Cerul văzut prin lentilă

Unul dintre pasajele biblice care îmi plac cel mai mult este cel al apostolului Pavel din 1  Corinteni 1:25-31 în care se spune că

nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii. (…) Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. ” (1 Cor. 1:25, 27-29)

Chiar dacă textul vorbește în primul rând de întruparea și viața lui Isus Hristos, chestiunea lucrurilor slabe și disprețuite care nimicesc pe cele tari este cât se poate de vizibilă în aporiile aparenței din cadrul bisericii: oameni slabi, de multe ori ipocriți, violenți în credințele și expresia acestora, de multe ori autocentrați și egoiști, prea bine cunoscători ai voii lui Dumnezeu, chiar mai mult decât Dumnezeu Însuși, ei bine, tocmai acești oameni sunt capabili, în marea lor majoritate, să ceară și să ofere iertare, har, brațe deschise, o paine caldă, o lacrimă de regret, un cuvânt bun. Iar capacitatea asta e un dar pe care l-au acceptat atunci când s-au lăsat biruiți în luptele voinței și ”înțelepciunii” umane.

Din păcate de prea multe ori ceea ce urăște lumea la creștini nu este caracterul lui Hristos întipărit în aceștia, ci tocmai propria imagine a decadenței, a ipocriziei, a slăbiciunilor, a neiertărilor, caruselul criticilor bisericii funcționând conform filosofiei ”urâm și mai mult dușmanul atunci când ne descoperim în el propriile vicii!” (De asemenea, bagajul de prejudecăți ce îi însoțește pe criticii de profesie ai creștinismului este cât se poate de vizibil atunci când omit sau ignoră acea parte a comunității creștine care este realmente sinceră în actele devoționale și caritabile, superioară moral, deschisă și provocatoare intelectual, profesionistă estetic și temperată politic. Am rămas plăcut surprins când o colegă de la UBC Vancouver, vorbind despre oamenii care i-au influențat viața, a spus că deși ea este agnostică, a fost totuși profund marcată de bunica sa creștină, caracterizată ca fiind singura ființa autentică când vine vorba de căldură umană, iubire, compasiune, inimă deschisă)

Dar experiența confirmă faptul că totuși în marea majoritate a cazurilor comunitatea bisericii, așa slabă și desfigurată moral, este cea în care cel rănit, căzut, cu sângerarea a tot felul de răni, primește ocrotire, iertare, har, speranță. Dincolo, în partea inchizitorilor ce-și admiră privirea arogantă (într-o demență a auto-referențialității) și degetul acuzator, cel căzut, rănit, descoperit în goliciunea slăbiciunilor pe care încearcă să le machieze cu profesionalismul cu care suntem educați, acesta este desfigurat de indiferență, aroganță, călcat în picioare de turma în căutare de noi idoli. Harul e străin naturii umane! Naturală e competiția, zdrobirea, uitarea, ignorarea celor ”neadaptabili și slabi”. Tocmai pentru că suntem alienați unii de alții, față de Dumnezeu și față de sine, am avut nevoie de Întruparea lui Dumnezeu!

Este fascinantă această contradictorie realitate a celor slabi care capătă putere prin smerirea în fața lui Dumnezeu, făcându-i de rușine pe cei tari, superiori și înțelepți dar care nu știu ce este iertarea și harul. Ca să realizezi această realitate trebuie să fii nu doar inteligent ca să vezi realitatea dincolo de măștile cu care se joacă, ci și deschis cu inima către imensa povară pe care o poartă viața fiecărui om, povară de prea multe acoperită de intenții și proiecte supuse necruțătoarei competiții sociale de iluzii/imagologii. Realismul naturii umane și a harului/iertării în numele lui  Hristos este ceea ce deosebește Evanghelia de toate utopiile filosofice și social-politice pe care oamenii și le proiectează ca măști inautentice. Cerul trebuie văzut nu prin lentila așteptărilor utopice care ne proiectăm ca arhitecti de lumi virtuale ce așteaptă pocnictul din degete al lui Dumnezeu, ci trebuie văzut prin lentila harului, a modelului adus de Hristos. Biserica Lui, rodul suferințelor Lui, este coasta și mâinile în care orice Toma necredincios poate să își pună mâna și să vadă nu doar puterea morții, ci și a învierii, a iertării, a unei noi vieți!

Eșecurile lui Dumnezeu

Între două articole despre cât de simpatic ni-l facem pe diavol nici nu putea fi mai potrivit altceva decât o discuție despre … eșecurile lui Dumnezeu.

Jumătatea plină a onestităţii noastre 

“Dumnezeu are prea multe eşecuri în CV-ul său pentru a-L considera ca atare” e contrazis imediat de “Dumnezeu nu poate eşua pentru că e Dumnezeu”. Cred că am face bine să trecem peste pudorile unei gândiri blocate în pedanterii inutile sau peste adrenalina unor blasfemii uzuale. Se cuvine a spune cu glas tare ceea ce mai toţi gândim:

1. Dumnezeu a eşuat tocmai pentru că glumeşte acolo unde toți suntem foarte serioşi. Da, El a eşuat în a ne oferi raţiuni şi evidenţe irefutabile pentru a accepta teoria evoluţiei dar totodată se joacă şi cu argumentele şi evidenţele referitoare la zilele creaţiei!

2. Dumnezeu a eşuat în creaţia unei umanităţi care să-i exprime chipul, să-L facă de cunoscut/re-prezinte naturii create. De la Adam şi Eva ne-am afundat în trădări, orgolii, demenţe criminale, vise de mărire, abuzuri şi violenţe, necurăţii şi aroganţe. Am blasfemiat, poluat, distus, pervertit, inversat ceea ce era iniţial vizită de bineţe în răcoarea dimineţii, frumos, întreg, bun, curat!

3. Dumnezeu a eşuat când a chemat un popor care să-L urmeze, un popor ce tânjea după idolii robiei chiar şi când primea cartea de vizită a celui ce l-a eliberat. Acest popor a găsit mai convenabil să se lase tărăt în robiile vizibilului atunci când porunca viza credinţa în Cel de nevăzut ca mai apoi în numele unei neprihăniri iluzorii să crucifice tocmai dovada vizibilă a dragostei lui Dumnezeu!

4. Dumnezeu a eşuat în istoria bisericii precum şi în situaţia ei de azi: cei care trebuiau să fie tocmai indicatoare către resursele de viaţă ale lui Dumnezeu s-au limitat în a polua, a bloca privirile către Dumnezeu cu  propriile orgolii, interese politice, slăbiciuni, vanităţi şi ipocrizii!

5. Dumnezeu a eșuat în a-și exprima voia într-un mod atât de clar încât nici măcar mințile cele mai sucite și cârcotașe să nu aibă obiecții referitoare la revelația Sa!

6. Dumnezeu a eșuat nu în a face o nuntă ci în a garanta continuarea nunții cu o viață de dragoste între bărbat și femeie, abundența versurilor și cântecelor de dragoste trădând tocmai lipsa ei în viața cotidiană.

7. Dumnezeu eşuează şi astăzi în fiecare copil mort de malnutriţie, boală, război, violenţă, în fiecare femeie abuzată, în fiecare bătrân uitat, sărac şi bolnav. În fiecare strop de suferință și moarte în lumea noastră chipul lui Dumnezeu e tot mai deformat, strâns și schinguit în mâinile avide ale celor ce nu se satură a avea, a lua, a porunci, a strivi.

8, 9, 10, …. lista eșecurilor lui Dumnezeu rămâne deschisă pentru experiențele neîmplinite ale fiecăruia dintre noi!

Jumătatea goală a onestităţii noastre

Dacă cumva v-a uimit/deranjat trecerea în revistă a doar câtorva dintre așteptările neîmplinite referitoare la cine este și ce face Dumnezeu în lumea noastră, atunci ar trebui să vă continuați efortul întru uimire pășind în partea mai puțin discutată a aceleiași realități, uitându-ne la jumătatea goală a onestității noastre.

1. El ne-a lăsat simţurile şi raţiunea să le folosim, dar ni le-a lăsat la pachet cu imaginaţia şi voinţa de a o folosi conform propriilor interese (istoria ştiinţei ne-o dovedeşte cu prisosinţă)! Poate că înainte de a discuta limitele lui Dumnezeu nu ar strica să luăm în considerare mai întâi propriile limite!

2. Lăsându-i opțiunea de a-i întoarce spatele, de a-L acuza, a-L uita, a-L crucifica, Dumnezeu i-a dat omului șansa recuperării tocmai din propriul păcat, cenușă, groapă. Puterea cea mai mare nu se vede în distrugerea a ceea ce e frumos, bun, perfect ci în recuperarea, înnoirea, restaurarea a ceea ce e stricat și rezidirea a ceea ce a fost dărâmat. Perfecțiunea unei stări de roboțel fericit în raiul lui Dumnezeu ne-ar fi privat tocmai de înțelegerea a ceea ce este dragostea, iertarea, credincioșia, atingerea celui ce a fost departe dar acum e găsit. O cenușă  a unei întregi  lumi distruse nu poate îngropa lacrima pură a unei inimi libere să iubească!

3.+ 4. Eșecurile poporului lui Dumnezeu în vechime (Israel) și ale Bisericii de azi confirmă tocmai liberalismul unui Dumnezeu care, fiind stăpân peste toate, alege să-și limiteze puterea și controlul  în lume. Suferim de pe urma răului cu care ne-am lăsat contaminați (stare în care de multe ori ne complacem atunci când facem propriile alegeri morale), pe care îl legiferăm, justificăm, acoperim. Într-o astfel de problematică alegere-consecințe, Dumnezeu joacă rolul unui părinte care, cu inima strânsă și suferindă, își lasă pruncii să învețe pe propria piele cât de importante sunt nu contextele ci propriile alegeri și consecvența lor. Interesant însă că tot acest liberalism al lui Dumnezeu în a nu se implica irevocabil în lumea noastră (pentru că acum lucrează prin vase de lut remodelate, oameni ce și-au descoperit vinovățiile răutății proprii pentru a multiplica binele) va fi urmat de un conservatorism la sânge al judecății lumii, loc unde jumătățile de măsură și improvizațiile convenabile își pierd orice valabilitate! Păcat însă că ochiul nostru critic tinde să vadă doar eșecurile celor din poporul care și-l reclamă pe Dumnezeu și nu văd viețile autentice, puține, câte sunt (și în VT și în NT se vorbește de o ”rămășiță”, de ”mulți chemați, puțini aleși”, de ”largă e poarta și lată e calea care duce la moarte și strâmtă și îngustă e calea care duce la viață”) ale celor ce își însoțesc onestitatea puținelor lor cu dependența mai multelor lui Dumnezeu!

5. Dacă ne uităm la cât de ușor creăm teorii care să explice orice și oricum, cu siguranță că Dumnezeu e amuzat de lecțiile de creativitate pe care le ținem. Doar suntem creați să îi fim asemenea, mici creatori în umbra marelui Creator! Dar nu cred că e onorabil să proiectăm asupra Altuia eșecurile mixării nediferențiate și doctrinare a rațiunii, voinței și a orgolioaselor noastre războiaie cu altul. Înfundați în mocirla absolutismelor postmoderne uităm că însuși deconstructivistul își poartă povara propriei subiectivități și simte nevoia a întinde cel puțin o mână în-afară! Poate că tocmai de aceea în Biblie se repetă avertismentul ”Cine are urechi să audă!”. Va veni vremea când vom da socoteală de toate improvizațiile convenabile pe care le facem!

6. +7.  Poate că înainte de a-L lua la socoteală pe Dumnezeu despre cât de distant/transcendent este El față de zbaterile noastre, ar trebui să ne lămurim cât de imanent și prezent a fost și este tocmai în mijlocul acestor sensibilități dureroase! Întrebările despre suferința inocenților sunt de prea multe ori puse dintr-o poziție de superioritate intangibilă, concurențială și deci ipocrită, asemenea unor prieteni ai lui Iov care filosofau de pe margine (dinspre propria transcendență) despre suferița umană.

În fiecare trup ros de boală, inimă zdrobită de trădare, de ucidere, etc. stă un Dumnezeu care a ales să spele picioarele, să slujească pe cei săraci, să sufere, să îndure, să moară! 

This is the way of downward mobility, the descending way of Jesus. It is the way toward the poor, the suffering, the marginal, the prisoners, the refugees, the lonely, the hungry, the dying, the tortured, the homeless–toward all who ask for compassion. What do they have to offer? Not success, popularity, or power, but the joy and peace of the children of God. (Henri Nouwen, Here and Now. Living the Spirit, The Crossroad Publishing Company, 2006, p. 120)

În fiecare chip de copil, femeie, bărbat și bătrân care trec prin sita durerilor și a morții este umbra chipului Fiului, Cel ce ia durerea trupului și a sufletului pentru a deschide o nouă cale, una pe care nu se mai găsesc nici lacrimă, nici suferință, nici moarte (Apoc. 21). Această extraordinară experiență nu poate fi descrisă cât trăită, așteptată și celebrată tocmai atunci când se trece prin lipsuri, dureri și moarte pentru că doar pe propria piele se învață lecția că harul începe acolo unde chimia se epuizează! Tocmai faptul că un astfel de Mire și-a ales o astfel de Mireasă îi face pe cei înțelepți să rămână de rușine în filosofările lor ipocrite despre durerea și condiția umană! Dramele şi eşecurile umane probează vulnerabilitatea lui Dumnezeu care germinează puterea dragostei, oferind cea mai bună posibilitate a speranţei umanităţii pentru viaţa de după moarte…Și să nu uităm că atunci fiecare gram de nedreptate și suferință va fi judecată și pedepsită cu dreaptă măsură!

8, 9, 10 … lista recuperărilor din eșecuri și a vindecărilor de negăsire rămâne deschisă pentru fiecare dintre noi!

Puterea lui Dumnezeu

Eşecurile lui Dumnezeu încep acolo unde ambiţiile noastre au succes!

Eșecurile lui Dumnezeu sunt vizibile doar atunci când Îl măsurăm pe Dumnezeu în raportul

– cantității ce suplinește lipsurile de altă natură,

– al numerelor ce hrănesc orgoliul,

– al imperiilor care multiplică patologiile,

– al cetăților fortificate în spatele cărora ne ascundem slăbiciunile,

– al siguranței și confortului ca anestezice ale autenticului

și nu în cel al

– calității care are sămânța a tot ceea ce poate deveni cantitate,

– al relației care implică vulnerabilitate dar care face posibilă viața și dragostea,

– al împărăției nevăzute și totuși vizibile în actele mărunte ale vieții,

– al deschiderii spre semen, fie el și inamic,

– al caracterului și dragostei care se oferă fără să ceară!

În termenii succesului formulat de diavol, Dumnezeu are o grămadă de eșecuri! În termenii istoriei mântuirii, ai recuperării a ceea ce era pierdut, stricat, mort, eșecurile noastre sunt tocmai evidențe ale puterii și înțelepciunii lui Dumnezeu.

Eșecurile lui Dumnezeu se contabilizează în dreptul răbdării Lui inactive, noi uitând sau neînțelegând că această răbdare mai dă lumii o șansă de recuperare din propriul ei eșec!

CCPWG-2-1024x527

The power of God is not pagan violence, brute power, vulgar magic; it is the power of powerlessness, the power of the call, the power of protest that rises up from innocent suffering and calls out against it, the power that says no to unjust suffering, and finally the power to suffer-with (sym-pathos) innocent suffering, which is perhaps the central Christian symbol. (John Caputo, The Weakness of God, Indiana University Press, 2006, p. 43)

După ce ne va fi trecut ceasul lepădării de Dumnezeu, Cel prins, Cel slăbit de purtarea crucii, mort și îngropat, va veni ceasul când Cel înviat ne va întinde mâna din nou și ne va întreba:

Simone, mă iubeşti tu oare? (Ioan 21:17)

Atunci vom vedea că de fapt Dumnezeu vrea să ne recupereze din… eșecurile noastre și nicidecum invers!

Atunci vom înțelege înțelepciunea eșecurilor lui Dumnezeu!

Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii. (…) Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1:25, 27-28).

Cum ar fi lumea fără Paște?

Se întâmplă să trecem prin Paștele anonim și anesteziat cu pași repeziți și buimaci, fără să realizăm că astfel ratăm întâlnirea cu Cel pe care Îl acuzăm că ne-a părăsit. Oare cum ar arăta lumea fără Paște?

Fără Paște am fi rămas

  • în ipocrizie față de noi înșine, față de alții și față de Dumnezeu:

Noroadele cari mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: ”Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” (Matei 21:9, sublinierea mea)

Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvîntul, şi le -a zis: ,,Pe care din amîndoi voiţi să vi -l slobozesc?” ,,Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le -a zis: ,,Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” ,,Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii.  Dregătorul a zis: ,,Dar ce rău a făcut?Ei au început să strige şi mai tare: ,,Să fie răstignit!” (Matei 27:20-23, sublinierile îmi aparțin)

  • robi în legăturile religiei:

Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi Şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. (Matei 27:50-53, sublinierea mea)

  • cu o capitulare fatalistă în fața morții

Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul,şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor. (Evrei 2:14-15, sublinierea mea)

  • cu o conștiință apăsătoare, fără posibilitatea iertării, a înnoirii:

Dar Cristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu! (Evrei 9:11-14, sublinierea mea)

  • cu o viață nenorocită, redusă la dimensiunile unei cauzalități pur biologice:

Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă, am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Cristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie. Căci, dacă nu învie morţii, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! (1 Cor. 15:13-19, sublinierea mea)

  • și fără posibilitatea restaurării creației:

De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. (Romani 8:18-23, sublinierea mea)

Dar oare cum ar arăta lumea dacă ar înțelege și accepta realitatea Paștelui, a morții și învierii Domnului? Cu siguranță că ar fi o altfel de lume, mult diferită de cea în care ne zbatem acum!

Ferice dar de cei care nu trec pe lângă (pesach) Paște!