O discuție a lui Isus pe Facebook

At its best, the fairy story or fantasy is far from being a flight from reality; it is, rather, a flight to reality. (J.R.R. Tolkien)

La întrebarea indiscretă a nepoțelui său ”De ce Dumnezeu a creat lumea și pe noi?”, un rabin îi răspunde molcom: ”Pentru că lui Dumnezeu îi plac poveștile!” Suntem produsul imaginaței lui Dumnezeu dar spre deosebire de toate celelalte creații, noi suntem un produs cu pretenții de cauză originatoare. Ca un vis la deșteptare așa este și Domnul când intervine în realitatea noastră dincolo de visul Lui, spune psalmistul (Ps. 73). Așa că orice discuție despre solipsism ar trebui să includă jocurile imaginației noastre ca un palimpsest al jocurilor imaginației lui Dumnezeu.

Iar dacă oricum am vorbi despre Dumnezeu nu putem aduce cu nimic nou și surprinzător pentru combinatorica opțiunilor gândite deja de El, atunci de ce nu am face un mic exercițiu de imaginație? De exemplu, de ce nu am considera pe Isus și Nicodim camarazii noștri recenți care s-au întâlnit la o cafenea online, pe Facebook? Poate că astfel vom aduce mai aproape nu doar timpurile și personajele biblice ci și sensurile intenționate acolo, cu toate riscurile de rigoare suportate de un astfel de demers dramaturgic și hermeneutic. Hai să vedem cam cum a decurs o astfel de discuție pe Facebook.

Între intelectualii pretendenți la premiile Nobel era un om cu numele Nicodim, un respectat formator de opinie, profesor erudit, curtat de mai toți potențații vremurilor noastre. Ros de curiozitate să știe mai multe despre acest tânăr hipster, nou venit pe piața ideilor și a mișcărilor sociale, Nicodim l-a abordat pe Isus pe Facebook, pe privat – pură și matură precauție a păstrării statutului său social dar și comfort departe de ochii indiscreți! Potrivit uzanțelor diplomatice specifice unui intelectual respectabil, Nicodim nu poate decât să înceapă apreciativ, intimitând interlocutorul cu măguliri protocolare:

– Dragul meu lector, ştim că eşti un Învăţător cu puteri extraordinare, cu un succes media și entuziasm social impresionante, știm că ai o descoperire revelaționară extraordinară (în pofida precarității istoriei și formării tale academice, gândi Nicodim) căci nimeni nu poate performa atât de multe vindecări pe care le faci tu dacă nu este Dumnezeu cu el. Ceva miraculos și autentic se întâmplă cu ceea ce faci tu …

Retezând parcă cuvintele domoale și pline de seriozitatea complimentării de către Nicodim, Isus i-a scris înapoi:

– Nu am să-ți cheltui timpul inutil cu introduceri sterile și precauții relativiste. Cum bine știi, eu aduc vestea venirii noii realități, a Împărăției lui Dumnezeu, pe care toți intelectualii au imaginat-o sub diferite forme utopice și pe care și tu o aștepți. Dar este aici o condiție care nu se poate negocia: dacă un om, inclusiv tu, nu se naște de sus, din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.

– Să fim serioși, replica Nicodim, ce spui tu e absurd, contrazice bunul simț elementar, darăminte gândirea științifică. Cum să mă nasc din nou? Cum să mă teleportez în spațiul uterin și în timpul stadiului meu embrionar ca să mă nasc din nou?

– Nicodime, te înțeleg dar tocmai asta e problema ta: experiența lecturii vieților și poveștilor de viață ale multora te-a format să fii precaut, să calculezi opțiuni multiple, să lași loc de refugiu pentru orice altă alternativă, să nu mizezi pe un singur adevăr, aparent îți limitezi riscurile erorii prin ambivalență și relativism dar nu realizezi că această gândire slabă și politețe de fațadă a alterității este de fapt un egocentrism al siguranței de sine. Ei bine, cu riscul de a mă considera nepoliticos cu opțiunile multiple, deziluzionant în raport cu siguranța convențiilor colective/sociale, arogant și fanatic față de modestia puritanismului relativist, Eu transcend aceste vulnerabilități ale gândirii umane iar ceea ce îți spun eu este cert, adevărat fără tăgadă: dacă cineva nu se naște din apă și din Spirit, nu poate să vadă și să fie parte din această realitate a Împărăției.

Gândește-te onest la faptul că toate proiectele utopice eșuează pentru că se proiectează o nouă societate umană fără a avea un nou om. Iar un om nou nu se poate obține prin ingineriile biologice (vezi eroarea fascismului iar acum a transhumanismului) sau cele sociale (vezi comunismul sau mai nou marxismul social), ci prin re-naștere, prin re-startare a vieții. Ai dreptate: ce este carne este carne, nu poate fi decât peticit, așa cum fac Eu prin vindecări, dar nu refăcut în totalitatea sa. Fibra materiei este mâncată de viermuiala de  viruși, boli, moarte și putrefacție. Și mai știi că și fibra psiho-somatică are aceeași finalitate, la fel cum și spiritul uman este ușor de pervertit, amăgit, întors spre sine sau spre lucruri infinit mai puțin valoroase. Știi de vanitatea intelectuală, de fanatismul erorilor spirtituale, de putrefacția cărnii ce se transformă în cenușă și pământ! Dar Împărăția asta nu este materială în sensul pe care îl gândești. Ea este în primul rând spirituală și de aceea principiul regulator este unul spiritual. Și tocmai pentru a nu fi amăgit și în acest domeniu al spiritului trebuie respectată acestă condiție de a te naște din apa curățirii și Duhul veacului viitor fără de care nu poți intra în această realitate dincolo de realitate!

christ_instructing_nicodemus_crijn_hendricksz”Christ Instructing Nicodemus”,  attributed to Crijn Hendricksz Volmarijn (ca 1604-1645)

Mirarea ta este vecină cu o criză existențială pe care o înțeleg: să renunți la ceea ce ai adunat în viață, la marea de cunoaștere pe care îți place să navighezi, la itinerariile tale mentale și emoționale prin lumini, umbre, culori, pasiuni, să te rupi de firul atât de fragil al certitudinii a ceea ce poți cuprinde în pumnii tăi. Ei bine, da, trebuie să renunți la toate acestea. Eșecul lumii de aici nu poate fi depășit decât prin asumarea vulnerabilității, să îți întinzi brațele și să le lași pe toate din mâini! Trebuie să te naști din nou, de data asta nu din pântece de femeie ci din aluatul cerului. Iar aici se aplică principiul uimirii, al mirării, al deschiderii către nou, trans-limită. Adu-ți aminte de Eclesiastul:

Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. (Ecl. 11:5)

Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul. De aceea îți spuneam acum un minut că gândirea ta slabă și politețea de fațadă a alterității este de fapt un egocentrism al siguranței de sine. Dacă ești cu adevărat deschis spre nou și ceva diferit, dacă valorizezi flexibilul și nu staticul, dacă cu adevărat vrei să celebrezi alteritatea, atunci nu te ascunde în spatele vărstei, lecturilor, statutului social, neputinței sau putinței fizice, ci lasă-te deschis Alterității, lui Dumnezeu, impresionantei și necunoscutei relații cu Cel pe care nu-L vezi dar Îl simți într-un aproape departe, nu-L poți gândi dar la care cugeți, Cel care te cheamă să te îmbogățești prin renunțare.

– Cum este asta posibil? Ceea ce spui este inimaginabil, contrazice normalitatea, este prea mult ca să …

– Nicodime, tu ești lumină pentru oameni, mai avansat în cunoaștere și experiență decât foarte mulți din poporul ăsta, știi Scripturile, ai studii exegetice, știi curentele de gândire, mănânci cuvintele, ultimele teorii, experimente, explicații și aplicații ale băgăției cunoașterii și totuși nu poți înțelege toate aceste lucruri? La ce folos toate competențele tale exegetice dacă nu vezi imaginea de ansamblu, mintea și inima Celui care vorbește prin autorii Scripturilor? Eu din Scriptură vorbesc, din lucrurile pe care tu le discuți erudit cu alții dar pe care văd că nu le crezi. Până acum ți-am vorbit în termeni pe care tu trebuia nu doar să îi cunoști ci și să îi crezi: imaginea Duhului și a apei la creație (Gen. 1) și apoi la curățirea putreziciunii lumii prin apa potopului (Gen. 6), imaginea din Eclesiastul a misterioaselor căi prin care Dumnezeu lucrează (Ecl. 11:5), întrebarea lui Iov (Iov 14:14). Păi când eu vorbesc despre lucruri încleiate cu imaginile fizice, pământești, palpabile, rezonabile unei minți cu experiență mundană și tot nu crezi, cum vei crede atunci când voi vorbi despre lucruri care trec de frontierele imaginației voastre, lucruri în care se desfată imaginația lui Dumnezeu?

Eu sunt filtrul și scara prin care prea-plinul imaginației lui Dumnezeu se povestește oamenilor. Eu vin din cer și aduc gândurile lui Dumnezeu pe pământ. Ceea ce Dumnezeu a gândit pentru tine Nicodim este să te re-creeze prin Duhul. Duhul va face o creație nouă în identitatea ta, una care va fi expusă vulnerabilităților lumii de aici dar care, totodată, va fi înfiptă în conștiința realității perene, a bogăției realității lui Dumnezeu și a creației fără de păcat. Duhul va crea această plămădeală de viață nouă în mijlocul vieții vechi tocmai ca să crească spre desfătare și bucurie dincolo de imaginația umană. Dar Duhul te poate naște din nou doar după ce problema pervertirii, a rupturii ontologice, a vinovăției și a acuzațiilor om-diavol-Dumnezeu va fi rezolvată. Ori asta necesită Dumnezeu venit om și murind sub pedeapsa pe care diavolul o va încerca a o imputa atât omului cât și lui Dumnezeu. Imaginația suprinzătoare a lui Dumnezeu va face ca ceea ce este aruncat ca fiind blestemat să se transforme în sursa binecuvântării, ca slăbiciunea să doboare puterea, ca regele să își ia Împărăția prin slujire și sacrificiu de sine. Iar Fiul va trece prin tot acest proces tocmai pentru că Dumnezeu are față de umanitatea captivă paradisului căzut o inimă de tată, de sacrificiu al unei bucurii eterne ce va fi stropită cu durere, moarte, de acuzații de tot felul. Un astfel de Dumnezeu trascende siguranța și comfortul limitat al liniarității umane și te invită să vii în aventura devenirii de sine.

Da, un Duh care te naște din nou la o viață mult mai bună decât cea la care te-ai născut prin femeie, un rege care se lasă dus la moarte și rușine, un Tată care își sacrifică Fiul pentru a recupera niște servitori rebeli, iată invitația de a crede, iată motive pentru a sparge bariera confortului mental și a păși înspre realitatea dincolo de realitate. Ori tot această dramaturgie a lui Dumnezeu nu este gratuită, opțională, ficțională, ci ea se va face vizibilă printr-un ultim act la care toți cei născuți din femeie vor fi părtași: judecata. Timpul este investiția de încredere pe care Dumnezeu o acordă omului pentru fi crezut. Ori această investiție este cel mai ușor de risipit tocmai pentru că oamenii nu vor să aprecieze onoarea la care au fost invitați, de a trece dincolo de timp nu pentru a fi striviți de el ci pentru a degusta libertatea de a nu mai fi cenzurați de el. Ori timpul care ni s-a dat este cel în care să venim la Lumina venită în lume. Timpul care ți se dă Nicodim este să lași toate lucrurile care te țin în haina acestui trup și minți muritoare și să  te bucuri de lumina unei altfel de vieți.

Discuția s-a terminat în acești termeni. Cu o uimitoare claritate, Isus a  vorbit despre lucruri pe care oamenii învățați le învârt pe toate părțile în așa fel încât se pierd în labirintul justificărilor de a nu crede că mai există și o ieșire din confuzie, teamă, eroare. Inima lui Nicodim a stat într-o permanentă tensiune între bagajul imens al cunoașterii și reputației sale și vorbele directe ale lui Isus. Ceea ce avea să încline balanța și să elibereze Nicodim din captivitatea indeciziei, a non-riscului, a refuzului de a abandona pumnul de vanitate și deșertăciune pentru care a muncit toată viața a fost scena suferinței și crucificării acestui Isus. Nicodim avea să devină cel care va îngropa trupul Celui care i-a făcut invitația să se nască din nou. Peste trei zile avea să fie lămurit că nu erau doar cuvinte, ci realitate, realitatea imaginației lui Dumnezeu!

Nu te supăra, frate! (spre o etică a dialogului la evanghelici)

Pre-condiții

Tăceri, explorări temerare, irumperi de libertate dar și spaima umbrelor, cuvinte, minți în dialog, blocaje, retrageri strategice, înnoiri și pași pe un drum nou. Iată câțiva pași posibili în deschiderea spre universul de lângă noi prin dialog, expresie, în-cuviințare a ființei ca act de existență (ieșire din sine în terminologia ontologiei heideggeriene).

Numai că, atunci când dialogăm, ca orice expresie, inclusiv cea divină, ne expunem vulnerabilităților. Iar greșeala capitală aici este că prin dialog noi credem că ne expunem vulnerabilităților altora, nicidecum nu ne expunem propriile vulnerabilități altora. Preferăm să acordăm grație, iertare, de pe un soclu superior, al celui care are și dă altora, cu greu ne gândim că noi suntem, de multe ori, aceia care trebuie să cerem grație și iertare ca cei care suntem lipsiți și vinovați (de aici raportul schizofrenic între predicile în care suntem învățați să oferim iertare celorlalți pentru greșelile lor comparativ cu cele în care suntem îndemnați să cerem noi iertare pentru ale noastre greșeli).

Ei bine, toate aceste pre-condiții sunt expuse, multiplicate și, nu de multe ori, blocate, încremenite, în dialogurile noastre cotidiene sau academice.

Noul val, aceleași păcate

Experiența dialogului cu tineri neo/post-evanghelici s-a concretizat aproape de fiecare dată într-o bosumflare supărăcioasă că jucăria nu e chiar atât de apreciată, ba chiar are o doză mare de self-injuring. Ca unul relativ distant, străin mediului evanghelic (prins undeva între experiența ortodoxă, kerygma evanghelică și liturghia catolică) văd megatendințe la neo/post-evanghelicii români, știu din ce context fundamentalist vin, știu și ce noi “guru” (străini dar/mai ales (și) români) sug vlaga celor ce vor ceva mai mult, compar toate astea cu istoria la indigo de prin alte părți de acum decenii și înțeleg dar și avertizez că se trece de la o extremă la alta. Plus, mă interesează fenomenul “de-convertirii” la neo/post-evanghelici, îl studiez de câțiva ani și am văzut o procesualitate, niște pași care sunt sistemici, comuni tuturor de-convertirilor. Ori văd mulți ”inovatori” ai mediului evanghelic ce se îndreaptă cu purcel și cățel tocmai către fundăturile de plumb la care au ajuns  alții înaintea noastră!

În acest context al mimesului istoric, problema mare a neo/post-evanghelicilor români este că nu au încă prea mulți parteneri de dialog credibili și bine pregătiți. Ori această lipsă de parteneri pe măsură întărește propriile prejudecăți și atitudini de superioritate, absolut dăunătoare oricărui proces de reformă și schimbare a ceea ce este deja strâmb și limitat. Chestiunea lipsei de dialog și a copierii inconștiente a tarelor sistemului care se vrea reformat devin evidente când dai peste un partener de discuție care atrage atenția asupra vulnerabilităților sistemice, logice și pastorale, folosind un limbaj academic, studii la zi și decența comunicării bine informate.

Oamenii se simt loviți în amorul/orgoliul propriu atunci când li se demonstrează că unele dintre argumentele cool și ideile inovatoare pe care le propagă nu sunt nici prea bine închegate, nici prea originale și nici prea sănătoase. Știu de peer/group-pressure, de căldura protectivă a unui guru, căruia îi sorbi cuvintele, te temi să nu spui prostii că altfel ”te mănâncă de viu”, te fălești oleacă smerit de aura de invincibilitate pe care ți-o dă reconfirmarea ideilor în cadrul familial al suținătorilor/fan/clubului ideologic/religios/politic/sportiv, etc., dar ieșirea în întâmpinarea celui diferit este ceva diferit. În arena ideilor se văd caracterele, nu în solitudinea perfectă sau în clubul celor ce gândesc relativ la fel! Tinerii neo/post-evanghelici se simt minunat în jurul gurului lor și în proximitatea discursiva a oponenților slab educați/pregătiți. Însă ei descoperă subit umori personale când sunt luați la amănunt de cineva care le studiază argumentele și își exprimă îndoiala că certitudinea lor este bine întemeiată. Vorba aia, să vorbim de îndoielile tale, nu de certitudinea celor ce se joacă cu îndoielile proiectate altora. Cu toții avem de învățat – atât intelectual cât și spiritual – din dialogul cu cel diferit!

Desigur, fiecare avem limitele și slăbiciunile noastre iar cu cât ne expunem tot mai mult și pe tot mai multe domenii, cu atât riscăm să fim deconspirați ca superficiali și ducând lucrurile doar până la jumătatea drumului dacă nu doar la începutul lui. Tocmai de aia eu prefer să am ceva de spus doar atunci când știu că am ceva argumente și m-am gândit cu câțiva pași înainte la ce posibile contra-argumente pot fi aduse în discuție. Iar atunci când încep dialogul sunt deja pregătit să accept că este posibil să fiu greșit, cerând însă doar evidențe clare și nepătimașe. Cine nu începe o discuţie cu o astfel de premiză ori este Isus Hristos ori doar I se pare că este El!

Noutatea uitatului

Observând dezordinea morală și caracterială ce definesc o bună parte a dialogurilor din mediul evanghelic, mă întrebam dacă nu cumva simțim lipsa unei etici a dialogului. Și mi-am dat seama că nu de coduri și proceduri ducem lipsă ci de o atitudine, cea care pre-condiționează ceea ce numim etica dialogului. Ori această pre-condiție o avem atât de clar afirmată în Ioan 13 și vizibil practicată de Isus în raport cu ucenicii Lui (cu care a avut și multe discuții contradictorii).

Desigur, un studiu serios ar trebui să includă o morfologie a limbajului utilizat în acest pasaj, o anatomie a condiționărilor culturale și o fiziologie a organicității acestui text cu altele, mai ales din Vechiul Testament. Am să expun sumar doar concluziile acestui efort de înțelegere a textului din Ioan 13, concluzii care pot fi un punct de plecare în configurarea unei etici a dialogului.

 

jesus-washing-peters-feet-by-sieger-koder (1)

Jesus Washing Peter’s Feet by Sieger Koder

În v. 1-17 avem actele legate de spălarea picioarelor – cadrul în care se realizează și în care trebuie înțeleasă spălarea picioarelor.

În v. 18-38 avem explicațiile pe care le oferă Isus cu privire la ceea ce a făcut mai înainte, explicații care oferă semnificația actului.

Spălarea picioarelor era în primele secole ale creștinismului urmată de mărturisirea păcatelor și abia atunci se putea lua cina/euharistia. Spălarea picioarelor este invitația Domnului de a ne mărturisi păcatele pentru a ne spăla de ceea ce s-a depus în urma trecerii noastre prin lumea în care umblăm și în care ne mai murdărim. Spălarea picioarelor este o resursă spirituală fundamentală de care putem beneficia atunci când am înțeles scopul cu care ea a fost dată/instituită de Isus – de altfel e o poruncă și ca orice poruncă a Domnului, ea trebuie bine înțeleasă!

Primele 3 versete sunt absolut importante pentru a defini cadrul în care are loc acțiunea:

atitudinea lui Isus – chiar dacă știa de unde vine și unde merge, chiar dacă era Domnul atotcunoscător, puternic și vrednic de cinste, El alege să slujească pe cei care-i erau ucenici!

motivația – a iubit pe cei cărora le-a spalat picioarele !

Orice spălarea picioarelor cu o atitudine care nu e de slujire ci de superioritate și cu o motivație de judecată și nu de iubire reală, ea este o ologire a picioarelor – un păcat religios, o greșire totală a scopului/intenției lui Isus!

Isus ia actul din contextul cultural al iudeilor și adaugă semnificații care țin de revelarea Împărăției și a relației cu Domnul acestei Împărății (de ex. – pildele cu semănătorul, concrete pentru țăranii cărora le vorbea,  imaginea fecioarelor din Matei 24, pornind de la etapele unei nunți la evrei, etc.). Deci Isus transformă un fenomen cultural accesibil și îi adaugă noi semnificații. Așa se întâmplă și cu ”banalul” act al spălării picioarelor.

Să nu uităm că

– Isus este cu o seară înainte de a fi crucificat, deci trebuia să le dea unul dintre ultimele exemple care să-i motiveze adânc pe cei care trebuiau să rămână pe pământ.

– ucenicii erau noii slujitori ai Împăratului și ei trebuiau școliți, trecuți prin școala sfințeniei pentru a fi gata de slujba care aveau să o împlinească dupa ce Isus avea să fie omorât, înviat și înălțat.

De altfel, cap. 13-16 seamănă destul de mult cu trecerea de la Curtea Cortului spre Locul Sfânt, trecând pe la ligheanul unde preoții și leviții trebuiau să se spele, înainte de a intra în Cort pentru a sluji Domnului.

Dincolo de aspectele concrete ale textului cu privire la actul fizic al spălării picioarelor, dacă am rămâne doar la acesta, L-am nesocoti pe Însuși Domnul nostru Isus pentru că după aceea se așează la masă și îi întreabă pe ucenici dacă a înțeles ce le-a făcut.

Fericirea este o consecință a celor care nu doar acceptă spalarea picioarelor ci și au înțeles-o. Era însă unul care a fost spălat pe picioare dar care nu a avut deloc parte de fericirea pe care trebuia să o aducă practicarea spălării picioarelor…

El ne exemplifică spălarea picioarelor prin invitația pe care le-a facut-o Iudei și lui Petru de se recunoaște cu păcate pe “picioare”, pe care doar El le poate spăla. Unul a acceptat, altul a refuzat! Diferența a fost enormă în ceea ce  privește rezultatele acestei spălări pe care a oferit-a Isus celor doi.

Dacă Isus i-a iubit până la capăt, atunci nu a stat nepăsător – dragostea nu înseamnă să îl lași pe celălalt să moară liniștit ci să te implici activ, pasional, cu lepădare de sine și cu dragoste!

Interesant că dragostea lui Isus care motiva spălarea picioarelor lui Iuda și lui Petru s-a manifestat în moduri diferite:

pentru Iuda, spălarea picioarelor – invitatia la mărturisirea păcatului trădarii – s-a făcut fără ca ceilalți să-și dea seama. Chiar și când a pronunțat cruda sentință Satanei care a intrat în Iuda, uncenicii credeau că i-a spus să cumpere ceva pentru sărmani (e clar, nu cu voce țipatoare, ci cu una calmă, caldă). Acest mod de a-l invita pe Iuda a fost potrivit slăbiciunilor, temerilor lui Iuda – în ascuns. Isus i-a facut invitația în fața celorlalți dar într-un mod pe care să-l înțeleagă numai Iuda, tocmai ca acesta să poată avea tot comfortul psihic pentru a accepta pocăința. Dar când Iuda a acceptat doar actul spălării fizice a picioarelor, nu însă și semnificația sa spirituală, el a devenit un fariseu irecuperabil pentru că dacă nu intră Domnul în casa inimii lui, atunci a intrat un alt stăpân, care l-a dus la pieire – ”și atunci a intrat Satana în el”!

pentru Petru, invitația publică în fața tuturor de a-și recunoaște slăbiciunea l-a facut pe Petru să aibă un punct de sprijin în pocăința sa atunci când previziunile lui Isus s-au împlinit. Petru a trebuit să recunoască slăbiciune tocmai în fața celor care se mândrise că este cel mai puternic!

Cuplat de aceasta pildă a spălării picioarelor Isus dă porunca să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu!

La fel și în cap. 15, după ce le dă pilda viței, care vizeaza relația ucenicilor cu lumea (rodirea) strict legată de relația lor cu Dumnezeu (via), chiar dacă lumea îi va urî, ucenicii vor trebui să împlinească o nouă poruncă – cum a iubit Isus, așa să iubească și ei!

Porunca spălării picioarelor nu este doar pentru unii, pentru specialiștii în descoperirea petelor de pe picioarele altora, ci e pentru fiecare – așa să vă faceți unii altora!

Să ne imaginăm cât de frumoase și productive ar fi dialogurile dintre creștini dacă am porni în discuție cu atitudinea și inima lui Isus spălând  picioarele uncenicilor Săi!

Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (investiții risipite)

Investiții risipite

Sunt investiții pe care Dumnezeu le face și ne avertizează să nu I le risipim (tocmai pentru că aceste investiții L-au costat mult, până și moartea de om din care noi nu prea L-am vrea eliberat). O astfel de investiție este lunga Sa ”luptă” cu omul prin care El s-a lăsat pipăit, testat, încercat. Istoria revelației include o întreagă paletă de experiențe de tot felul și aproape pentru orice tipologie umană. Bătrâni și tineri, săraci și bogați, prinți și cerșetori, bolnavi și viguroși, femei și bărbați, introvertiți și petrecăreți, sceptici și vizionari, cu toții suntem circumscriși de experiențele lui Dumnezeu cu umanitatea așa cum ne-au rămas pe paginile Scripturii. În această istorie a revelației Sale Dumnezeu a pregătit mintea umană să fie tot mai deschisă spre ceea ce nu știe și totodată să judece lucruri din ce în ce mai sofisticate ce, culmea, se relevă în forme din ce mai minimaliste, debarasate tot mai mult de schele pedagogice. Ori culminarea acestei sofisticări a revelației este întruparea lui Hristos. Aporiile logice, schemele morale, intuițile estetice, schelele cognitivo-ontologice, toate acestea au fost provocate, întinse, răsturnate și re-valorificate odată ce Dumnezeu S-a făcut trup:

  • frumusețea celui mai frumos dintre oameni s-a disipat în urâțenia chinului de pe Dolorosa și de pe cruce (urâtul și monstruosul sunt forme de revelație pe care pedagogia divină le folosește mai mult decât ar admite pretențiile noastre de sfințișori pudici),
  • nelimitatul ce alege să treacă prin gâtul îngust al clepsidrei timpului uman și se îmbracă în întuneric, venind să locuiască în întuneric, ca să aducă lumina pe care întunericul nu o poate înghiți,
  • Dumnezeul care își face dovada de dragoste față de niște creații rebele trimițând prin strigare publică pe prea-iubitul Său Fiu, Cel deopotrivă în cele mărețe, ca să guste moartea răscumpărătoare, să ia vina și să o arunce înapoi celui rău, aruncându-l astfel din poziția atât ontologică cât și morală de a acuza atât omul cât și pe Dumnezeu.

Dacă întreaga istorie a revelației Îl are ca scop pe Hristos, ce Singurul care L-a văzut pe Dumnezeu și care Îl poate face de cunoscut, ar fi o risipă teribilă să risipim această investiție și să ne întoarcem la umbre în defavoarea realității care aruncă umbra respectivă. O astfel de risipă ar fi re-aranjarea cadrului cultic prin care se mijlocește experiența divină. Revenirea la un cadru liturgic vechi-testamental anulează nu doar noutățile pe care le-a adus Isus Hristos, ci riscă a anula (prin deraiere a privirii, manie a gesticii, dependență a vizualului) și bogăția devoțională care vine din facerea fiecărui credincios templu al Duhului (risc valabil și pentru contextul liturgic protestant). Ori revenirea la cadrele liturgice similare celor leviticale vine ca reacție la primejdiosul și riscantul pariu pe care Dumnezeu l-a făcut atunci când a trimis în lume vulnerabili și ”neprofesioniști” într-ale religiei, miei în mijlocul lupilor, pescari care să învețe teologie, vameși care să învețe pe alții ce înseamnă smerenie și facere de bine, etc.. În organizarea împărăției care se multiplică peste întreg pământul Dumnezeu a lăsat libertatea Duhului de a conlucra cu oamenii în alegerea celor mai bune și relevante forme care să permită păstrarea și consolidarea funcției. Ori mintea umană preferă rigurosul legalist libertății riscante, forma procedurii și nu cea a Spiritului care nu știi când și cum vine, ci doar îi vezi schimbările. În toată această tensiune între formă și funcție, libertate și regulă, prescripție a siguranței și risc al aventurii, mintea umană tinde să rupă echilibre, să statornicească forme efemere și să absolutizeze limite.

Dumnezeul părăsit în sărbătoare

Când Cuvântul S-a făcut trup se împlinește o promisiune a lui Dumnezeu că El va veni să locuiască cu oamenii. Oameni care au tot fost alungați către Est atunci când au păcătuit (Gen. 3:24, 4:16, 11:2-4), invitația spre Dumnezeu fiind reluată prin aranjarea Cortului Întâlnirii în așa fel încât poarta de intrare era la Est. Estul e direcția exilului de la Fața lui Dumnezeu, este locul pustiit, sălbatic de unde vine vântul distrugător care amenință viața (Ps. 48:7; Ez. 27:26). Estul este pentru profeți simbolul exilului babilonian și de unde însuși Dumnezeu va veni să își răscumpere oamenii (Ez.10:18, 19, 11:22-23). Estul e locul de unde Dumnezeu vine în ajutorul poporului Său, aducând mântuirea (Is.41:25; 63:1; Ez.43:4; Zah. 14:4, Mal. 4:2, Luca 1:78,  2Pet. 1:19). Ori astfel se împlinește ceea ce a spus Ioan Botezătorul – ”este în mijlocul vostru Unul”, este noul Adam care se întoarce spre paradis, și ne va arăta din nou calea spre Dumnezeu, va reface intinerariul apropierii de Dumnezeu, capitalizând și semnificând ceea ce era doar ca umbră spre învățare în Cortul și Templul Vechiul Testament.

Când Cuvântul a locuit printre noi El ne-a spus clar că v-a dărâma templul de la Ierusalim pentru a zidi un nou templu. Interesant e faptul că atât Evanghelia după Ioan cât și Apocalipsa au o structură narativă care se pliază foarte bine pe un itinerariu cultic al intrării dinspre curtea Cortului/Templului spre Sfânta Sfintelor (Ev. după Ioan cap. 1-11 Isus și cei din curte care vin cu jertfele pentru vină, cap. 12-16 Isus și ucenicii în Locul Sfânt, vorbind despre Duhul care va veni să-i lumineze pe cei 12, apoi rugaciunea de Mare preot din cap. 17 si aducerea Lui ca jerfă bună de sacrificat. În Apocalipsa avem o ușă în cer deschisă – cp. 4, apoi un altar al martirilor în cap. 6, apoi altarul tămâierii în cap. 8, o perdea care se frânge și arătarea chivotului în cap. 11).

Ori Isus spune Dărâmați Templul acesta! tocmai pentru că Templul de la Ierusalim nu își mai împlinea funcțiile. În plin festin al sărbătorii în Numele Lui și la Casa Lui, Dumnezeu era părăsit, singur, călcat în picioare, neglijat și uitat! Când religia nu îl mai are pe Dumnezeu prezent, ea se transformă inevitabil într-o pură activitate economică, chiar foarte profitabilă! Chestiunea însă pare a fi ciclică în istoria celor ce au avut privilegiul de a-L găzdui pe Dumnezeu, indiferent că se numesc ortodocși, protestanți sau catolici. Riscul de a-L scoate pe Dumnezeu și a-L auzi cum bate dinafară la poarta bisericii Sale plină de precupeți înavuțiți este, din păcate, valabil oricând și oricui.

“Christ Driving the Money Changers from the Temple” by New Zealand artist Michael Smither, 1972 (Victoria University of Wellington Art Collection, New Zealand)

“Christ Driving the Money Changers from the Temple” by  Michael Smither, 1972

În tradiţia creştin-răsăriteană observăm o logică a inversării în raport cu semnificaţiile degajate din textul Vechiului Testament. Prima inversare este cât se poate de corectă, cu mențiunea însă că în imaginarul biblic nu Apusul ci Estul este tărâmul pieirii, al întristării și negurei:

1. În Biserica Ortodoxă se observă o topografie inversată celei din Vechiul Testament (în ce priveşte direcţia – geografică, Răsărit-Apus, – apropierii de Dumnezeu). Mă voi opri asupra unui citat al lui Mircea Eliade despre topografia bazilicii bizantine ca fiind una încărcată de sacralitate şi cu valenţe soteriologice:

Bazilica creştină şi, mai târziu, catedrala reiau şi prelungesc toate aceste simbolisme (ale spaţiului sacru ca repetare a cosmogoniei, ca Axis Mundi dar şi ca imago mundi, loc al armoniei divine, etc., n. m.). Pe de o parte, biserica este concepută ca imitare a Ierusalimului celest, şi aceasta încă din antichitatea creştină; pe de altă parte, reproduce Paradisul sau lumea celestă. Dar structura cosmologică a edificiului sacru persistă încă în conştiinţa creştinătăţii: ea este evidentă, de exemplu, în biserica bizantină. <<Cele patru părţi ale interiorului unei biserici simbolizează cele patru direcţii cardinale. Interiorul bisericii este Universul. Altarul, spre răsărit, e Raiul. Uşile împărăteşti ale sanctuarului propriu-zis se mai numesc Uşile Raiului. În săptămâna Paştilor, această uşă rămâne deschisă pe tot timpul slujbei; sensul acestui obicei este explicat clar în Canonul pascal: Hristos s-a ridicat din mormânt şi ne-a deschis porţile Raiului. Apusul, dimpotrivă, este tărâmul negurilor, întristării, al morţii, lăcaşul etern al celor adormiţi care aşteaptă învierea trupurilor şi judecata din urmă. Centrul bisericii este Pământul. Potrivit părerii lui Cosmas Indikopleustes, Pământul este dreptunghiular şi mărginit de patru ziduri care susţin bolta. Cele patru părţi ale interiorului bisericii simbolizează aşadar punctele cardinale.>> (Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 59-60. Eliade face trimitere la Hans Sedlmayer, Die Entstelung der Kathedrale, Zurich, 1950, p. 119; W. Wolska, La topografie chretienne de Cosmas Indikopleustes, Paris, 1962, p. 131 şi passim)

2. A doua inversare este însă contrară Noului Testament iar asta doare teribil. În Biserica Răsăriteană s-a canonizat un itinerariu inversat faţă de cel din Noul Testament (în ceea ce priveşte accesibilitatea şi modalitatea de apropiere de Dumnezeu). Bisericile creştine (biserica are aici înţelesul nou-testamentar al comunităţii credincioşilor lui Hristos) din primul secol se strângeau în casele creştinilor. Cea mai veche biserică cunoscută (biserica are acum înţelesul strict al edificiului în care se adunau credincioşii) a fost fondată la Dura Europos, pe malul râului Eufrat, în deşertul Sirian. Ea datează din prima jumătate a secolului trei şi a fost făcută prin unirea a două camere dintr-o casă şi construirea unei platforme.

În reorganizarea cultului creştin după oficializarea lui în Imperiul Roman, s-a preluat caracterizarea Templului ca fiind o imagine a lumii, caracterizare făcută de Iosif Flaviu (Templul avea trei părţi separate: Curtea Templului reprezintă marea; Locul Sfânt – Pământul, ambele accesibile omului şi o a treia parte, cea a Locului Prea Sfânt, care reprezintă cerul, inaccesibil omului; a se vedea Josephus, Flavius: The Antiquites of the Jews, III, 7, 7 în The life and works of Flavius Josephus by William Wiston (traducător), SAGE, 1996, p. 227). Catapeteasma sau perdeaua ce separa Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt a fost înlocuită, sau mai bine spus reintrodusă în spaţiul liturgic (nu în cel iudaic, pentru că Templul de la Ierusalim fusese distrus în anul 70 d. Hr., ci în liturghia creştin-ortodoxă) prin aşezarea iconostasului, separând altarul de naos. Introducerea iconostasului o dată cu Sfânta Sofia a lui Iustinian (construită între 532-537) nu face altceva decât să sugereze „misterul dumnezeiesc spre care înaintează poporul credincios”  (Stăniloaie, Dumitru: Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 41).

A urmat doar un singur pas până la restabilirea modalităţii vechi-testamentare a apropierii de Dumnezeu, a itinerariului iniţiatic preoţesc, neţinându-se cont de realitatea nou-testamentară a jertfei lui Isus Hristos de substituţie, de mântuire şi de facilitare a relaţiei omului cu Dumnezeu (vezi despicarea perdelei Templului din Ierusalim în momentul morţii lui Isus Hristos pe crucea Golgotei – Mat. 27:51; Marcu 15:38). Acest pas a fost realizat prin reintroducerea interdicţiei de a intra în altar pentru credincioşii care participă la celebrarea ritualului liturgic în naos (corespondentul creştin ortodox al Locului Sfânt al Cortului/Templului iudaic) sau în pridvor (corespunzând Curţii Cortului/Templului), pas făcut prin canonul 69 al Sinodului al II-lea Trulan (Quinisext) din 691-692:

Nu este permis mireanului să intre în sanctuar (sfântul altar în limba greacă), totuşi, în conformitate cu o anumită tradiţie străveche, puterea şi autoritatea imperială nu este împiedicată prin aceasta ca, atunci când doreşte, să aducă darurile sale Creatorului (The Nicene and Post-Nicene Fathers, Second series by Philip Shaff (editor), vol. 14, The Seven Ecumenical Council of the undivided Church. Their canons and dogmatic decrees; The Canons of the Council in Trullo; often called The Quinisext Council, Canon LXIX, SAGE , OR SUA, 1996, p. 948).

În cele ce urmează, voi cita un fragment din manualul de Istorie a Bisericii Universale, întocmit de onorabilul, de altfel, Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu. Acest fragment se referă la importantele decizii statuate prin Sinodul II Trulan (Quinisext), cititorul fiind informat despre canoanele privind … ordinea scaunelor  episcopale, şi nicidecum despre cele privitoare la reiniţierea cultului levitical în Biserica lui Hristos. Prin modul în care selectează informaţiile de ordin istoric, acest fragment este edificator pentru un anumit mod de a lectura istoria bisericii de către învăţământul teologic din Biserica Ortodoxă Română:

Din numărul de 85 de Canoane Apostolice, recunoscute în Biserica Răsăritului, Biserica de Apus nu recunoaşte decât 50.

Prin canonul 30, s-a confirmat din nou ordinea onorifică a scaunelor, stabilită anterior prin canonul 3 al sinodului II ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, după cum urmează: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. S-a recunoscut din nou egalitatea scaunelor de Constantinopol şi Roma.

Sinodul a condamnat şi unele practici din Biserica de Apus. Astfel s-a oprit pictarea Mântuitorului în chip de miel; s-a condamnat celibatul preoţilor şi al diaconilor, introdus în Apus, afară de al episcopilor; s-a interzis postul de sâmbătă şi uzul de a mânca brânză, lapte şi ouă în Postul cel Mare. Papa Adrian I (772-795), trimiţând delegaţi la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din 787, în scrisoarea către acest Sinod, a recunoscut canoanele Sinodului quinisext din 692, şi le-a introdus în „Colecţia Hadriani” (Mansi, XIII, 414 ş. u.). Mai târziu, din cauză că Sinodul quinisext a confirmat pentru a treia oară, prin canonul 30, drepturile patriarhului ecumenic şi egalitatea lui cu scaunul Romei, şi a condamnat unele practici şi obiceiuri ale Bisericii de Apus, papii, începând cu Nicolae I (858-867), şi teologii apuseni nu l-au acceptat ca ecumenic şi nu-i recunosc hotărârile dogmatice şi canonice (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992,  p. 162-163).

Dumnezeu a depus atâta răbdare, sudoare și viață în investiția descoperirii de Sine, în cererea pe care ne-o face de a veni în vizită la noi și invitația care ne-o adresează de a intra, prin Duhul, în Sfânta Sfintelor din ceruri, acolo unde avem un Mare Preot care mijlocește pentru noi, încât ar fi un mare păcat să îi risipim efortul. Nu e vorba de preferințele Lui estetice, cultice, dacă îi plac catedrale de piatră sau bisericuțe de lemn. Cu siguranță că e suficient de ”open minded” să le aprecieze pe amândouă. E vorba de efortul pe care Dumnezeu L-a depus în mântuirea omului, în locuirea Lui în inima, mintea, imaginația umană în așa fel încât să ne păstreze libertatea tocmai prin recuperarea legăturii cu El și nu prin alungarea Lui în mecanisme pur ritualice, repetitive și limitate, indiferent că vorbim de adicții religioase sau pur carnale. În ultimă instanță suntem răspunzători și vom fi judecați cu ceea ce am făcut cu această investiție!

Dar dacă gândul judecății vă dă fiori, nu vă temeți, avem specialiști în teologie care, la cerere, pot rezolva problema angoasei judecății divine cu surogatele dragostei divine – piața religioasă postmodernă e nemaipomenit de creativă, la fel ca cea antică sau medievală. Clienți să fie că adevăruri reconfortante găsim noi! (to be continued)

De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (3. Tentația inocenței)

Cică drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Atunci oare cu ce e pavat cel spre paradis? Diavolul ne stă imediat la dispoziție cu răspunsul său șarmant. Nu trebuie să ni-l spună în față ci ni-l sugerează printr-o combinatorică cognitivă măsluită iar apoi ne împinge mai în față să vedem ipocriziile celor ce au altă părere iar la final ne cucerește cu evidențele atractive ale propriei oferte.

Unul dintre reality-show-rile sale preferate a ajuns și în România în ”prime-time”. Este vorba despre indubitabila sa grijă față de victimele oprimate, de pe seama cărora poate trage un folos aproape fără niciun efort. Rețeta e simplă: sugerezi chemări mesianice de a salva poporul cu o pâine gratuită pe cheltuiala păcătoșeniei altora și oferi gratuitatea circului invitându-i pe toți în arenă. Pentru a avea războiul total trebuie să anunți pompos idealuri generale la care până și o Miss Univers s-a gândit, să faci puțină ceață terminologică, să ridici poalele moralității unora pentru a instiga la răspunsul simetric al celorlalți și să strâmbi obiectivitatea participanților prin asumarea copyright-ului unei misii nobile, de mântuire a celuilalt de umbrele trecutului, ale înapoierii, indiferenței, violenței, etc. Războiul ideilor este de fapt doar o anexă la războiul sloganurilor, a etichetelor lipite peste orgolii și umori personale. Ori aici se știe că cei mai buni profesioniști sunt tocmai cei care manevrează idealuri nobile pentru scopuri total contrare.

O astfel de permutare a inocenței în propria ogradă este oferită de discuția referitoare la pedepsirea copiilor de către părinți. Misiile profetice, ceața terminologică, tranșeele propriei neprihăniri, bombele cu etichete,  toate produc o așa de mare învălmășeală încât oricând e posibil ca adversarii să-și schimbe tranșeele fără să își fi dat seama. Iar peste toate domnește atmosfera iadului, plină de intenții bune.

În relația părinte-copil chiar cred că avem ce învăța de la relația Isus (Fiul) – Dumnezeu (Tatăl), având aici principii care ne-ar feri atât de extremele parentigului bleg și iresponsabil precum și de cele primitive (impropiu numite astfel, dacă luăm în considerare comuflajul cool al violenței din timpul nostru) ale impunerii prin forță și violență.

– Isus a ALES să facă voia Tatălui, a acceptat-o pentru că L-a iubit pe Tatăl mai mult decât propriul confort (“Tentația Inocenței” a lui Pascal Bruckner ne face radiografia culturală a vremii care idolatrizează confortul și egoismul iresponsabil, infantilizant). Uitați-vă la răbdarea lui Isus în a-Și aștepta vremea, consistența lui în a urmări ascultarea Tatălui, focalizarea pe misiunea Sa, de oferire a mântuirii tuturor, trecând însă prin perioade de lipsuri, disconfort, suferință, moarte chiar. În considerarea importanței scopului Isus a putut suferi gravitățile efemere ale mijloacelor. Noi însă suntem învățați să facem total invers: desfătarea imediată și totală a mijloacelor cu prețul sacrificării scopului (parafrazare a lui T. S. Eliot).

– Tatăl l-a IUBIT (“Acesta este Fiul Meu”), l-a prețuit, încurajat, oferit totul și totuși lăsat să treacă prin încercări și suferință. L-a înfășurat în protecție totală atunci când era vulnerabil din cauza vârstei dar i-a oferit o din ce mai mare libertate de alegere până acolo încât putea să dea peste cap orice plan de mântuire. Față de cel care se supune și ascultă de tine, rămânând fidel indiferent de costuri, cel mai frumos răspuns e încurajarea, reamintirea valorii extraordinare pe care o are pentru tine și afirmarea ei în fața celorlalți.

Ispita diavolului s-a focalizat pe crearea conflictului de putere/autoritate și a celui de reclamare/izolare narcisistă, adică pe ruperea relației:

(1) dacă ești Fiu, reclamă-ți drepturile, pune-te în poziția de a cere și impune ce ți se cuvine, suferința e rea, propria plăcere e bună, autoritatea parentală e nocivă, abuzivă și privativă, șoapta străinului e empatică, savuroasă și emancipatoare;

(2) Pentru că suferința e rea iar gradul de suferință a Fiului spune totul despre inima Ta de Tată și dacă ești cu adevărat un Tată iubitor atunci ia-L în palme, ocrotește-L, nu-L lăsa să treacă prin lipsuri și suferință, elimină orice obstacol care l-ar face să sufere.

Ascultarea acestor ispite nu ar fi rezolvat problema relației în vremuri de criză ci ar fi agravat-o. Prin ascultarea acestor propuneri ”rezonabile și altruiste” diavolul i-ar fi pus pe cei doi în poziții de acuzare reciprocă. Iar diavolul când pune pe cineva în poziția de acuzator o face doar pentru a-l transforma în acuzat.

Bine, se va spune că un copil nu are discernământul, misia salvatoare, inteligența, voința unui Christ. Dar acesta este tocmai spiritul în care am fost transformați din copiii spirituali în părinți spirituali! Având în minte acest model/cadru de relaționare și iubire,există ceva șanse de restaurare a relațiilor umane! (O discuție relativ similară are loc și în cazul parentingului lui Adam și al primilor oameni.)

creation-sistine-chapel

Tipul de retorică folosit în discursul public despre folosirea pedepsei în educarea copiilor este, în bună parte, unul maniheist, ușor de deraiat în ograda acuzelor gratuite și isterice cu care se desfată nu doar limbuția ego-ului ci natura noastră violentă, chiar și atunci când se înfoiește în sloganele păcii și ale non-violenței.

Dacă folosești argumentul autorității, al pedagogiei inevitabilei impurități a binelui și răului cu care ne învecinăm în această realitate, al dragostei care poate asculta, suferi lipsa, durerea, acuza altora, smerirea sinelui, pentru că știe a le converti într-un scop mai înalt decât propria dreptate, atunci ești imediat rostogolit pe panta acceptării violenței, ești un primitiv/fundamentalist care abia așteaptă să sară cu picioarele pe copiii și să-și regleze stima de sine prin suferința lor în tăcere.

Dacă aduci în discuție universul emoțional, oniric, de așteptări și simțiri a unui copil, diferit de cel al unui adult, și faci apologia părintelui care își ia timp, efort, timp să asculte, să cedeze, câteodată să lase copilul să-și reclame parte de moștenire cu gând de a o risipi pe nimicuri, atunci ești pus în tabloul unei ineficiențe și iresponsabilități parentale, a unei neglijări cu consecințe fatale.

Cred că modelul ascultare-prețuire dintre Isus și Tatăl ne poate feri de capcanele acestor extreme. Să nu ne refugiem într-o lume unde totul e perfect aranjat și oferit pe tavă de valeti binevoitori, sterilizata și fără sens, împingându-i pe copiii noștri la o suferință axiologică ale căror fructe le culegem în statisticile adicțiilor sau ale sinuciderilor și nici să nu le mutilăm chipul, trupul, emoțiile și spiritul cu un dumnezeu total fals, unul insensibil, capricios, sadic și răuvoitor. Să nu uităm că avem principiile de pedagogie divină chiar în versetul cel mai memorat din Biblie

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:16-17)

În ultimă instanță copiii nu-s nici ai părinților și (cu atât mai mult) nici ai statului, ei sunt ai lui Dumnezeu! De ce? Pentru că Dumnezeu a fost cât se poate de generos și curtenitor cu noi și ne-a dat pe Fiul Său! Oare cum ar arăta lumea asta dacă am crește astfel de copiii, pe care să îi ocrotim, pregăti și oferi apoi spre mântuirea lumii?

Notă: recomand o discuție mai aplicativă care poate fi găsită lecturând articolul Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică.

Eșecurile lui Dumnezeu

Între două articole despre cât de simpatic ni-l facem pe diavol nici nu putea fi mai potrivit altceva decât o discuție despre … eșecurile lui Dumnezeu.

Jumătatea plină a onestităţii noastre 

“Dumnezeu are prea multe eşecuri în CV-ul său pentru a-L considera ca atare” e contrazis imediat de “Dumnezeu nu poate eşua pentru că e Dumnezeu”. Cred că am face bine să trecem peste pudorile unei gândiri blocate în pedanterii inutile sau peste adrenalina unor blasfemii uzuale. Se cuvine a spune cu glas tare ceea ce mai toţi gândim:

1. Dumnezeu a eşuat tocmai pentru că glumeşte acolo unde toți suntem foarte serioşi. Da, El a eşuat în a ne oferi raţiuni şi evidenţe irefutabile pentru a accepta teoria evoluţiei dar totodată se joacă şi cu argumentele şi evidenţele referitoare la zilele creaţiei!

2. Dumnezeu a eşuat în creaţia unei umanităţi care să-i exprime chipul, să-L facă de cunoscut/re-prezinte naturii create. De la Adam şi Eva ne-am afundat în trădări, orgolii, demenţe criminale, vise de mărire, abuzuri şi violenţe, necurăţii şi aroganţe. Am blasfemiat, poluat, distus, pervertit, inversat ceea ce era iniţial vizită de bineţe în răcoarea dimineţii, frumos, întreg, bun, curat!

3. Dumnezeu a eşuat când a chemat un popor care să-L urmeze, un popor ce tânjea după idolii robiei chiar şi când primea cartea de vizită a celui ce l-a eliberat. Acest popor a găsit mai convenabil să se lase tărăt în robiile vizibilului atunci când porunca viza credinţa în Cel de nevăzut ca mai apoi în numele unei neprihăniri iluzorii să crucifice tocmai dovada vizibilă a dragostei lui Dumnezeu!

4. Dumnezeu a eşuat în istoria bisericii precum şi în situaţia ei de azi: cei care trebuiau să fie tocmai indicatoare către resursele de viaţă ale lui Dumnezeu s-au limitat în a polua, a bloca privirile către Dumnezeu cu  propriile orgolii, interese politice, slăbiciuni, vanităţi şi ipocrizii!

5. Dumnezeu a eșuat în a-și exprima voia într-un mod atât de clar încât nici măcar mințile cele mai sucite și cârcotașe să nu aibă obiecții referitoare la revelația Sa!

6. Dumnezeu a eșuat nu în a face o nuntă ci în a garanta continuarea nunții cu o viață de dragoste între bărbat și femeie, abundența versurilor și cântecelor de dragoste trădând tocmai lipsa ei în viața cotidiană.

7. Dumnezeu eşuează şi astăzi în fiecare copil mort de malnutriţie, boală, război, violenţă, în fiecare femeie abuzată, în fiecare bătrân uitat, sărac şi bolnav. În fiecare strop de suferință și moarte în lumea noastră chipul lui Dumnezeu e tot mai deformat, strâns și schinguit în mâinile avide ale celor ce nu se satură a avea, a lua, a porunci, a strivi.

8, 9, 10, …. lista eșecurilor lui Dumnezeu rămâne deschisă pentru experiențele neîmplinite ale fiecăruia dintre noi!

Jumătatea goală a onestităţii noastre

Dacă cumva v-a uimit/deranjat trecerea în revistă a doar câtorva dintre așteptările neîmplinite referitoare la cine este și ce face Dumnezeu în lumea noastră, atunci ar trebui să vă continuați efortul întru uimire pășind în partea mai puțin discutată a aceleiași realități, uitându-ne la jumătatea goală a onestității noastre.

1. El ne-a lăsat simţurile şi raţiunea să le folosim, dar ni le-a lăsat la pachet cu imaginaţia şi voinţa de a o folosi conform propriilor interese (istoria ştiinţei ne-o dovedeşte cu prisosinţă)! Poate că înainte de a discuta limitele lui Dumnezeu nu ar strica să luăm în considerare mai întâi propriile limite!

2. Lăsându-i opțiunea de a-i întoarce spatele, de a-L acuza, a-L uita, a-L crucifica, Dumnezeu i-a dat omului șansa recuperării tocmai din propriul păcat, cenușă, groapă. Puterea cea mai mare nu se vede în distrugerea a ceea ce e frumos, bun, perfect ci în recuperarea, înnoirea, restaurarea a ceea ce e stricat și rezidirea a ceea ce a fost dărâmat. Perfecțiunea unei stări de roboțel fericit în raiul lui Dumnezeu ne-ar fi privat tocmai de înțelegerea a ceea ce este dragostea, iertarea, credincioșia, atingerea celui ce a fost departe dar acum e găsit. O cenușă  a unei întregi  lumi distruse nu poate îngropa lacrima pură a unei inimi libere să iubească!

3.+ 4. Eșecurile poporului lui Dumnezeu în vechime (Israel) și ale Bisericii de azi confirmă tocmai liberalismul unui Dumnezeu care, fiind stăpân peste toate, alege să-și limiteze puterea și controlul  în lume. Suferim de pe urma răului cu care ne-am lăsat contaminați (stare în care de multe ori ne complacem atunci când facem propriile alegeri morale), pe care îl legiferăm, justificăm, acoperim. Într-o astfel de problematică alegere-consecințe, Dumnezeu joacă rolul unui părinte care, cu inima strânsă și suferindă, își lasă pruncii să învețe pe propria piele cât de importante sunt nu contextele ci propriile alegeri și consecvența lor. Interesant însă că tot acest liberalism al lui Dumnezeu în a nu se implica irevocabil în lumea noastră (pentru că acum lucrează prin vase de lut remodelate, oameni ce și-au descoperit vinovățiile răutății proprii pentru a multiplica binele) va fi urmat de un conservatorism la sânge al judecății lumii, loc unde jumătățile de măsură și improvizațiile convenabile își pierd orice valabilitate! Păcat însă că ochiul nostru critic tinde să vadă doar eșecurile celor din poporul care și-l reclamă pe Dumnezeu și nu văd viețile autentice, puține, câte sunt (și în VT și în NT se vorbește de o ”rămășiță”, de ”mulți chemați, puțini aleși”, de ”largă e poarta și lată e calea care duce la moarte și strâmtă și îngustă e calea care duce la viață”) ale celor ce își însoțesc onestitatea puținelor lor cu dependența mai multelor lui Dumnezeu!

5. Dacă ne uităm la cât de ușor creăm teorii care să explice orice și oricum, cu siguranță că Dumnezeu e amuzat de lecțiile de creativitate pe care le ținem. Doar suntem creați să îi fim asemenea, mici creatori în umbra marelui Creator! Dar nu cred că e onorabil să proiectăm asupra Altuia eșecurile mixării nediferențiate și doctrinare a rațiunii, voinței și a orgolioaselor noastre războiaie cu altul. Înfundați în mocirla absolutismelor postmoderne uităm că însuși deconstructivistul își poartă povara propriei subiectivități și simte nevoia a întinde cel puțin o mână în-afară! Poate că tocmai de aceea în Biblie se repetă avertismentul ”Cine are urechi să audă!”. Va veni vremea când vom da socoteală de toate improvizațiile convenabile pe care le facem!

6. +7.  Poate că înainte de a-L lua la socoteală pe Dumnezeu despre cât de distant/transcendent este El față de zbaterile noastre, ar trebui să ne lămurim cât de imanent și prezent a fost și este tocmai în mijlocul acestor sensibilități dureroase! Întrebările despre suferința inocenților sunt de prea multe ori puse dintr-o poziție de superioritate intangibilă, concurențială și deci ipocrită, asemenea unor prieteni ai lui Iov care filosofau de pe margine (dinspre propria transcendență) despre suferița umană.

În fiecare trup ros de boală, inimă zdrobită de trădare, de ucidere, etc. stă un Dumnezeu care a ales să spele picioarele, să slujească pe cei săraci, să sufere, să îndure, să moară! 

This is the way of downward mobility, the descending way of Jesus. It is the way toward the poor, the suffering, the marginal, the prisoners, the refugees, the lonely, the hungry, the dying, the tortured, the homeless–toward all who ask for compassion. What do they have to offer? Not success, popularity, or power, but the joy and peace of the children of God. (Henri Nouwen, Here and Now. Living the Spirit, The Crossroad Publishing Company, 2006, p. 120)

În fiecare chip de copil, femeie, bărbat și bătrân care trec prin sita durerilor și a morții este umbra chipului Fiului, Cel ce ia durerea trupului și a sufletului pentru a deschide o nouă cale, una pe care nu se mai găsesc nici lacrimă, nici suferință, nici moarte (Apoc. 21). Această extraordinară experiență nu poate fi descrisă cât trăită, așteptată și celebrată tocmai atunci când se trece prin lipsuri, dureri și moarte pentru că doar pe propria piele se învață lecția că harul începe acolo unde chimia se epuizează! Tocmai faptul că un astfel de Mire și-a ales o astfel de Mireasă îi face pe cei înțelepți să rămână de rușine în filosofările lor ipocrite despre durerea și condiția umană! Dramele şi eşecurile umane probează vulnerabilitatea lui Dumnezeu care germinează puterea dragostei, oferind cea mai bună posibilitate a speranţei umanităţii pentru viaţa de după moarte…Și să nu uităm că atunci fiecare gram de nedreptate și suferință va fi judecată și pedepsită cu dreaptă măsură!

8, 9, 10 … lista recuperărilor din eșecuri și a vindecărilor de negăsire rămâne deschisă pentru fiecare dintre noi!

Puterea lui Dumnezeu

Eşecurile lui Dumnezeu încep acolo unde ambiţiile noastre au succes!

Eșecurile lui Dumnezeu sunt vizibile doar atunci când Îl măsurăm pe Dumnezeu în raportul

– cantității ce suplinește lipsurile de altă natură,

– al numerelor ce hrănesc orgoliul,

– al imperiilor care multiplică patologiile,

– al cetăților fortificate în spatele cărora ne ascundem slăbiciunile,

– al siguranței și confortului ca anestezice ale autenticului

și nu în cel al

– calității care are sămânța a tot ceea ce poate deveni cantitate,

– al relației care implică vulnerabilitate dar care face posibilă viața și dragostea,

– al împărăției nevăzute și totuși vizibile în actele mărunte ale vieții,

– al deschiderii spre semen, fie el și inamic,

– al caracterului și dragostei care se oferă fără să ceară!

În termenii succesului formulat de diavol, Dumnezeu are o grămadă de eșecuri! În termenii istoriei mântuirii, ai recuperării a ceea ce era pierdut, stricat, mort, eșecurile noastre sunt tocmai evidențe ale puterii și înțelepciunii lui Dumnezeu.

Eșecurile lui Dumnezeu se contabilizează în dreptul răbdării Lui inactive, noi uitând sau neînțelegând că această răbdare mai dă lumii o șansă de recuperare din propriul ei eșec!

CCPWG-2-1024x527

The power of God is not pagan violence, brute power, vulgar magic; it is the power of powerlessness, the power of the call, the power of protest that rises up from innocent suffering and calls out against it, the power that says no to unjust suffering, and finally the power to suffer-with (sym-pathos) innocent suffering, which is perhaps the central Christian symbol. (John Caputo, The Weakness of God, Indiana University Press, 2006, p. 43)

După ce ne va fi trecut ceasul lepădării de Dumnezeu, Cel prins, Cel slăbit de purtarea crucii, mort și îngropat, va veni ceasul când Cel înviat ne va întinde mâna din nou și ne va întreba:

Simone, mă iubeşti tu oare? (Ioan 21:17)

Atunci vom vedea că de fapt Dumnezeu vrea să ne recupereze din… eșecurile noastre și nicidecum invers!

Atunci vom înțelege înțelepciunea eșecurilor lui Dumnezeu!

Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii. (…) Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1:25, 27-28).