Sfârșitul începuturilor (sau 1 Cron. 16:11 ca oglindă a postmodernului)

The end is in the beginning and yet you go on. (Samuel Beckett, Endgame)

1. Vortexul sfârșiturilor

Uimitoarea aventură a vieții umane este că deși toți îi știm sfârșitul, detaliile drumului înspre acolo ne diferențiază teribil. Ca specie umană suntem prinși undeva între încarcerarea legalistă în finalități pre-concepute și tortura presupusei epuizări a creativității în actul finalizat. Portretele umane variază de la familiaritatea stearpă a staticului la cicatricile nebuloaselor ce tot fug de momentul despărțirii de familiarul nedefinitului și întâmplătorului. Ne cam plimbăm între aroganța clamărilor finale și cea a refuzului oricărei dări de socoteală. Ironia face însă ca lejeritatea unora în cunoașterea finalităților să îi împingă pe aceștia la muncă asiduă în timp ce  boemia drumului altora îi chinuie cu o continuă și epuizantă căutare în gol.

Și totuși, în toată această tensiune a drumului, extremele se atrag și vorbesc  despre importanța acestui intinerariu. Chipul fără de pată al unui copil se poate odihni în mâna obosită a unui bătrân încercat de toate – iată odihna de înainte și după toate oboselile vieții! Tocmai pentru a nu ne permanentiza ipocrizia luciferică cu care am fost contaminați în Eden, un început al cuvântărilor senine se cere testat de un sfârșit al oftatului celui care le-a și prins carnalitatea înfăptuirii lor, a filtrării poruncilor prin nervii și trăirile lui. Ori aici vine pedagogia istoriei – oricât am învăța din eșecul și victoriile altora, ne va veni și nouă momentul confruntării lor.

2. Nu despre etica ci despre decenţa interpretării

Sfârşitul unui lucru nu e automat mai bun decât începutul lui! De altfel onestitatea eșecurilor atâtor vieți umane de pe paginile Scripturii este un argument în favoarea autenticității și caracterului ei supra-uman. Într-o epocă a pedantismelor narcisiste, Scriptura prezintă portrete incomode, căderi, de-conversii și apostazii laolaltă cu recuperări si reintalniri. Chiar Dumnezeu se pune în lumini proaste pentru nervii și sensibilitățile noastre tocmai pentru a ne scoate din “decența” moralistă a judecătorului distant și a ne boteza în vârtejul gândurilor, atitudinilor, orgoliilor, faptelor și visărilor de sine.

Căderea umană este portativul pe care ne scriem propriile note. Avem aici atât certitudinea unui sfârșit (care nu este epuizare și teroare a banalului, ci se cere continuat de un nou început) cât și uimitoarea atracție a neprevăzutului testării, a conjucturilor diferite care validează alegeri umane.

Ştiu că pentru mulţi contemporani “luminaţi”, textele Vechiului Testament sunt de o obscuritate deloc atractivă. Şi eu am trecut prin scepticismul doct atunci când era vorba de scrierile acestui “trib de înapoiaţi”, ai căror urmaşi, totuşi, conduc lumea azi. Acum recunosc că superioritatea pe care o clamam atunci acoperea fanatic o ignoranţă crasă. (O cerinţă fundamentală a ştiinţei hermeneuticii reclamă intrarea în orizontul istoric, lingvistic, psihologic, cultural, valoric-ideatic al unei opere, pentru a o înţelege şi de abia apoi este posibilă ieşirea din acel orizont prin explicaţie, respingere sau adeziune, etc.).

Cu timpul însă, am început să mă apropii de Vechiul Testament conştient că înţelegerea lui este absolut indispensabilă înţelegerii Noului Testament. Aşa am descoperit o bogăţie imensă de resurse pentru trăirea de astăzi. În ultimă instanţă, tunelul timpului ne induce în eroare. Cocoţaţi în vârful istoriei, uităm că de fapt nu e nimic nou în lume, ce a fost va mai fi:  suntem aceleaşi fiinţe oarbe dar doritoare de lumină, mâncate de invidie şi ranchiună dar flămânde de o atingere a dragostei, bezmetici într-un imediat năucitor de îngust, asemenea unui cavou, şi totuşi sperând la ceva mai multă libertate şi eliberare de imanenţă. În multe dintre relatările Bibliei mi-am descoperit această natura paradoxală, dezgolită de superficialităţile pudice cotidiene.

O privire atentă în Cuvânt se dovedeşte a fi o privire în oglindă! Însă depinde de fiecare dacă urăşte oglinda datorită propriei înfăţişări. Harul cel mare este că scrierile Bibliei, pe care eu le cred inspirate, nu sunt spre chinuirea noastră de către un Dumnezeu sadic şi cinic. Dimpotrivă, ele au menirea de a conştientiza nebunia propriei îndumnezeiri, de care suferim cu toţii, şi ne ajută să ne deschidem orizontul către Celălalt/celălalt. În ultimă înstanţă, Biblia ne relevă natura omului şi natura lui Dumnezeu precum şi dinamica dintre cei doi parteneri, dinamică care creează ceea ce noi numim istorie.

Unfinished Painting by Keith-Haring (1989)

3. 1 Cronici 16:11 ca oglindă postmodernă

Pentru că valorează mai mult sfârşitul decât începutul unui lucru şi pentru că creştinii sunt îndemnaţi să se uite la înaintaşii lor şi la sfârşitul vieţii lor, găsesc ilustrativ pasajul din 1 Împăraţi 15 şi istoria împăratului Asa al Iudeii de prin secolul 9 Î. Hr. pentru a explica suma succeselor noastre, urmate însă de crunte eşecuri.

Măreţul David nu a construit Templul, Casa Domnului, cu toate că a făcut toate pregătirile necesare (1  Cron. 22 : 2 -29: 9), la fel cum Moise a adus poporul până la Iordan, dar nu a intrat în ţara promisă (Deut. 34: 1-5). Iosua şi Solomon au avut menirea de a împlini ceea ce Moise şi David au început. Domnia lui Solomon pare a fi apogeul împărăţiei lui Iuda dar atunci când facem o lectură paralelă a 1 Împ. 1-11 cu 2 Sam. 1-11, observăm că  2 Sam. 1-10 redă ascensiunea lui David iar 2 Sam.1 1 căderea lui, pe când 1 Împ.1-10 redă ascensiunea lui Solomon iar capitolul 11 căderea lui.  Like father, like son! Observăm că rădăcinile degradării şi căderii lui Solomon se află în chiar perioada sa de ascensiune glorioasă. În 1 Împăraţi 3 ni se spune că Solomon s-a încuscrit cu Faraon, luând-o ca soţie pe fata Faraonului. Emanciparea şi multiculturalismul militant au o miză politică cu un cost moral, cauzalitate valabilă atât atunci, pe vremea lui Solomon, cât şi acum, în mileniul trei!

Dar în contextul apostaziei lui Solomon ne sunt inserate evenimentele din 1 Împăraţi 11:14-28. În Biblie găsim modelul negativ al “duşmanilor” care cresc în putere atunci când sfinţii îşi leapădă mărturia curată pentru interese economice şi politice (cazul lui Solomon). Tot în Biblie ne sunt oferite şi modelele pozitive al unor oameni care hotărăsc să se sfinţească  şi să se dedice Dumnezeului Prea Sfânt, “vrăjmaşii” lor devenind îmblânziţi şi binevoitori (a se vedea cazurile lui Daniel, Neemia, etc.). Oare nu din cauza decăderii şi ipocriziei poporului lui Dumnezeu, Cel Prea Sfânt scoate în jurul nostru tot mai mulţi vrăjmaşi, cu inima tot mai împietrită?  Un creştin ipocrit echipează ateul cu tot arsenalul distructiv de care acesta are nevoie pentru a-şi justifica exact lucrurile pentru care creştinul e acuzat de ipocrizie! “De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte“ (Habacuc 1:4).

În cele din urmă, imperiul glorios al lui Solomon ajunge în ruină, rupt în două: Iuda şi Israel. Din 1 Împăraţi 12 se pot observa conflictele dintre linia genealogică a lui David, a împăraţilor Iudei cu împăraţii Israelului, cei care nu recunosc această linie genealogică, contestând astfel pe unsul lui Dumnezeu şi urmaşii săi (14 :30; 15 :7,16). În acest context, pericolele  pentru Iuda au fost:

a) nesocotirea funcţiilor Casei Domnului prin ritualuri seci  (legalism/închidere entropică) şi

b) contaminarea păcatului dinspre Israel: »trăirea în Iuda ca în Israel« (progresism/deschidere entropică).

Oare să nu fie nicio asemănare cu situaţia multor biserici de astăzi?

În cursivitatea textului putem observa logica desfăşurării vieţii împăraţilor Iudei după un anumit tipar:

– Roboam, fiul lui Solomon, a umblat 3 ani pe calea lui David şi a lui Solomon din cei 17 câţi a domnit (2 Cron. 11 :8 ); restul de 14 ani mulţumindu-se cu o religie zădarnică (Iacov 1 :26 ). Apoi «Roboam a adormit cu părinţii săi«.

– Abiam «s-a dedat la toate păcatele tatălui său« (1 Împ. 15 :3) şi apoi «Abiam a adormit cu părinţii lui« (1 Împ. 15 :8).

– Acelaşi tipar este păstrat şi în viaţa lui Asa.

După faptele şi vorbirile lor din viaţa, ei au adormit cu părinţii lor (nu au murit ci «au adormit»!!!), în aşteptarea judecăţii lui Dumnezeu de la învierea morţilor (Dan. 12 :2 ; Ioan 5 :28-30).

În logica acestei dinamici, scanând viaţa lui Asa din perspectiva 2 Cron. 16:11, putem observa următorul chiasm:

Faptele dintâi:

  • a făcut ce e plăcut înaintea Domnului timp de 35 de ani  (2 Cron. 14 :1-15 :19 ). Pornind de la o situaţie de criză, de la un război cu etiopienii (2 Cron. 14), Asa s-a alipit de Domnul:
  1. a făcut legământ cu Domnul (2 Cron 15 :2),
  2. a pus în Casa Domnului aur, argint şi vase (2 Cron. 15 :8 ; 1 Împ. 15 :15),
  3.  adună tot poporul pentru Legământ cu Domnul.

Faptele de pe urmă:

  • pornind de la un alt război, cel cu Baeşa, împăratul lui Israel cel apostat, Asa nu a mai căutat pe Domnul în ultimii 6 ani ai domniei (2 Cron. 16 :1-14):
  1.  a făcut legământ cu împăratul Siriei (1 Împ. 15 :18-19 ; 2 Cron 16 :2-3);
  2. scoate din Casa Domnului argint şi aur (1 Împ.15 :16; 2 Cron 16 :2);
  3. a strâns tot Iuda pentru lucrarea de întărire a Ghebei şi a Miţpei.

Apoi «Asa a adormit cu părinţii lui« (1 Împ. 15 :24).

La sfârşitul vieţii observ la Asa o devoţiune total răsturnată! Trist este faptul că cerința imediatului, tragerea cortinei peste cer pentru a-și oferi siguranța și comfortul prezentului, a palpabilului, toate aceste indicii ale apostaziei celui ce crezuse în Dumnezeu reclamă prozelitism, prăvălirea apostaziei peste cât mai mulți. Și cu cât poziția celui căzut este tot mai înaltă, acoperită de tot mai multe titulaturi sociale, intelectuale, chiar morale, cu atât numărul celor atrși în amăgirea căderii lui este tot mai mare. Iar tot acest dezastru se face pe cheltuiala Casei Domnului, pe pervertirea, sărăcirea și vânzarea funcțiilor ei. 

Orice asemănare a istoriei lui Asa cu vieţile reale nu este pur întâmplătoare! Ce s-a întâmplat între faptele dintâi şi cele de pe urmă? Oare nu-i aşa că este obositor să dai socoteală unui Dumnezeu care aparent nu este, şi poate că nici nu este drept în răsplătirile şi judecăţile Sale (Evrei 11:6)? Oare nu e cam “neprofitabil” să-L crezi fără să-L vezi şi să Îl iubeşti fără să-l fi văzut? Aici este răscrucea drumului credinţei: al umblării întru lucrurile nădăjduite şi care nu se văd sau al căderii în patologia autonomiilor savuroase, dar decadente! Acest text este unul dintre numeroasele biografii ale de-conversiei generatiei celor ce au obosit în a-L urma pe Domnul.

În măsura în care nu-L judecăm noi pe Dumnezeu şi Îl punem în boxa acuzaţiilor (a se citi God in the Dock de C. S. Lewis), oare cum este judecată viaţa unui om în faţa lui Dumnezeu? În lumina acestei istorii a lui Asa, putem să ne gândim la Apocalipsa 14 :12-13. Rămâne de văzut în ce măsură exemplele acestor împăraţi radiografiază şi viaţa noastră!

PS.

Am ales ca ilustrare a dinamicii vieții lui Asa tocmai un tablou al lui Keith Haring, un artist activist al drepturilor LGBT ce a murit de SIDA. Unfinished Painting dă seama tocmai de prăpastia ce se dechide atunci când rupi legătura dintre începuturi și sfârșit, atunci când fracturezi datul ce te pre-condiționează, te lași absorbit de re-interpretarea egocentrică a tot ceea ce îți lipsește pentru a absolvi de orice responsabilitate deciziile ce-ți stau la îndemână și, nu în ultimă instanță, teribilul fatalism al celor ce reclamă tocmai eliberarea de condiționalități de tot felul. Speranța creștină împletește siguranța nu a doctrinei ci a relației (cu Cel despre care vorbesc doctrinele) cu suprinzătoarele descoperiri a ceea ce va urma, este o veritabilă tensiune optimistă a calmului ce vine din siguranța caracterului lui Hristos cu energia investită de cel ce se lasă surprins de finalitate:

Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1:6)

iar pentru cel ce are nădejdea vederii celui ce este Începutul și Sfârșitul

știm că, atunci când Se va arata El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curață, după cum El este curat. (1 Ioan 1:2-3)

Obosit de Dumnezeu

Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?

(Eclesiastul 7:16)

1. Oboseala

Trebăluind prin viață, ne ghiontim în continuu cu acea umbră care ne urmărește  conștiința pretutindeni. Am vrea să o alungăm, să o acoperim, să o stingem sub mâna noastră furioasă! Vrem să ne trăim pasiunile egocentrice, iubirile vicioase și rumorile vanitoase fără a fi incomodați de ea! Până și virtuțiile noastre atent lustruite în fața altora par simple cârpe atunci când ne găsim în fața întunericului luminat al acestei umbre! Tocmai de aceea vrem să fim doar noi și umbra noastră, nicidecum a Altuia!

Zădarnic… Ea ne cuprinde dinafară, dinăuntru, dinainte și dinapoi, ne precede în timp și continuă să fie și după ce ne-am stins pe pământul ăsta, ne-a alcătuit până în cele mai mici detalii în chimia celulelor noastre și ne curtează curiozitatea când ne uităm la imensitatea universului de deasupra noastră. Unde și cum putem să ne ascundem de Tine?

Însă o șoaptă ”binevoitoare” ne oferă soluția: cea mai eficientă cale de a scăpa de umbra Celui de fără sfârșit este să punem altceva în locul Lui. Și asemenea poporului obosit de așteptarea poruncilor lui Dumnezeu, purcedem la fabricarea de idoli:

Poporul, văzând că Moise zăbovește să se coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron și i-a zis:

“Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut.”

Aaron le-a răspuns:

“Scoateți cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor și fiicelor voastre și aduceți-i la mine.”

Și toți și-au scos cerceii de aur din urechi și i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta și a făcut un vițel turnat. Și ei au zis:

“Israele! iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului.”

Cand a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui și a strigat:

”Maine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!”

A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exod 32:1-6)

Odată ce

  1. problema revelației este pecetluită (făcută imposibilă, neputincioasă-Dumnezeu nu mai poate vorbi, cel prin care vorbea e pierdut printre detaliile necunoscutului și nesiguranței – ”omul acela… nu știm ce s-a făcut”),
  2. inițiativa trebuie luată în mâinile proprii  (”Haide, fă-ne”) și
  3. create mijloacele regulatorii (”fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră”) pentru ca
  4. infuzia de rațiune semnificantă să justifice practici sociale ce gravitează în jurul (4′) plăcerii individuale și (4”) a conformismului social (”poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace”).

Chiar dacă presiunea vine din partea poporului, Aron preotul, ca reprezentat al lui Dumnezeu, este cel care se pliază pe cerințele ”progresiste”/deconstructiviste/nihiliste ale poporului. Creativitatea lui Aron constă în nu atât aducerea Dumnezeului care i-a scos din Egipt în tiparele religioase ale vremii și culturii (Dumnezeu Însuși folosește aceste cadre ca formă de comunicare a Cine este El) ci reducerea Lui exclusiv la aceste cadre culturale.

Imanentizarea transcendentului prin reducționismul naturalist începe cu imposibilitatea revelației și se face de către cler la cerința presiunii culturale și sociale pentru a suplini nevoile entropice și agenda amoralistă a populației! Sună foarte liberal/postmodern/progresist, nu? NICI NU ȘTIM CE VECHI SUNTEM!

732_copy_2_38Peter Meller: Worship of the Golden Calf

2. Oaza iluzorie

Eliberați de ”fantasmele” trecutului, de povara așteptării grabnice a vorbirii lui Dumnezeu de pe vre-un Sinai privat, privim arogant peste umăr la cei care care încă mai așteaptă și cred că Dumnezeu e Cel care vorbește cu Moise și ne scârbim de limitele naturii lor umane pentru … a ne  sorbi neputințele propriei naturi umane. De-conversia multor creștini este fenomenul gălăgios al celor ce dau glas propriilor neputințe de a crede în Dumnezeu atunci când privesc la idolii celor care se laudă cu a lor credință în Dumnezeu. Tragedia e că și ei se află exact în aceeași situație a idolatriei, a construirii de noi idoli care să suplinească alungarea/acoperirea/stingerea furioasă a umbrei Celui Atotputernic. Tocmai acești oameni se cred foarte neprihăniți și se arată foarte înțelepți, pierzându-se astfel pe sine. (A se citi AICI încă o poveste tristă a înlocuirii Dumnezeului care a avut putere să mântuiască un întreg popor din Egipt cu idolul facil al mâncării, băuturii, dansului orgiastic și numelui legat de smoală și cărămizi.)

Dacă renunțăm la izvorul apelor vii, cu siguranță că ne vom construi puțuri mereu nesatisfăcătoare. Idolii de azi încep să sune astfel: “viața (eu) are (am) sens doar dacă

  • am putere și influență asupra celorlalți” (idolatria puterii)
  • sunt iubit și respectat de _____.” (idolatria aprobării de ceilalți)
  • am acest tip de plăceri, o calitate anume a vieții” (idolatria confortului)
  • sunt în stare să controlez viața mea în ceea ce privește _____.” (idolatria controlului)
  • oamenii depinde de mine și au nevoie de mine.” (idolatria ajutorului)
  • cineva este acolo să mă protejeze și să mă țină în siguranță.” (idolatria dependenței)
  • sunt complet liber de orice obligații și reponsabilități în a avea grijă de cineva” (idolatria independenței)
  • sunt foarte productiv și eficient în munca mea” (idolatria muncii)
  • mi se recunosc toate realizările .” (idolatria rezultatelor)
  • am un anumit nivel de bogăție, libertate financială și ceva posesiuni frumușele.” (idolatria materialismului)
  • ader la codurile morale ale religiei mele și le împlinesc în activitățile religioase” (idolatria religiei)
  • această persoană este în viața mea și sunt/este fericită împreună cu mine.” (idolatria fericirii personale)
  • mă simt total independent de orice formă de religie și trăiesc conform propriei mele morale și principii ale rațiunii mele autonome.” (idolatria a-religioasă/atee)
  • rasa și cultura mea sunt superioare și trebuie recunoscute ca atare .” (idolatria rasială/culturală)
  • sunt acceptat de un anumit grup social sau profesional.” (idolatria elitismului)
  • copii sau părinții sau soțul/soția sunt fericiți (cu mine). ” (idolatria familiei)
  • Doamna/Domnul Perfect este îndrăgostit(ă) de mine.” (idolatria relațiilor)
  • sunt în suferință și doar atunci mă simt vrednic de a iubi/fi iubit și să scap de vinovăție.” (idolatria suferinței)
  • cauzele mele politice sau sociale sunt generatoare de progres.” (idolatria ideologiei)
  • arăt într-un anumit fel.” (idolatria imaginii) (Timothy Keller, Counterfeit Gods: The Empty Promises of Money, Sex, and Power, and the Only Hope that Matters, Penguin Books, 2011)

3. Odihna

Un profet ce a stat singur în fața  unui popor întreg, poruncind chiar lui Dumnezeu să se reveleze la glasul lui, are drept răsplată pentru curajul și credincioșia lui… o amenințare cu moartea din partea reginei țării sale și o tăcere asurzitoare din partea Dumnezeului a cărei onoare o tocmai apărase riscând totul:

”Să fi fost totul o iluzie? Să fie Dumnezeu capricios și neputincios ca ceilalți idoli din bazinul culturilor și religiilor de dimprejur? Să fi înțeles eu greșit totul? La ce folos să fiu neprihănit? La ce folos toată experiența și cunoașterea de până acum?”

Ilie era obosit de Dumnezeu! 

Iar când ești obosit de Dumnezeu fugi, fugi cât mai departe!

În absența vorbirii lui Dumnezeu, urmărit de inamici dar și de propria angoasă, la doar o zi de la fulminanta reprezentație de putere și autoritate în fața întregului popor, Ilie fuge din nordul Israelului tocmai în colțul cel mai sudic al Iudeii. Siguranță față de potrivnicii vremurilor! Însă suficient de departe de Dumnezeu?

El s-a dus în pustiu unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât parinții mei.” (1 Împărați 19:4)

În toată această letargie și neputință, Dumnezeu se apropie de Ilie trimițănd un înger care să îi asigure nevoia de hrană, re-memorând astfel experiențe trecute în care Dumnezeu era Cel care se revelase, ocrotise și dăduse speranță (1 Împărați 17:1-6).

Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și a zis:

“Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.”

El s-a sculat, a mâncat și a băut; și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. (1 Împărați 19:7-8)

Când ești obosit de Dumnezeu acesta te invită la… Sinai. Ilie reface experiența de 40 de zile a lui Moise la Sinai (Exod 24:18), dialogând cu voce tare sau cu cea a conștiinței cu Însuși Dumnezeu. Confruntat cu dezamăgire, slăbiciune, ură din partea altora, frică și nesiguranță, cel mai simplu e să fugi de Dumnezeu! Ei bine, Ilie alege să asculte de înger și fuge spre Dumnezeu, reface legătura revelației, pune puzzle-ul înapoi, ascultă înainte de a întreba, își re-analizează experiențele și teologia în lumina dialogului său cu Dumnezeu. Dumnezeu care vine nu prin puterea unei evidențe empirice de necontestat, impunătoare, ci într-un susur blând, firav, potrivit anatomiei sufletești a celui dezamăgit. Ilie descoperă astfel să nu se creadă  nici prea neprihănit (”mai am 7000 de bărbați în Israel care nu s-au pângărit cu idoli”) și nici prea înțelept (Eu voi face judecata, tu doar ești parte a planului Meu în a o realiza – ”Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustiu până la Damasc și când vei ajunge, să ungi pe…)

Multe activități făcute în numele Domnului ajung să obosească atât trupul cât și sufletul. Din când în când trebuie să ne retragem în pustie, singuri cu … Dumnezeu!

Acolo vom avea o conversație onestă, cu durerile noastre coafate de mersul ritualic prin banalitatea cotidiană, cu dezamăgirile noastre ascunse de indiscreția celorlalți, cu speranțele noastre frânte ce vin din alchimia unor certitudini prost alcătuite și asumate.

Acolo, pe Sinaiul nostru, ne vom re-evalua credința noastră – dacă ea e în adevăratul Dumnezeu al izbăvirii sau dacă nu cumva a ”evoluat”/contextualizat în tentația comodă a unui idol care să ne servească poftele.

Acolo vom calibra nu revelația lui Dumnezeu în termenii încrederii noastre ci încrederea noastră în Dumnezeu în lumina revelației Sale!

Acolo, în pustia sufletului, în siguranța intimității cu Dumnezeu, ne vom plânge eșecurile și șterge lacrimile de pe fața unui Dumnezeu care plânge laolaltă cu noi!

Astfel de momente sunt absolut necesare sănătății noastre psihice și spirituale. Cel puțin din când în când e bine să ne gândim la ”Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?” (Eclesiastul 7:16).

Iar celor ce vin cu inima ruptă în bucăți Dumnezeu nu le oferă dragostea în bucățele ci se oferă pe Sine!