de răul pe care îl faci e culmea ipocriziei, nu credeţi?