Botezul lui Hristos – Încoronarea regelui

Matei 3: 13-17 – o variantă de lucru

Evanghelia după Matei poate fi considerată Evanghelia regalităţii lui Isus Hristos, Regele promis lui David. Regalitatea lui Isus din Nazaret este vizibil asumată şi argumentată de autor pe întreg parcursul Evangheliei, pornind de la modul în care este prezentată genealogia lui Isus (o genealogie de spiţă regală) până la Marea Trimitere, din epilogul Evangheliei după Matei.

Am să mă opresc asupra versetelor 13-17 din capitolul 3, schiţând o posibilă variantă de lectură.

Consider că pericopele din capitolele 3 şi 4 conţin datele specifice unei încoronări monarhice.  După ce avem prezentate originea davidică (regală) şi adorarea Lui (primele două capitole), acum, în faţa poporului adunat la Iordan, proorocul (Ioan Botezătorul) prezintă noul Rege (3:1-12). Însă această prezentare trebuie să cuprindă ungerea (oncţiunea monarhilor Europei creştine va face apel însă la episodul ungerii cu ulei a lui Isus, menţionată în Matei 26 – mă întreb însă: câţi dintre ei s-au gândit că sunt unşi pentru a muri, a se smeri întru binele celorlalţi, aşa cum a făcut Cel de la a cărui putere se legitimau?).

Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el.
Dar Ioan căuta să-l oprească.

– „Eu”, zicea el, „am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”

Drept răspuns, Isus i-a zis:

– „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.”

Atunci Ioan L-a lăsat.
De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El.
Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea:

– „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Ev. după Matei 3:13-17)

Secvenţa botezului lui Isus păstrează caracterul dual, simetric, al ritualului care conferea legitimitatea monarhică:  Isus Hristos, om dintre oameni (vezi expresia ioanină “Este printre voi Unul”, precum şi interpretarea din Evrei 5, din perspectiva instaurării noii preoţii), este încoronat de către Dumnezeu, Tatăl ceresc, ca Rege. Şi monarhul european se va considera reprezentant al lui Dumnezeu şi puterii Sale pe pământ, printre oameni.

Spre deosebire de ritualul medieval, unde, după jurământul regelui, poporul şi clerul striga “Fiat, Fiat” (ca o încuviinţare a jurământului rostit), regele primind însemnele regale, aici putem  observa că Dumnezeu este Cel care  pecetluieşte încoronarea Regelui. Pecetluirea noului Rege este realizată prin pogorârea Duhului Sfânt printr-un porumbel  (echivalentul ungerii?) şi proclamarea Tatălui.

În economia textului, consider foarte importantă afirmaţia “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Aceste cuvinte au o rezonanţă puternică în mintea poporului evreu, în mijlocul căruia a fost trimis Isus. În această declaraţie de autorizare sunt “mixate” două referinţe biblice, una din Psalmul 2 şi alta din Isaia 42.

Psalmul 2

Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:

„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” –

Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte, şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.”

„Eu voi vesti hotărârea Lui”, – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: ,Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.’

Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El! (sublinierea îmi aparţine)

Isaia 42:1-7

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în legea Lui.”

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el.

„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric” (sublinierea îmi aparţine).

Dumnezeu Îl unge pe Fiul ca Regele, Judecătorul popoarelor “răzvrătite” (Apostolul Pavel ne învaţă că proclamarea Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut se referă la învierea lui Isus).  Dar  Fiul preaiubit este Robul care alege să sufere tocmai pentru aceşti oameni. Domnia lui Isus nu este întemeiată pe ideologia puterii monarhice, aşa cum vor face “urmaşii” creştini din Europa, ci pe Evanghelia iertării, a harului.

Gesturile sacrale ale Isus nu sunt folosite pentru legitimarea autorităţii care se impune prin forţă, ci acestea sunt legitimări ale autorităţii care o capătă prin slujire şi jertfă de Sine. În această cheie de lectură a profeţiilor din Isaia 40-63 putem înţelege gesturile taumaturgice ale noului Împărat. Vindecările din Evanghelie sunt o  expresie clară a Împărăţiei pe care a inaugurat-o Isus (în imitaţia fadă pe care o consemnează istoria europeană,  vom întâlni destule exerciţii taumaturgice monarhice). Cuvintele din Predica de pe Munte sunt “programul Său de guvernare”. Moartea Sa a dovedit că a murit aşa cum a trăit, în noua demnitate oferită de Dumnezeu: iertând până şi duşmanii, bucurându-se de Dumnezeu mai mult decât de plăcerile de o clipă a păcatului. Iar Învierea Sa ne-a arătat puterea Împărăţiei care nu se clatină.

baptism-of-jesus-by-jerry-bacik

Baptism of Jesus by Jerry Bacik

Dar, după o astfel de proclamare a regalităţii lui Isus, oare ce secvenţă narativă ar putea urma? Textul de la începutul capitolul 4 din Evanghelia după Matei ne relatează ispitirea, punerea la încercare a modului în care Isus îşi va căpăta Împărăţia promisă de Tatăl. Versetul a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit deschide o problematică foarte sensibilă şi atacată, aceea a naturii şi comportamentului moral al lui Dumnezeu vizavi de suferinţa umană.  În rândurile de faţă voi afima doar  continuitatea logică dintre pasajul botezului cu cel al ispitirii.

Dacă în grădina îmbietoare a Edenului, Adam, din prea-plinul abundenţei, a ales răzvrătirea faţă de Dumnezeu, acum, în pustie, oare ce şansă are noul Adam, Isus, să nu cadă pradă argumentelor viclene ale diavolului? După cele 40 de zile de post, oare nu-i aşa că ar putea cere justificat, pe temeiul promisiunilor biblice, ca Dumnezeu să transforme pietrele în pâini? Sau să ceară împlinirea privilegiilor pe care le are ca un Rege, proaspăt declarat? Sau să îşi ia singur Împărăţia pe care I-a promis-o Dumnezeu, aliindu-se şi ascultând de diavol?

În pustie, noua grădină adamică, a umanităţii care ştie doar să Îi pretindă lui Dumnezeu dovezi ale dragostei Sale, Fiul îşi asumă rolul Robului preaiubit de Dumnezeu, smerit şi în ascultare de Dumnezeu. El refuză privilegiile de care s-ar fi putut bucura datorită statutului Său de Fiu.

Pasajul ispitirii se încheie surprinzător: “atunci au venit nişte îngeri să-I slujească”. După ispita de a cere altora slujire şi supunere Isus este slujit de îngeri, ca o adeverire a faptului că a rămas întru toate Fiul cel promis.

Ce mare bucurie să te închini unui astfel de Rege!

Lipitorile și aventurierii

 Perfect replication is the enemy of any robust system… Lacking a central nervous system—much less a brain—the parasite is a simple system designed to compromise a very specific target host. The more uniform the host, the more effective the infestation. (Daniel Suarez, Daemon)

Parazitarea admirativă

Mai întotdeauna la început de an avem pre-dispoziția spre reflecție și dorința de a pompa ceva optimism în venele stoarse de vlagă. Pentru asta un scurt excurs istoric ne poate fi de mare folos. Din păcate de multe ori rămânem furați de arhitectura argumentelor și de sclipirile generoase ale ambalajelor lor. Ba chiar mai mult, imităm retorica revoluționarilor urmând însă erorile consensului social și confortul pe care îl aduce parazitarea gândurilor devenite, prin simulare admirativă, sloganuri pompoase. Chiar Isus spune despre farisei că sunt comercianți ai sloganurilor, citatelor și ai unei dreptăți iluzorii dar vinovate – mimarea poziției proorocului nu înseamnă deloc asumarea misiunii, trăirii și destinului său (Matei 23:29-30), ci, de multe ori, este doar un simplu mecanism refulatoriu de a coabita cu prestigiul social al unor valori pe care nu le accepți în propria bătătură a vieții.

Un astfel de prilej de reflecție ar fi despre “ce s-a întâmplat cu Dumnezeu în anul care a trecut?” Acel Dumnezeu care parcă fuge de insolenta căutare a mâinilor și ochilor avide de pipăire și excitare vizuală dar care se oferă cu totul în momentele în care spațiul devine timp iar timpul devine spațiu, când ieși din carapacea siguranței și liniarității repetitive.

Dumnezeu e cu noi oriunde, oricum şi pentru orice? Chiar şi când Îl folosim ca pavăză şi talisman norocos pentru ambiţiile noastre deşarte? În oferirea unui răspuns ne stau în față cel putin două alternative: să devenim niște lipitori, imitând formele, sau să devenim niște temerari, aventurieri nicidecum rătăciți ci doar în căutarea genuină a propriei identități.

Prima alternativă e cea mai ispititoare și deloc discriminatorie: se mulează perfect atât torentului aprobării sociale cât și dorinței de a nu risca, de a bătători cărări deja deschise, e ademenitoare atât iliteraților vocali cât și intelectualilor exigenți. A doua alternativă e costisitoare cu timpul, efortul, siguranța, relațiile sociale și chiar cu claritatea orizontului în care speri că-L găsești pe Dumnezeu.

wp-1483433132767.jpg

Image by Boris Semeniako

Domnia exteriorității

Iată dar o secvenţă de istorie în care Dumnezeu refuză să fie talismanul norocos, lampa lui Aladin, creditorul de minuni la purtător:

Poporul s-a întors în tabără, şi bătrânii lui Israel au zis:

„Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuţi astăzi de Filisteni? Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri”.

Poporul a trimis la Silo, de unde au adus chivotul legământului Domnului oştirilor, care stă între heruvimi. Cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, erau acolo, împreună cu chivotul legământului lui Dumnezeu. Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de Filisteni, şi au zis:

,Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra Evreilor’?

Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără.
Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără.

,Vai de noi!’ au zis ei, căci n-a fost aşa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe Egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriţi-vă, şi fiţi oameni, Filistenilor, ca nu cumva să fiţi robi Evreilor, cum v-au fost ei robi vouă: fiţi oameni şi luptaţi!”

Filistenii au început lupta, şi Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare, şi din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeştri. (1 Samuel 4:3-10)

Iată acum o altă secvenţă istorică în care Dumnezeu a fost folosit pentru a trage la carul de orgolii omeneşti:

Tagebuch2Tagebuch

Ironic, rezultatul germanilor a fost acelaşi cu cel obţinut de prea cucernicii evrei în faţa filistenilor! Și mai ironic e să vedem cum dorința unui Karl Barth (de a vedea creștinismul ca ceva cu mult mai complex decât religia interioară a unui om moral) este folosită tocmai de unii care pun sub semnul întrebării tocmai capacitatea lui Dumnezeu de a fi spus mai multe despre cum trebuie creștinul să se comporte în lumea asta, reducându-i autoritatea revelației la sfera credinței religioase. Adică unui post-kantianism teologic îi contrapunem acum doar un post-hegelianism/marxism teologic. Tare as vrea să văd ce scrisoare ar scrie K. Barth teologilor la modă de azi (mai ales celor care fac o teodicee cu spume unui Trump, Clinton, Merkel et. Co).

Adâncul interiorității

This is Jimmy Bakker and what the press love to describe as the “heavily mascaraed Tammy Faye”. Not just TV evangelicals brought to ground by a double complicity – Jerry Falwell’s will to money and Jimmy Schwaggart’s will to power – but Jimmy and Tammy as the first, and perhaps the best, practioners of the New American religious creed of post-Godism. TV evangelicals, then, is all about the creation of a postmodern God: not religion under the sign of panoptic power, but the hyper-God of all the TV evangelicals as so fascinating and so fungible, because this is where God has disappeared as a grand referent, and reappeared as an empty sign-system, waiting to be filled, indeed demanding to be filled, if contributions to the TV evangelicals are any measure, by all the waste, excess and sacrificial burnout of Heritage Park, U.S.A.

An excremental God, therefore, for an American conservative culture disappearing into its own burnout, detritus, and decomposition. For Jimmy and Tammy’s disgrace is just a momentary mise-en-scene as the soap opera of a panic god reverses field on itself, and everyone waits for what is next in the salvation myth, American-style: Jimmy and Tammy in their struggle through a period of dark tribulations and hard trials on their way to asking forgiveness (on Ted Koppel’s Nightline show on ABC).

As Jimmy Bakker once said: “In America, you have to be excessive to be successful.” Or, as Tammy likes to sign out all her TV shows: “Just remember. Jesus loves you. He really, really does.” (Arthur Kroker & Marilouise Kroker, Body invaders: panic sex in America, New World Perspectives, CultureTexts Series, Montreal, 2001, p. 17)

Citatul din A. Kroker exemplifică cât se poate de sugestiv ideea că excesul religiozităţii ascunde în măruntaiele sale un ateism “sacru”, o condiţionare crudă a lui Dumnezeu în funcţie de interesele mărunte ale oamenilor. Boala idolatriei este vizibilă, pornind de la bieţii oameni care se roagă la moaşte, sfinţi şi lui Dumnezeu pentru sănătate, copii şi prosperitate (într-o manieră exlusivistă, de parcă doar acestea sunt lucrurile pentru care se merită să apelezi la Dumnezeu) până la ultralibertinul de B. Russell, cel care îşi contrazice propriul sistem şi propria logică când cere arogant ca Dumnezeu să îi împlinească poftele de cunoaştere printr-o intervenţie completă şi foarte spectaculoasă (B. Russell, The basic writings of Bertrand Russell, 1903-1959, Routledge, 1992, p. 584).

Întrebarea rămâne: ce anume Îl face pe Dumnezeu să fie cu noi oriunde, oricum şi pentru orice? Sau, mai bine spus, ce anume ne face pe noi să credem asta?

Ateii şi oamenii foarte religioşi se împacă de minune asupra unui aspect: au aşteptările unui copil faţă de Moş Crăciun, vor să Îl transforme pe Dumnezeul Cel Viu într-un idol şi slujitor mereu dispus să facă curat în urma mizeriilor făcute de neastâmpărarea, deloc inocentă, a oamenilor.

Dacă am ajuns comozi, nedezlipiţi de telecomandă sau mouse care ne oferă senzaţia unei puteri enorme care să contrabalanseze slăbiciunea dorinţelor, dacă ne gâdilăm simţurile cu tot felul de excentrităţi care să ne dezmorţească mintea leneşă, atunci trebuie să Îl “domesticim”, să Îl “modernizăm” pe Dumnezeu ca să fie  o maşinărie creată după chipul şi asemănarea noastră? Parcă lucrurile erau invers…

După ce deconspiră iluzia idolatriei religioase, Dumnezeu vorbeşte Israelului, prin profetul Isaia:

Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita!
Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” (Is. 44:21-22)

Dincolo de orice discuţie searbădă, oricât de logică sau de ştiinţifică ar fi ea, reverenţa faţă de sfinţenia lui Dumnezeu poate întări genunchii slăbănogiţi şi mâinile obosite. Doar fiorul în faţa Celui Sfânt poate să descopere adevărata realitate a unui Dumnezeu Viu, Cel care spune şi se face! Miracolul cel mai mare care poate fi făcut este o inimă curată, o gândire nouă, lucru pe care niciun ateu nu îl cere şi pe care niciun idol nu îl poate realiza. Pentru asta însă trebuie să renunțăm la confortul gândirii lipitorilor și să pășim pe drumul devenirii de sine, urmând chemarea Celui care ne spune, asemenea lui Petru, ieși din barcă și umblă pe apă!

 

Tabú-ul toleranței

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc! (Matt. 5:44)

De prea multe ori lucrurile despre care vorbim cel mai mult sunt și cele pe care le înțelegem cel mai puțin. Acest pervers apofatism al abundenței discursive este cât se poate de vizibil în istoria teologiei și a filosofiei așa încât nici  nu e de mirare că pozitivismul experienței religioase/evidențelor intelectului/simțurilor s-a transformat în apofatismul postmodern al tăcerii/modalităților indiferente ale multi-universurilor. Vremurile când puteam vorbi mult despre Dumnezeu au trecut în uitare, acum e vremea altui idol, cel toleranței ca evidență a progresului, a superiorității morale în fața unei alterități pe care, chipurile, o înțelegi, accepți și integrezi în cercul semnificațiilor vieții.

Concurența globală cu care fiecare, de la copilul de grădiniță până la Miss Univers, politicianul de la TV sau cel de la catedra de socio-umane, se străduie să joace cât mai bine dramaturgia socială a rostirii crezului toleranței mă face să cred că suntem într-o acerbă concurență a celor care rostesc în cor ieșirea din spiritul concurenței de sine. Așa discursul toleranței se transformă într-o  hiperbolică inflație a celuilalt ca terapie isterică a unui sine negăsit, ros de angoase și vinovății. Ori eu cred că toleranța ar trebui să fie un semn al celebrării celuilalt, nu o cedare tremurândă a șantajului celuilalt, ar trebui să fie o evidență a tăriei de caracter, nicidecum o autoflagerare de sine. Toleranța nu este o problemă de act în sine cât de atitudine care determină actul (de aici și imposibilitatea etică a constrângerii ei printr-un act legislativ exterior). Ori aici modernitatea târzie și-a tăiat exact acele resorturi care ar fi dat consistență toleranței ca mijloc de coabitare a pluralității (transcendent, conștiință, principii etice obiective). În lipsa acestora, ceea ce avem acum este un tabú al toleranței și un teatru al ipocriziei!

Să fim seriosi/realiști: ”toleranța” este azi un lipici semiotic, un vehicul simbolic, un artificiu retoric care parazitează alteritatea: ”ești tolerant dacă spui/crezi/afirmi ce spun eu!” Toleranța este una dintre ultimele virtuți creștine care s-a secularizat și, ca orice act al dramaturgiei ipocriziei postmoderne, musai trebuie întors oedipian împotriva propriului părinte.

Un om tolerant își cere iertare, nicidecum nu dă cu pumnul! Un om tolerant poate rămâne ferm în convingerile sale dar nu-și afirmă mândria, nu-ți fluieră în ureche, nu caută ostentativ să se afișeze, este deschis posibilității de a fi greșit, dă dovadă de smerenie tocmai ca act de acceptare a demnității celuilalt. Ori găsesc interesant că aceste calități lipsesc tocmai celor care se auto-declară apostoli și învățători ai toleranței!

Spiritul adevăratei toleranțe este străin de impunere, violență, reclamare cu amenințare, etichetare grabită și definitivă, nu se auto-justifică și nicidecum nu este mândră de sine. Și nici nu-i face semne indecente celui diferit! Asta pentru ca toleranța este de fapt o formă de dependență de transcendent și a dreptății care trece dincolo de înțelegerea limitată pe care o avem unii față de alții. Toleranța este și o formă a dragostei, iar dragostea nu se mândrește ci poate să ierte, să sufere, să creadă nu în fatalism și “born this way” ci să înoiască ceea ce era stricat. Așa cum toleranța ipocrită este dinamică în propria băltire, entropie, adevarata toleranță este dinamica care transformă viciosul într-un sfânt, sau cel puțin într-un om mai bun.

Teatrul ipocriziei toleranței este cât se poate de evident atunci când un adversar cade, greșește, eșuează. Cum poți fi tolerant când te bucuri de căderea celuilalt, treci nepăsător, afundându-l chiar mai tare în viciu prin indiferență, voce superioară, satisfacție a eșecului, verdict implacabil, fără să ai milă, să îi spui și să faci ce trebuie spre recuperare? Căderea sfinților, bucuria nebunilor! Mă tot uit la reacțiile unor oameni ce ”se luptă” pentru toleranță, moderație, respect față de alteritate, iubirea celui căzut, non-violență, restaurare relațională, etc, și le văd ușurința împroșcării etichetelor ”fundamentalist”, ”taliban”, ”fanatic”, etc., vocea gravă a verdictelor definitive, mișcările spasmodice de separare violentară. Dacă ești plin de dragoste, de unde atâta savurare cinică și distantă a căderii umane? Unde este mâna întinsă a lui Isus către victima adusă în piața publică spre a fi linșată cu pietre? Nu cumva marea noutate a creștinismului este dragostea care oferă șansă oricărui păcătos spre a deveni un sfânt? Aici este cu adevărat puterea toleranței! În ultimă instanță Dumnezeu este modelul toleranței în judecată – ne suportă încă pe pământul ăsta cu toate răutățile noastre – cât și în mântuire – prin modelarea unui altfel de comportament, atitudini a inimii, viziuni referitoare la dinamica vieții umane – ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc!” (Matt. 5:44)

Toleranța este imposibilă când este folosită doar pentru impunerea interesului de grup/trib. Atunci ea va opera cu discriminări, cu recuperea unor nedreptăți istorice prin producerea altora.

Isus Hristos depășește această mentalitate ”noi” versus ”ceilalți”. Dar pentru asta El nu ne oferă un discurs de Miss Universe al dragostei care sparge toate barierile și polarizările (așa cum sofiștii progresiști fac). El operează cu o realitate incomfortabilă și dureroasă: noi toți suntem vinovați, cu prejudecăți, violenți, buni de blamat și judecat. Ironic, Isus respinge categoric mișcarea decepțională fariseică postmodernă a auto-justificării neprihănirii ”Pride/Spread love”: ”Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)

Când cineva vine să ofere ”dragostea” fără să accepte mai întâi realitatea că el este vrednic de vină și judecat pentru putrefacția și durerea lumii, atunci acea persoană nu vinde decât un paleativ, un simplu anestezic, un surogat, nicidecum leac care să vindece.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși:

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12:24) (Exorcismul social postmodern)

14591710_10154574915104609_8656467862090472570_n

PS.

O sa mai treacă ceva timp până când oftica junilor din România pe ”fanaticii religioși” și a lor putere va trece ca să vadă cât de amăgitoare a fost investiția de naivitate si prostie în ”apostolii toleranței, acceptării și deschiderii”, dovediți după ceva timp la fel de fanatici și setoși de putere ca cei pe care le-au făcut vânt de la butoanele puterii, împletindu-se între timp cu puterea și exercitînd-o discreționar, cenzurând, rupând destine, sufocând și controlând. Vor descoperi astfel că toleranța are culoarea cerului. Când e înșfăcată în mâinile noastre, folosită ca pretex pentru ”revoluțiile” orgoliului nostru de grup, atunci ea capătă culoarea sângelui, a ruperii Cain-ice de celălalt doar pentru a impune propria discriminare, putere și pofte bolnăvicioase…

Altruismul răului

“Unde este Abel, fratele tău?” (Geneza, 4:9)

Fântâna genetică a violenței umane

Plânsul Evei, când și-a găsit mezinul omorât de fratele său, s-a transformat, odată cu rostogolirea istoriei, în fluvii de lacrimi nicicând consolate. Lacrimi stoarse laolaltă cu strigăte către un cer de plumb, cel din inima ucigașilor de AICI! Exilați departe de paradisul ferecat irevocabil, oamenii își trăiesc angoasele părăsirii de către Dumnezeul de ACOLO laolaltă cu pasiunile idolilor la îndemână.

Și totuși, ascuns în izolare și rușine, Adamul cel de după păcat este căutat de Dumnezeu: ”Adame, unde ești?” (Geneza 3:9) Iată tandrețea atotștiutorului și atotprezentului Dumnezeu în fața omului sfărâmat și ros de vinovăția păcatului! Doar câțiva ani mai încolo, după ce Cain îl omoară pe Abel, ca răzbunare invidioasă pe relația privilegiată pe care acesta o avea cu Dumnezeu, același atotputernic și atotștiutor Dumnezeu îl întreabă pe Cain: “Unde este Abel, fratele tău?” (Geneza 4:9) Ironia face ca de atunci încoace de fiecare dată când omul face sau suferă câte o boacănă să dea vina pe Dumnezeu pentru tăcerea și ascunderea Lui: ”Unde ești, Dumnezeule, să mă judec cu Tine?”

Ce înseamnă a crede în Dumnezeu (Evrei 11:6)? Înseamnă a te apropia de Dumnezeu, crezând că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Să ne aducem aminte că:

– în aparenta lipsă a lui Dumnezeu, Adam şi Eva au luat dintr-un rod cu gândul că Dumnezeu le-a interzis accesul la el dintr-un capriciu de stăpânitor mofturos şi nedrept. Acest păcat i-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, alungându-i la răsărit de Eden.

– Cain apoi nesocoteşte dreapta judecată a lui Dumnezeu că “dacă faci bine, vei fi bine primit“ şi la câmp, în aceeaşi aparentă lipsă a lui Dumnezeu și având drept mobil aceeași focalizare pe rodul adus ca sacrificiu, Cain comite primul fratricid, păcatul său alungându-l de la Faţa lui Dumnezeu la răsărit de Eden. Pământ, oameni și Dumnezeu prinși într-un cânt dureros al trădărilor umane!

Cel ce nu-L caută pe Dumnezeu nici nu va crede că El este, că El răsplăteşte pe cel ce-L caută şi că este drept în răsplătirea Lui. Dacă nu-L cauţi pe Dumnezeu, profitând de aparenta lipsă a Lui din grădină, înfruptându-te cu nesaţ din neascultare, cu siguranţă că te vei îndepărta de la Faţa Lui, mulţumindu-te cu blestemul trudei pământului şi sfârşind în ţărâna din care ai fost luat. Cain multiplică tragic destinul tatălui său de a se îndoi de justețea actelor lui Dumnezeu, de a comite păcatul neascultării și apoi de a suferi pedeapsa alungării de la Fața lui Dumnezeu și a alienării față de pământul care trebuia să îi fie binecuvântare iar nu blestem.

Ori fântâna genetică a violenței umane își trage izvoarele din ancestrala și ucigașa invidie, dorință mimetică de a rezolva imensa polifonie a diversității universului creat de Dumnezeu prin reducționismele convenabile ale umbrelor propriile judecăți. Primul ucigaș din istoria umană a premeditat crima sa ca o continuare a răfuielii sale cu Dumnezeu și a neputinței proprii de a face față unei lumi mai mare decât o putea înțelege. (Aici cred că Rene Girard supralicitează importanța darului în economia tragediei lui Abel și a violenței umane dar are perfectă dreptate când descrie importanța mecanismului dorinței rivalice în generarea violenței. O perpsectivă complementară lui Girard și mai holistică ne este oferită de Moshe Habeltal în On Sacrifice)

Dumnezeu nu a privit/ nu ”a respectat” darul adus de Cain, preferând însă pe cel adus de Abel. Diferențiere, nedreptate care duce la invidie, rivalitate, crimă! Textul biblic ne spune însă că Dumnezeu s-a uitat  mai întâi la persoană și apoi la darul ei. Ori marea problemă a lui Cain este că a pierdut ceva ce avea încă de la naștere: el era ”darul”, ceea ce Eva și Adam au dobândit de la Dumenezeu (Geneza 4:1). El era Cain (de la kaniti/kanah – dobândit, primit), el era darul care trebuie adus lui Dumnezeu, nicidecum roadele pământului pe care el să le aducă lui Dumnezeu (comentarii midraișe vorbesc de dispute referitoare la proprietăți/pământ, la femei și cu privire la detalii referitoare la adevărata devoțiune religioasă).

Atunci când religia îl face pe om mai puțin uman, îl face pentru că acesta este într-o concureță acerbă cu alții pentru a dobândi favorul lui Dumnezeu. Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă..  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite!

Abel nu e consemnat de posteritate decât prin ricoșeu, prin ceea ce a suportat din partea fratelui său Cain. El, Cain, este cel care fundamentează societatea umană prin fibrele sale violente, de self-esteem și egocentrism atât de actuale în timpurile noastre, toate poleite cu o scrupuloasă grijă față de opresorii care l-ar putea violenta. Confruntat cu propriile acte, Cain nu are nicio formă de remușcare, de părere de rău ci e preocupat teribil de răul care i s-ar putea întâmpla, conștientizând că ar putea fi la rândul lui o victimă.

Și a zis Cain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai mare decât aș putea-o purta. De mă izgonești acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la fața Ta și voi fi zbuciumat și fugar pe pământ și oricine mă va întâlni, mă va ucide”. (Geneza 4:13-14)

Primul fratricid din istorie este nu doar un conflict strict uman cât și o încercare de a comite și primul deicid (a se citi comentariul lui Jürgen Moltmann din God for a Secular Society: The Public Relevance of Theology) Acesta este răspunsul uman la răbdarea lui Dumnezeu de a amâna propria sa judecată în a pedepsi cu moartea păcatul săvârșit! Ori răbdarea lui Dumnezeu este din nou pusă la încercare atunci când Cain este iertat și chiar protejat de Dumnezeu, în pofida crimei comise, iar urmașii lui transformă protecția lui Dumnezeu într-un monument de egoism criminal și revendicativ:

Şi a zis Lameh către femeile sale: “Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Geneza 4:23-24)

Circularitatea victimizării criminalului a început în istoria umană cu această ipocrită grijă de sine și refulare a proprii nedreptăți văzute în ochii tuturor celorlalți! Hobbes îl contrazice pe Rousseau: starea naturală a omului este cea de violență, în care actori interesați de propriul interes sunt în competiție acerbă pentru resurse (chestiunea naturii umane violente și a eventualei sale ”îmblânziri” prin educație, secularizare și control guvernamental este în plină dezbatere, perspectiva post-iluministă a optimismului ”îngerului celui bun” – The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined de Steven Pinker – este adusă pe pământ de critica realistă a unui John Gray – Steven Pinker is wrong about violence and war). Istoria ne-a dovedit că tocmai statul și ideologiile seculare, progresiste, pot fi un extraordinar de eficace criminal. Așa cum spunea și Max Weber  “a state is a human community that claims the monopoly of the legitimate use of physical force.” (From Max Weber: Essay in Sociology, Oxford University Press, New York, 1946, p. 77)

cain and abel

Noi, oamenii, comitem crime (pornind de la cele ale demnității -jigniri și etichetări- până la cele sângeroase) în numele religiei (sacerdotale sau civile/seculare), tocmai pentru că

1. avem un complex concurențial față de semeni mai sfinți sau mai păcătoși decât noi (“celălat îmi e inamic”),

2. Atei (sau religioși) avem o răfuială ancestrală cu Dumnezeu (fratricidul e un deicid – o spune însuși Dumnezeu și a fost dovedită la cruce, prin Hristos),

3. simțim din plin că fructul cunoașterii ne-a făcut neputincioși și maniacal-dezgustați în acceptarea polifoniei și diversității creației lui Dumnezeu, suprimând-o violent prin prejudecăți, dogmatizare, reducționism, refuz al transcendenței celuilalt/Celuilalt.

Ieșirea din circularitatea violenței – atât față de semen cât și față de Dumnezeu – este iertarea. Iertarea este imposibilă fără puternice rădăcini trancendente, fără un model care să fie urmat, educat, perpetuat. Toată avalanșa de vituperări în numele justiției sociale, toate cadravele pe care se suie activiștii a tot felul de victime, tot păienjenișul de acuzații, etichetări și cenzurări mai mult sau mai puțin violente dar în în numele non-violenței  sunt evidențe ale blocajului unui iertări seculare, imanente, a unei pedagogii fără de model, fără eroul care să o întrupeze plenar în propria viață. Interesant e faptul că referința lui Isus la emfatica și ipocrita justiție a urmașilor lui Cain e cât se poate de directă și terapeutică:

Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori ci până la şaptezeci de ori câte şapte. (Matei 18:21-22)

O lume mai bună, fără violență, începe de la o natură umană mai bună. Etichetările și clasificările morale pe care le facem sunt, de cele mai multe ori, mecanisme de exchivare a propriei vinovății și plasare ”generoasă” pe umerii altora. Renunțarea la violență începe cu renunțarea la altruismul răului care vrea să îndrepte lucruri rele, să pedepsească vinovații, să curețe ogorul lui Dumnezeu de spini și pălămidă. Altruismul răului constă tocmai în multiplicarea răului ca multiplicare a propriei justiții – strâmbe și ipocrite, ca deformare multiplicată a semenului, ca omor al lui nu doar în trup, ci și în spiritul și demnitatea lui. Poate de aceea nu degeaba ne atrage atenția Isus asupra filtrului stâlcit pe care îl folosim în judecarea și relaționarea cu celălalt:

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ. (Matei 5: 21-26)

Similitudinea cu crima lui Cain este cât se poate de evidentă: avem menționate de către Isus și darul și fratele și dorința rivalică, generatoare de violență, și crima și modalitatea de evitare a transformării rivalității în crimă/violență. În lumina acestor cerințe răul nostru încetează a mai fi unul altruist ci este doar unul pur violent, ucigaș, care își va primi o dreaptă răsplată. Poate vom fi cu adevărat mai buni nu când vom nega orice fel de judecată a lui Dumnezeu în timp ce aducem judecata noastră asupra celorlalți, ci atunci când vom căuta Fața Lui, ne vom strânge lacrimile în propriile mâini și i le vom întinde spre Dumnezeu – aceste este rodul minții, gurii, mâinilor mele – iartă-mă, te rog! Iertare care se rostogolește apoi în relațiile și în societatea pe care o zidim. Răul nostru încetează să mai fie nu doar ”altruist”  ci și rău atunci când renunțăm la modelul uman al lui Cain și îl urmăm pe cel al lui Isus. Aceasta este o cale mult mai bună decât cea a lui Cain, cel centrat pe propria siguranță, dreptate și judecată.

Așa cum spunea și Rabbi Jonathan Sacks în ultima sa carte Not in God’s Name: Confronting Religious Violence (2015):

When religion turns men into murderers, God weeps (p. 3)

Iar de prea multe ori Dumnezeu plânge singur!

De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (3. Tentația inocenței)

Cică drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Atunci oare cu ce e pavat cel spre paradis? Diavolul ne stă imediat la dispoziție cu răspunsul său șarmant. Nu trebuie să ni-l spună în față ci ni-l sugerează printr-o combinatorică cognitivă măsluită iar apoi ne împinge mai în față să vedem ipocriziile celor ce au altă părere iar la final ne cucerește cu evidențele atractive ale propriei oferte.

Unul dintre reality-show-rile sale preferate a ajuns și în România în ”prime-time”. Este vorba despre indubitabila sa grijă față de victimele oprimate, de pe seama cărora poate trage un folos aproape fără niciun efort. Rețeta e simplă: sugerezi chemări mesianice de a salva poporul cu o pâine gratuită pe cheltuiala păcătoșeniei altora și oferi gratuitatea circului invitându-i pe toți în arenă. Pentru a avea războiul total trebuie să anunți pompos idealuri generale la care până și o Miss Univers s-a gândit, să faci puțină ceață terminologică, să ridici poalele moralității unora pentru a instiga la răspunsul simetric al celorlalți și să strâmbi obiectivitatea participanților prin asumarea copyright-ului unei misii nobile, de mântuire a celuilalt de umbrele trecutului, ale înapoierii, indiferenței, violenței, etc. Războiul ideilor este de fapt doar o anexă la războiul sloganurilor, a etichetelor lipite peste orgolii și umori personale. Ori aici se știe că cei mai buni profesioniști sunt tocmai cei care manevrează idealuri nobile pentru scopuri total contrare.

O astfel de permutare a inocenței în propria ogradă este oferită de discuția referitoare la pedepsirea copiilor de către părinți. Misiile profetice, ceața terminologică, tranșeele propriei neprihăniri, bombele cu etichete,  toate produc o așa de mare învălmășeală încât oricând e posibil ca adversarii să-și schimbe tranșeele fără să își fi dat seama. Iar peste toate domnește atmosfera iadului, plină de intenții bune.

În relația părinte-copil chiar cred că avem ce învăța de la relația Isus (Fiul) – Dumnezeu (Tatăl), având aici principii care ne-ar feri atât de extremele parentigului bleg și iresponsabil precum și de cele primitive (impropiu numite astfel, dacă luăm în considerare comuflajul cool al violenței din timpul nostru) ale impunerii prin forță și violență.

– Isus a ALES să facă voia Tatălui, a acceptat-o pentru că L-a iubit pe Tatăl mai mult decât propriul confort (“Tentația Inocenței” a lui Pascal Bruckner ne face radiografia culturală a vremii care idolatrizează confortul și egoismul iresponsabil, infantilizant). Uitați-vă la răbdarea lui Isus în a-Și aștepta vremea, consistența lui în a urmări ascultarea Tatălui, focalizarea pe misiunea Sa, de oferire a mântuirii tuturor, trecând însă prin perioade de lipsuri, disconfort, suferință, moarte chiar. În considerarea importanței scopului Isus a putut suferi gravitățile efemere ale mijloacelor. Noi însă suntem învățați să facem total invers: desfătarea imediată și totală a mijloacelor cu prețul sacrificării scopului (parafrazare a lui T. S. Eliot).

– Tatăl l-a IUBIT (“Acesta este Fiul Meu”), l-a prețuit, încurajat, oferit totul și totuși lăsat să treacă prin încercări și suferință. L-a înfășurat în protecție totală atunci când era vulnerabil din cauza vârstei dar i-a oferit o din ce mai mare libertate de alegere până acolo încât putea să dea peste cap orice plan de mântuire. Față de cel care se supune și ascultă de tine, rămânând fidel indiferent de costuri, cel mai frumos răspuns e încurajarea, reamintirea valorii extraordinare pe care o are pentru tine și afirmarea ei în fața celorlalți.

Ispita diavolului s-a focalizat pe crearea conflictului de putere/autoritate și a celui de reclamare/izolare narcisistă, adică pe ruperea relației:

(1) dacă ești Fiu, reclamă-ți drepturile, pune-te în poziția de a cere și impune ce ți se cuvine, suferința e rea, propria plăcere e bună, autoritatea parentală e nocivă, abuzivă și privativă, șoapta străinului e empatică, savuroasă și emancipatoare;

(2) Pentru că suferința e rea iar gradul de suferință a Fiului spune totul despre inima Ta de Tată și dacă ești cu adevărat un Tată iubitor atunci ia-L în palme, ocrotește-L, nu-L lăsa să treacă prin lipsuri și suferință, elimină orice obstacol care l-ar face să sufere.

Ascultarea acestor ispite nu ar fi rezolvat problema relației în vremuri de criză ci ar fi agravat-o. Prin ascultarea acestor propuneri ”rezonabile și altruiste” diavolul i-ar fi pus pe cei doi în poziții de acuzare reciprocă. Iar diavolul când pune pe cineva în poziția de acuzator o face doar pentru a-l transforma în acuzat.

Bine, se va spune că un copil nu are discernământul, misia salvatoare, inteligența, voința unui Christ. Dar acesta este tocmai spiritul în care am fost transformați din copiii spirituali în părinți spirituali! Având în minte acest model/cadru de relaționare și iubire,există ceva șanse de restaurare a relațiilor umane! (O discuție relativ similară are loc și în cazul parentingului lui Adam și al primilor oameni.)

creation-sistine-chapel

Tipul de retorică folosit în discursul public despre folosirea pedepsei în educarea copiilor este, în bună parte, unul maniheist, ușor de deraiat în ograda acuzelor gratuite și isterice cu care se desfată nu doar limbuția ego-ului ci natura noastră violentă, chiar și atunci când se înfoiește în sloganele păcii și ale non-violenței.

Dacă folosești argumentul autorității, al pedagogiei inevitabilei impurități a binelui și răului cu care ne învecinăm în această realitate, al dragostei care poate asculta, suferi lipsa, durerea, acuza altora, smerirea sinelui, pentru că știe a le converti într-un scop mai înalt decât propria dreptate, atunci ești imediat rostogolit pe panta acceptării violenței, ești un primitiv/fundamentalist care abia așteaptă să sară cu picioarele pe copiii și să-și regleze stima de sine prin suferința lor în tăcere.

Dacă aduci în discuție universul emoțional, oniric, de așteptări și simțiri a unui copil, diferit de cel al unui adult, și faci apologia părintelui care își ia timp, efort, timp să asculte, să cedeze, câteodată să lase copilul să-și reclame parte de moștenire cu gând de a o risipi pe nimicuri, atunci ești pus în tabloul unei ineficiențe și iresponsabilități parentale, a unei neglijări cu consecințe fatale.

Cred că modelul ascultare-prețuire dintre Isus și Tatăl ne poate feri de capcanele acestor extreme. Să nu ne refugiem într-o lume unde totul e perfect aranjat și oferit pe tavă de valeti binevoitori, sterilizata și fără sens, împingându-i pe copiii noștri la o suferință axiologică ale căror fructe le culegem în statisticile adicțiilor sau ale sinuciderilor și nici să nu le mutilăm chipul, trupul, emoțiile și spiritul cu un dumnezeu total fals, unul insensibil, capricios, sadic și răuvoitor. Să nu uităm că avem principiile de pedagogie divină chiar în versetul cel mai memorat din Biblie

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:16-17)

În ultimă instanță copiii nu-s nici ai părinților și (cu atât mai mult) nici ai statului, ei sunt ai lui Dumnezeu! De ce? Pentru că Dumnezeu a fost cât se poate de generos și curtenitor cu noi și ne-a dat pe Fiul Său! Oare cum ar arăta lumea asta dacă am crește astfel de copiii, pe care să îi ocrotim, pregăti și oferi apoi spre mântuirea lumii?

Notă: recomand o discuție mai aplicativă care poate fi găsită lecturând articolul Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică.