Umbra primului teolog

Go to heaven for the climate and hell for the company! (Benjamin Franklin Wade)

1. Compania profesioniștilor iluziilor

Zice-se că raiul ar fi plictisitor pentru că toți oamenii deștepți sunt în iad. Păi dacă ar fi chiar așa deștepți, de ce ajung chinuiți tocmai în muncile iadului când s-au bucurat de leneveală boemă toată viața? Desigur, extrapolând imaginea plictisului ceresc ajungem la neliniștea deloc catarhică a iadului, neliniște care este sursa savoarei seducției angelice. Seducție care își are originea în prima conversație teologică din istoria omenirii:

The first part of the conversation is over. But Eve’s answer does not forbid the serpent from trying again. So the conversation continues – the first conversation about God, the first religious, theological conversation. It is not common worship, a common calling upon God, but a speaking about God, about God in a way that passes over, and reaches beyond, God. Inasmuch as Eve has let herself become involved in this conversation, the serpent can now risk the real attack. It speaks about God, speaks indeed with the attitude of having a deep knowledge of the secrets of God, that is, it speaks in a pious way. This mask of piety, however, is now taken off in an open attack. Did God really say …? Yes, God did say…. But why did God say it …? That is how the conversation proceeds. God said it out of envy … God is not a good but evil, cruel God; be clever, be cleverer than your God and take what God begrudges you…. God did say it, yes indeed, you are right, Eve, but God lied; God’s word is a lie… for you will not die at all…. That is the ultimate possible rebellion, that the lie portrays the truth as lie. That is abyss that underlies the lie – that it lives because it poses as the truth and condemns that truth as a lie. (Dietrich Bohnoeffer, Creation and Fall: A Theological Exposition of Genesis 1-3., Martin Ruter, Ilse Todt, John W. De Gruchy – editors, Douglas Stephen Bax – translator, Fortress Press, Minneapolis, 2004, p. 111, 112.)

474_tid_lucife4-118

Le Genie Du Mal, Liege Cathedral

De atunci umbra primului teolog bântuie mai toate conversațiile despre Dumnezeu. Puzdereia de încercări umane de a cunoaște gândurile lui Dumnezeu trebuie mai întâi să treacă de bariera cenzurii întrebărilor primului teolog din istoria umană. Unii și-au pus toată mintea la lucru ca să impresioneze cu claritatea argumentelor, alții s-au temut de Dumnezeu, spionând cu un ochi evlavia celorlalți, alții și-au suflecat mâinile întru roboteala obositoare a fiului ce tot nu ajunge la moștenire dar undeva, în străfundul inimii lor, mulți L-au displăcut teribil pe Dumnezeu. Întrebările ”deștepte” ale diavolului erau mai aproape de inima chinuită umană decât ceea ce era pentru ei platitudinile statice și prăfuite ale unui Dumnezeu mereu ocupat cu selfie-uri. Însă mai tot continentul întrebărilor ”deștepte” vis-a-vis de ”problema divinității” este circumscris unor erori vechi dar repetate cu parfum de noutate și revelație inovatoare:

  1. Dumnezeu este neputincios în expresia de Sine și a voii Sale,
  2. Dumnezeu are probleme serioase de caracter și de relație cu subiectul uman (e invidios, părtinitor, violent și răzbunător).

Diavolul nu are originalitate, nu creează nimic ci e un parazit ce se hrănește din libertatea și bunul simț al lui Dumnezeu. Acel bun simț care se vede prin spațiul oferit primilor oameni de a-și alege interlocuitorii și, atunci când aceștia i-au trădat încrederea, să îi caute întrebându-i unde sunt, nicidecum dând buzna peste ei (Adame, unde ești? – iată cum începe prima intervenție psiho-terapeutică din istoria umană). Tocmai de aceea acuzațiile diavolului nu sunt altceva decât raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare a propriei experiențe tragice. Originalitatea lui vine doar din măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora. Cine este mai ”umanist și altruist” decât diavolul? Istoria dezbaterilor teologice avea să se tot învârtă în jurul atât posibilității de cunoaștere a lui Dumnezeu cât și a naturii Sale morale, probleme care definesc, într-o bună măsură, filiațiile celorlalte problematici teologice.

2. Evanghelia prosperității teologice – o noutate veche

Aș privi mai atent acum la o ochiadă recentă a unei ”companii bune” cu care ți-ai petrece chinurile iadului. Companie care vrea să depășească abordarea parohialistă a istoriei teologiei, ocolindu-i unele îngustimi contextuale dar căzând exact în alte capcane parohialiste. Este vorba despre compania care propagă Evanghelia prosperității teologice. Spre deosebire de Evanghelia prosperității de filieră penticostalo-carismatică, această orientare propagă un excepționalism teologico-moral: dacă ești pe poziția teologică corectă (în raport cu exigențele misionariste/activiste ale timpului) atunci ești moral superior, ești frecventabil, ai parte de calitățile rezervate doar celor ”aleși” și poți privi cu ceva compasiune superioară la cei care nu au fost atât de norocoși să citească și să înțeleagă noile adevăruri (camuflate sub etichetele modestiei narcisiste). Umbra primului teolog bântuie și această companie a evangheliei prosperității teologice. Și în acest caz avem

  1. raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare luxuriantă a unor eșecuri personale / devoționale / comunitare / intelectuale;
  2. măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora; și de aici stima de sine a apartenenței la cercul de oameni care ”au noua revelație”, ”înțeleg ceea ce nu a fost înțeles până atunci”, ”au descoperit conspirația lucruriilor ascunse de cei dinainte”;
  3. obsesia impotenței gnoseologice divine, obsesie ce derivă mai mult din eșecurile altor oameni de înțelege divinitatea decât din propriile itinerarii prin spațiul revelării de Sine a lui Dumnezeu;
  4. insuficiența morală a lui Dumnezeu, concluzie care scurcicuitează raționamente judicioase, așteptări ne-isterice, experiențe holistice, interogații sincere dar căutătoare de răspunsuri.

3. Riscul teologiei este riscul imaginației lui Dumnezeu

Riscul de a face teologie te pune în fața ispitei de a te eroiza atunci când îți iei în serios propriile erori, rumori și vanități ca fiind instrumente ale devenirii întru cunoaștere și moralitate. Din survolarea atât a propriilor căutări din ultimii 20 de ani dar și a drumurilor altora în spațiul întreprinderilor teologice am observat că a face teologie e riscant: deviația este oricând posibilă tocmai pentru că diavolul poate fi cel mai bun exeget al Bibliei (ca să nu mai vorbim de filosofare) iar propria vanitate se zbate să fie cel mai exigent cenzor al altora. Dar riscul este afacerea lui Dumnezeu iar cea mai buna interpretare a Bibliei e cea a Duhului, Cel care re-ordonează haosul uman: minte erudită (nicidecum ignorantă) pusă în conctact cu spiritul și cu trupul, sinele cu celălalt, rațiunea cu simțirea, avântul cu cumpătarea, tinerețea descoperirii lucrurilor noi cu înțelepciunea cunoașterii limitelor și vanităților umane.

Trădând propriile zbateri, eșecuri și împliniri, voi prezenta câteva elemente ce pot ajuta la spargerea barierii cenzurii problematizării, definirilor și pozițiilor de discurs ale primului teolog din istoria umană:

– teologii prosperității (morale și teologice) propovăduiesc evlavia, tăgăduindu-i însă puterea. Cunoașterea este acum redusă la un act etic dar uităm însă că modestia cunoașterii nu merge deloc cu aroganța excluderii dreptului lui Dumnezeu de a vorbi prin alții.

  • Nu mi se pare un târg onest să schimbăm certitudinea din afirmații cu cea din întrebări.
  • Incapacitatea de a avea un echilibru între claritatea unor adevăruri imuabile și permanenta reconfigurare a cunoașterii umane duce la absolutizarea propriilor relativisme și izbirea ușii în nasul divinității.
  • Interpretarea nu e totuna cu construcția sensului -sensul nu se definește exclusiv mecanicist, prin împrumut cultural și intersubiectivitate, există dincolo de acestea regimuri de existență a sensului –  dacă nu ascultăm tradiția creștină, atunci să luăm măcar în considerare principiile de interpretare ale unui savant agnostic ca U. Eco.
  • Exoscheletul progresistului interzice introspecția calmă, posibilitatea erorii proprii, scepticismul față de etichete corecte, diferențierea între specie și gen, etc. Gnosticismul dualist postmodern clarifică pozitiile “între” prin apelul la categoria revoluției continue care permite ipocrizia partizană în timp ce o condamnă pe cea a celorlalți și, nu în ultimul rând, falsifică realitatea. Atunci la ce atâta strofocare estetică și virtuoasă postmodernă în a demasca inconsistența și fariseismul altora dacă ajungem să idolatrizăm propriile erori și vicii?

The task of the theologian is to explain everything through God, and to explain God as unexplainable. (Karl Rahner)

ceva este stricat când observi o patologică aversiune și ipocrită exigență față de Israel și biserică – de la urăște păcatul și iubește pe păcătos s-a ajuns la iubești păcătosul doar dacă îi iubești păcatul, altfel ești un puritan complexat, ipocrit și homofob!

  • Interdicția are efectul contrar de a stimula atractivitatea viciului. O întreagă cultură modernă târzie a demonizat interdicția și romantizat viciul. Oare eliminarea interdicției va face viciul mai puțin popular și dorit? Legiuitorii occidentali cred că da. De aceea avem anticonceptionale distribuite liceenilor, centre medicale de supraveghere a injectiilor cu droguri “tari”, etc. Însă se uită o premisa antropologică aproape imposibil de negat: nu e nicio limită în a devora propria distrugere – atribut al dumnezeirii, inversat însă.
  • Introspecția nu ar trebui folosită pentru a justifica activismul ci acțiunea este o urmare naturală a meditației. Ori graba teologilor prosperității (morale și teologice) de a se alinia trendurilor vremii vorbește de la sine despre un coplex de inferioritate. Istoria eșecurilor altora vorbește despre cele virtuale sau realizate care ne aparțin. Tocmai de aceea creștinii au dreptul de a propovădui judecata și iertarea păcatelor pentru că ei înșiși au beneficiat de judecata propriilor păcate și iertarea lor. Tocmai aici promotorii egalității ascund un aristocratism teribil iar creștinii sunt cei care se consideră dimpreună egali păcătoși dar doritori de mântuire.
  • Nu e niciun pas înainte (sau progres, cum sună azi mai bine) militantismul politic de a repara lucruri stricate, stricându-le și mai mult, de a plăti greșelile trecute pe socoteala noilor greșeli, de a repara nedreptățile unora cu punerea altora la zidul acuzațiilor. A continua schisma rasială/socială/de gen/etnică, inversând victimele cu călăii (așa cum face liberalismul teologic) e nu doar nebiblică ci profund ipocrită.
  • Deschiderea către multidudinea experiențelor altora nu implică automat negarea și exorcizarea propriilor tradiții de experiență. Toleranța ca politețe implică tocmai o asimetrie a egalității, nicidecum o nivelare a identităților. Raiul este destul de mare pentru a-i include pe toți cei care au trecut prin cruce!
  • Indiferența față de valori perene (protecția copiilor, a femeilor, bolnavilor, bătrânilor, familia ca imagine a dragostei Trinității, etc.) doar pentru a fi îngăduitor față de patologiile la modă nu te face tolerant ci ignorant!
  • Diferenta dintre Isus și un greco-latin (sau secular contemporan) stă (și) în riscul de a părea nepoliticos, “deraiat”, “fanatic”, “ignorant” și supărător de inconfortabil. Isus azi ar fi pus la colț și pedepsit exemplar pentru îndrăzneala de a numi probleme pe care le ascundem în spatele parazitului verbal “it’s more complex than you think!”. Chemarea la “nașterea din nou și cunoașterea adevărului” e respinsă azi tocmai pe baza unui dispreț politicos ce pozează în exercițiu empatic. Cinismul post modern combină “elegant” discursul maximal al eticii așa zis inclusiviste cu atitudinea minimală, auto-protectivă, încapsulată în vorba veche “the people wish to be deceived, so let them be deceived. (Mundus vult decipi, ergo decipiatur).

Găsesc absolut fascinant faptul că tocmai aparenta lipsă și tăcere a lui Dumnezeu din pericopa primei discuții teologice din Biblie oferă soluții exact celor două problematici pe care le-a deschis diavolul, primul teolog din istoria umană:

  • În fața amenințării inserției de eroare, de ”fake news”, Dumnezeu nu impune cenzură și nu creează acele ”safe zone” de care sunt obsedați postmodernii, ci lasă neghina să crească laolaltă cu grâul, adevărul cu eroarea, revelația alolaltă cu tradiția aculturării și împrumutului, chemarea și vorbirea clară cu spațiile libere și de tăcere, suferința cu bucuria, etc. Doar imaginația lui Dumnezeu putea plăsmui un amalgalm de slăbiciuni care este mai tare decât puterea clarității și certudinii din întrebările diavolului!  (am scris mai pe larg în articolul Eșecurile lui Dumnezeu)
  • prin acest risc al imaginației, cel de a-și răscumpăra o mulțime de oameni din orice neam, limbă, tradiție istorică și culturală, Dumnezeu demontează și cea de a doua acuzație diabolică, făcând de rușine ”eliberarea” promisă de diavol și contrazicând acuzația de ”tiranie opresivă”.

Theology is not a private subject for theologians only. Nor is it a private subject for professors. Fortunately, there have always been pastors who have understood more about theology than most professors. Nor is theology a private subject of study for pastors. Fortunately, there have repeatedly been congregation members, and often whole congregations, who have pursued theology energetically while their pastors were theological infants or barbarians. Theology is a matter for the Church. (Karl Barth, God In Action: Theological Addresses)

Cuvintele lui Barth sunt un veritabil test pentru cel care vrea să se avânte pe teritoriul riscant al teologiei. Și asta pentru că atunci când ispita întrebărilor teologice ale diavolului va veni, vom avea posibilitatea de a lua îndoiala în mâini și să o testăm în îmbrățișarea rugatorie, iertarea limpede, slujirea umilă, suflecarea mâinilor pentru cei cărora Dumnezeu ni-i pune în cale să Se descopere și să le dovedească dragostea Sa!

Botezul lui Hristos – Încoronarea regelui

Matei 3: 13-17 – o variantă de lucru

Evanghelia după Matei poate fi considerată Evanghelia regalităţii lui Isus Hristos, Regele promis lui David. Regalitatea lui Isus din Nazaret este vizibil asumată şi argumentată de autor pe întreg parcursul Evangheliei, pornind de la modul în care este prezentată genealogia lui Isus (o genealogie de spiţă regală) până la Marea Trimitere, din epilogul Evangheliei după Matei.

Am să mă opresc asupra versetelor 13-17 din capitolul 3, schiţând o posibilă variantă de lectură.

Consider că pericopele din capitolele 3 şi 4 conţin datele specifice unei încoronări monarhice.  După ce avem prezentate originea davidică (regală) şi adorarea Lui (primele două capitole), acum, în faţa poporului adunat la Iordan, proorocul (Ioan Botezătorul) prezintă noul Rege (3:1-12). Însă această prezentare trebuie să cuprindă ungerea (oncţiunea monarhilor Europei creştine va face apel însă la episodul ungerii cu ulei a lui Isus, menţionată în Matei 26 – mă întreb însă: câţi dintre ei s-au gândit că sunt unşi pentru a muri, a se smeri întru binele celorlalţi, aşa cum a făcut Cel de la a cărui putere se legitimau?).

Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el.
Dar Ioan căuta să-l oprească.

– „Eu”, zicea el, „am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”

Drept răspuns, Isus i-a zis:

– „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.”

Atunci Ioan L-a lăsat.
De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El.
Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea:

– „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Ev. după Matei 3:13-17)

Secvenţa botezului lui Isus păstrează caracterul dual, simetric, al ritualului care conferea legitimitatea monarhică:  Isus Hristos, om dintre oameni (vezi expresia ioanină “Este printre voi Unul”, precum şi interpretarea din Evrei 5, din perspectiva instaurării noii preoţii), este încoronat de către Dumnezeu, Tatăl ceresc, ca Rege. Şi monarhul european se va considera reprezentant al lui Dumnezeu şi puterii Sale pe pământ, printre oameni.

Spre deosebire de ritualul medieval, unde, după jurământul regelui, poporul şi clerul striga “Fiat, Fiat” (ca o încuviinţare a jurământului rostit), regele primind însemnele regale, aici putem  observa că Dumnezeu este Cel care  pecetluieşte încoronarea Regelui. Pecetluirea noului Rege este realizată prin pogorârea Duhului Sfânt printr-un porumbel  (echivalentul ungerii?) şi proclamarea Tatălui.

În economia textului, consider foarte importantă afirmaţia “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Aceste cuvinte au o rezonanţă puternică în mintea poporului evreu, în mijlocul căruia a fost trimis Isus. În această declaraţie de autorizare sunt “mixate” două referinţe biblice, una din Psalmul 2 şi alta din Isaia 42.

Psalmul 2

Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:

„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” –

Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte, şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.”

„Eu voi vesti hotărârea Lui”, – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: ,Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.’

Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El! (sublinierea îmi aparţine)

Isaia 42:1-7

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în legea Lui.”

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el.

„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric” (sublinierea îmi aparţine).

Dumnezeu Îl unge pe Fiul ca Regele, Judecătorul popoarelor “răzvrătite” (Apostolul Pavel ne învaţă că proclamarea Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut se referă la învierea lui Isus).  Dar  Fiul preaiubit este Robul care alege să sufere tocmai pentru aceşti oameni. Domnia lui Isus nu este întemeiată pe ideologia puterii monarhice, aşa cum vor face “urmaşii” creştini din Europa, ci pe Evanghelia iertării, a harului.

Gesturile sacrale ale Isus nu sunt folosite pentru legitimarea autorităţii care se impune prin forţă, ci acestea sunt legitimări ale autorităţii care o capătă prin slujire şi jertfă de Sine. În această cheie de lectură a profeţiilor din Isaia 40-63 putem înţelege gesturile taumaturgice ale noului Împărat. Vindecările din Evanghelie sunt o  expresie clară a Împărăţiei pe care a inaugurat-o Isus (în imitaţia fadă pe care o consemnează istoria europeană,  vom întâlni destule exerciţii taumaturgice monarhice). Cuvintele din Predica de pe Munte sunt “programul Său de guvernare”. Moartea Sa a dovedit că a murit aşa cum a trăit, în noua demnitate oferită de Dumnezeu: iertând până şi duşmanii, bucurându-se de Dumnezeu mai mult decât de plăcerile de o clipă a păcatului. Iar Învierea Sa ne-a arătat puterea Împărăţiei care nu se clatină.

baptism-of-jesus-by-jerry-bacik

Baptism of Jesus by Jerry Bacik

Dar, după o astfel de proclamare a regalităţii lui Isus, oare ce secvenţă narativă ar putea urma? Textul de la începutul capitolul 4 din Evanghelia după Matei ne relatează ispitirea, punerea la încercare a modului în care Isus îşi va căpăta Împărăţia promisă de Tatăl. Versetul a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit deschide o problematică foarte sensibilă şi atacată, aceea a naturii şi comportamentului moral al lui Dumnezeu vizavi de suferinţa umană.  În rândurile de faţă voi afima doar  continuitatea logică dintre pasajul botezului cu cel al ispitirii.

Dacă în grădina îmbietoare a Edenului, Adam, din prea-plinul abundenţei, a ales răzvrătirea faţă de Dumnezeu, acum, în pustie, oare ce şansă are noul Adam, Isus, să nu cadă pradă argumentelor viclene ale diavolului? După cele 40 de zile de post, oare nu-i aşa că ar putea cere justificat, pe temeiul promisiunilor biblice, ca Dumnezeu să transforme pietrele în pâini? Sau să ceară împlinirea privilegiilor pe care le are ca un Rege, proaspăt declarat? Sau să îşi ia singur Împărăţia pe care I-a promis-o Dumnezeu, aliindu-se şi ascultând de diavol?

În pustie, noua grădină adamică, a umanităţii care ştie doar să Îi pretindă lui Dumnezeu dovezi ale dragostei Sale, Fiul îşi asumă rolul Robului preaiubit de Dumnezeu, smerit şi în ascultare de Dumnezeu. El refuză privilegiile de care s-ar fi putut bucura datorită statutului Său de Fiu.

Pasajul ispitirii se încheie surprinzător: “atunci au venit nişte îngeri să-I slujească”. După ispita de a cere altora slujire şi supunere Isus este slujit de îngeri, ca o adeverire a faptului că a rămas întru toate Fiul cel promis.

Ce mare bucurie să te închini unui astfel de Rege!

Lipitorile și aventurierii

 Perfect replication is the enemy of any robust system… Lacking a central nervous system—much less a brain—the parasite is a simple system designed to compromise a very specific target host. The more uniform the host, the more effective the infestation. (Daniel Suarez, Daemon)

Parazitarea admirativă

Mai întotdeauna la început de an avem pre-dispoziția spre reflecție și dorința de a pompa ceva optimism în venele stoarse de vlagă. Pentru asta un scurt excurs istoric ne poate fi de mare folos. Din păcate de multe ori rămânem furați de arhitectura argumentelor și de sclipirile generoase ale ambalajelor lor. Ba chiar mai mult, imităm retorica revoluționarilor urmând însă erorile consensului social și confortul pe care îl aduce parazitarea gândurilor devenite, prin simulare admirativă, sloganuri pompoase. Chiar Isus spune despre farisei că sunt comercianți ai sloganurilor, citatelor și ai unei dreptăți iluzorii dar vinovate – mimarea poziției proorocului nu înseamnă deloc asumarea misiunii, trăirii și destinului său (Matei 23:29-30), ci, de multe ori, este doar un simplu mecanism refulatoriu de a coabita cu prestigiul social al unor valori pe care nu le accepți în propria bătătură a vieții.

Un astfel de prilej de reflecție ar fi despre “ce s-a întâmplat cu Dumnezeu în anul care a trecut?” Acel Dumnezeu care parcă fuge de insolenta căutare a mâinilor și ochilor avide de pipăire și excitare vizuală dar care se oferă cu totul în momentele în care spațiul devine timp iar timpul devine spațiu, când ieși din carapacea siguranței și liniarității repetitive.

Dumnezeu e cu noi oriunde, oricum şi pentru orice? Chiar şi când Îl folosim ca pavăză şi talisman norocos pentru ambiţiile noastre deşarte? În oferirea unui răspuns ne stau în față cel putin două alternative: să devenim niște lipitori, imitând formele, sau să devenim niște temerari, aventurieri nicidecum rătăciți ci doar în căutarea genuină a propriei identități.

Prima alternativă e cea mai ispititoare și deloc discriminatorie: se mulează perfect atât torentului aprobării sociale cât și dorinței de a nu risca, de a bătători cărări deja deschise, e ademenitoare atât iliteraților vocali cât și intelectualilor exigenți. A doua alternativă e costisitoare cu timpul, efortul, siguranța, relațiile sociale și chiar cu claritatea orizontului în care speri că-L găsești pe Dumnezeu.

wp-1483433132767.jpg

Image by Boris Semeniako

Domnia exteriorității

Iată dar o secvenţă de istorie în care Dumnezeu refuză să fie talismanul norocos, lampa lui Aladin, creditorul de minuni la purtător:

Poporul s-a întors în tabără, şi bătrânii lui Israel au zis:

„Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuţi astăzi de Filisteni? Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri”.

Poporul a trimis la Silo, de unde au adus chivotul legământului Domnului oştirilor, care stă între heruvimi. Cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, erau acolo, împreună cu chivotul legământului lui Dumnezeu. Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de Filisteni, şi au zis:

,Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra Evreilor’?

Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără.
Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără.

,Vai de noi!’ au zis ei, căci n-a fost aşa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe Egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriţi-vă, şi fiţi oameni, Filistenilor, ca nu cumva să fiţi robi Evreilor, cum v-au fost ei robi vouă: fiţi oameni şi luptaţi!”

Filistenii au început lupta, şi Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare, şi din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeştri. (1 Samuel 4:3-10)

Iată acum o altă secvenţă istorică în care Dumnezeu a fost folosit pentru a trage la carul de orgolii omeneşti:

Tagebuch2Tagebuch

Ironic, rezultatul germanilor a fost acelaşi cu cel obţinut de prea cucernicii evrei în faţa filistenilor! Și mai ironic e să vedem cum dorința unui Karl Barth (de a vedea creștinismul ca ceva cu mult mai complex decât religia interioară a unui om moral) este folosită tocmai de unii care pun sub semnul întrebării tocmai capacitatea lui Dumnezeu de a fi spus mai multe despre cum trebuie creștinul să se comporte în lumea asta, reducându-i autoritatea revelației la sfera credinței religioase. Adică unui post-kantianism teologic îi contrapunem acum doar un post-hegelianism/marxism teologic. Tare as vrea să văd ce scrisoare ar scrie K. Barth teologilor la modă de azi (mai ales celor care fac o teodicee cu spume unui Trump, Clinton, Merkel et. Co).

Adâncul interiorității

This is Jimmy Bakker and what the press love to describe as the “heavily mascaraed Tammy Faye”. Not just TV evangelicals brought to ground by a double complicity – Jerry Falwell’s will to money and Jimmy Schwaggart’s will to power – but Jimmy and Tammy as the first, and perhaps the best, practioners of the New American religious creed of post-Godism. TV evangelicals, then, is all about the creation of a postmodern God: not religion under the sign of panoptic power, but the hyper-God of all the TV evangelicals as so fascinating and so fungible, because this is where God has disappeared as a grand referent, and reappeared as an empty sign-system, waiting to be filled, indeed demanding to be filled, if contributions to the TV evangelicals are any measure, by all the waste, excess and sacrificial burnout of Heritage Park, U.S.A.

An excremental God, therefore, for an American conservative culture disappearing into its own burnout, detritus, and decomposition. For Jimmy and Tammy’s disgrace is just a momentary mise-en-scene as the soap opera of a panic god reverses field on itself, and everyone waits for what is next in the salvation myth, American-style: Jimmy and Tammy in their struggle through a period of dark tribulations and hard trials on their way to asking forgiveness (on Ted Koppel’s Nightline show on ABC).

As Jimmy Bakker once said: “In America, you have to be excessive to be successful.” Or, as Tammy likes to sign out all her TV shows: “Just remember. Jesus loves you. He really, really does.” (Arthur Kroker & Marilouise Kroker, Body invaders: panic sex in America, New World Perspectives, CultureTexts Series, Montreal, 2001, p. 17)

Citatul din A. Kroker exemplifică cât se poate de sugestiv ideea că excesul religiozităţii ascunde în măruntaiele sale un ateism “sacru”, o condiţionare crudă a lui Dumnezeu în funcţie de interesele mărunte ale oamenilor. Boala idolatriei este vizibilă, pornind de la bieţii oameni care se roagă la moaşte, sfinţi şi lui Dumnezeu pentru sănătate, copii şi prosperitate (într-o manieră exlusivistă, de parcă doar acestea sunt lucrurile pentru care se merită să apelezi la Dumnezeu) până la ultralibertinul de B. Russell, cel care îşi contrazice propriul sistem şi propria logică când cere arogant ca Dumnezeu să îi împlinească poftele de cunoaştere printr-o intervenţie completă şi foarte spectaculoasă (B. Russell, The basic writings of Bertrand Russell, 1903-1959, Routledge, 1992, p. 584).

Întrebarea rămâne: ce anume Îl face pe Dumnezeu să fie cu noi oriunde, oricum şi pentru orice? Sau, mai bine spus, ce anume ne face pe noi să credem asta?

Ateii şi oamenii foarte religioşi se împacă de minune asupra unui aspect: au aşteptările unui copil faţă de Moş Crăciun, vor să Îl transforme pe Dumnezeul Cel Viu într-un idol şi slujitor mereu dispus să facă curat în urma mizeriilor făcute de neastâmpărarea, deloc inocentă, a oamenilor.

Dacă am ajuns comozi, nedezlipiţi de telecomandă sau mouse care ne oferă senzaţia unei puteri enorme care să contrabalanseze slăbiciunea dorinţelor, dacă ne gâdilăm simţurile cu tot felul de excentrităţi care să ne dezmorţească mintea leneşă, atunci trebuie să Îl “domesticim”, să Îl “modernizăm” pe Dumnezeu ca să fie  o maşinărie creată după chipul şi asemănarea noastră? Parcă lucrurile erau invers…

După ce deconspiră iluzia idolatriei religioase, Dumnezeu vorbeşte Israelului, prin profetul Isaia:

Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita!
Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” (Is. 44:21-22)

Dincolo de orice discuţie searbădă, oricât de logică sau de ştiinţifică ar fi ea, reverenţa faţă de sfinţenia lui Dumnezeu poate întări genunchii slăbănogiţi şi mâinile obosite. Doar fiorul în faţa Celui Sfânt poate să descopere adevărata realitate a unui Dumnezeu Viu, Cel care spune şi se face! Miracolul cel mai mare care poate fi făcut este o inimă curată, o gândire nouă, lucru pe care niciun ateu nu îl cere şi pe care niciun idol nu îl poate realiza. Pentru asta însă trebuie să renunțăm la confortul gândirii lipitorilor și să pășim pe drumul devenirii de sine, urmând chemarea Celui care ne spune, asemenea lui Petru, ieși din barcă și umblă pe apă!

 

Crăciunul ratat

“You only live twice: once when you are born and once when you look death in the face” (Ian Fleming)

Mintea umană este foarte creativă în a-și rata propriile declaratii de intenții. Iar cum vremurile ne învață să fim foarte guralivi…

Moartea lui George Michael în ziua de Crăciun este parcă o lecție adresată umanității noastre bolnăvicioase, atât “puritanilor insensibili” cât și “libertinilor empatici și umani” ce joacă laolaltă cartea viciilor și a virtuților. Moartea pare a fi discriminatorie doar în ce privește ordinea, nu și “onoarea” de a ne complimenta cu prezența ei. De aceea este inutilă orice discuție referitoare la momentul în care ea înșfacă pe unul sau altul dintre cei (încă) vii. Niciodată moartea nu-și prezintă scuze și e indecent să o facem noi în locul ei. Tăcerea și o judicioasă judecată de sine sunt antidotul atât la frica paralizantă de moarte cât și la limbuția ușoară în jurul ei.

Dubla măsură a vieții si morții

Problema apare atunci când ne aflăm în poziția proprii ipocrizii, situație în care tot gura noastră mare ne bagă. De exemplu, “umaniștii” noștri “nonjudgementali” sunt primii care judecă puritan moartea altora: ne dăm ochii peste cap și ne umflăm de mânie proletară atunci când vreun părinte penticostal își vede copilul mort pentru că nu l-a dus la doctor ci a fost “tratat” cu ședințe de stăruință rugatorii. Nu e drept să se facă astfel de abuzuri prin neutilizarea rațiunii științifice atunci când se poate opri procese biologice degenerative! Rămânem însă uimitor de îngăduitori atunci când vedem și stimulăm – prin mimarea și consumul lor –  viciile vedetelor pop care își află un sfârșit timpuriu curmat tocmai de abuzuri ale trupurilor lor.

Ipocrizia panteonului idolilor recenți

E uimitoare structura religioasă a omului recent, declarat anti-religios, capabil de sterilizarea viciilor la pachet cu iconografierea conformistă a vedetelor pop-culture – eroificați și mumificati post-mortem. Iar aici apare o a doua mare ipocrizie a recentilor, ipocrizie care dă seama tot de caracterul religios/mesianic al consumului cultural.

Coborâtă la nivelul maselor, cultura este consumată tocmai ca pretext de devorare a unor dorinţe continuu stimulate. Am fost mai întâi obişnuiţi cu atât de atent construita imagine a celebrităţilor, cele care au luat locul sfinţilor din icoane şi calendare. Fiecare gest, vorbă, acţiune, chiar şi tic al vreunei vedete era minuţios reprodusă de fanii săi evlavioşi. S-ar părea că mecanismul insuflării seriale a dorinţei funcţionează cât se poate de convenabil. Copiii, adolescenţii şi tinerii din diferite colţuri ale lumii au cam aceleaşi vise şi dorinţe: vreau să cânt ca …, să fiu frumoasă ca…, să am succesul lui…, să fiu rebel ca …, etc. Odată “epuizată” vedeta, industria viselor şi a mimetismului mai mult sau mai puţin nătâng avea grijă să “producă” o nouă celebritate, care să ocupe locul rămas liber în vitrina religiozităţii seculare. Nimeni nu doreşte să fie asemenea unei vedete “deşeu”!(Anatomia dorinței – arhimodelele dorinței)

O domnișoară ce a ieșit să comemoreze moartea lui George Michael în fața casei sale din Londra spunea că e nedrept că artistul a murit la o vârstă așa de tânără. Mă întreb însă cine a ieșit în stradă să comemoreze moartea nedreaptă a copiilor din Siria, cei care nu au avut niciun fel de experiență pleziristă, plină de infuzii senzoriale lascive, faimă și confortul milioanelor de dolari din cont. Lucrurile nu ar trebui amestecate, am zice, dar tocmai lipsa decenței le aduce laolaltă. Situația de disonanță cognitivă este dată de preferențialitatea convertirii etice a suferinței și a culpei. Oricât de egalitari, non-consumeristi și rebeli ar posta în fața oglinzii, recenții sunt captivi tocmai unor regimuri de judecată elitistă, capitalistă și care instanțiază protestul în noul status quo.

death-title-image_tcm7-187855

 

Nu găsesc niciun progres uman în a declara egalitatea tuturor și a lupta pentru eradicarea sărăciei, discriminărilor și injustițiilor lumii atunci când îți ocupi timpul și emoțiile cu moartea unui Irod (aka Fidel Castro) și ești nepăsător de cel/Cel născut laolaltă cu animalele. Mintea recentă duce mai departe virusul zeificării unui Irod plin de putere socială, faimă, potență financiară și politică, aducând însă acum noutatea etichetării lui Irod ca fiind non-convențional, minoritar discriminat, non-violent, etc.

Irosirea morții

Nașterea Domnului în contextul unui ucigaș maniacal ca Irod vorbește de la sine că până și Dumnezeu începe cu lucrurile vulnerabile, plăpânde, instabile și de sub amenințarea “binelui” gândit și făcut de mintea umană.

Cuvântul care poruncește a devenit Cuvântul care ascultă, suferă și moare – lecția Crăciunului ratată cu brio de prea multe ori!

O moarte de crăciun ne aduce aminte tocmai de cât de ușor ratăm crăciunul. Moartea fiecaruia trebuie pusă în locul în care nașterea și moartea Altuia a oferit șansa de a nu vorbi ușuratic despre moarte. O singură moarte face ca morțile noastre să nu fie irosite…

Singurul meu sfat pe care l-aș oferi recenților ar fi să își umple declarațiile de intenții cu realități și nu cu etichete ipocrite. Iar un început ar fi lectura unei rugăciuni unei femei sărace, discriminată și amenințată de cei care vroiau să o împiedice în a zămisli și crește un copil:

Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că, de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale. (Luca 1:46-53)

Sfârșitul începuturilor (sau 1 Cron. 16:11 ca oglindă a postmodernului)

The end is in the beginning and yet you go on. (Samuel Beckett, Endgame)

1. Vortexul sfârșiturilor

Uimitoarea aventură a vieții umane este că deși toți îi știm sfârșitul, detaliile drumului înspre acolo ne diferențiază teribil. Ca specie umană suntem prinși undeva între încarcerarea legalistă în finalități pre-concepute și tortura presupusei epuizări a creativității în actul finalizat. Portretele umane variază de la familiaritatea stearpă a staticului la cicatricile nebuloaselor ce tot fug de momentul despărțirii de familiarul nedefinitului și întâmplătorului. Ne cam plimbăm între aroganța clamărilor finale și cea a refuzului oricărei dări de socoteală. Ironia face însă ca lejeritatea unora în cunoașterea finalităților să îi împingă pe aceștia la muncă asiduă în timp ce  boemia drumului altora îi chinuie cu o continuă și epuizantă căutare în gol.

Și totuși, în toată această tensiune a drumului, extremele se atrag și vorbesc  despre importanța acestui intinerariu. Chipul fără de pată al unui copil se poate odihni în mâna obosită a unui bătrân încercat de toate – iată odihna de înainte și după toate oboselile vieții! Tocmai pentru a nu ne permanentiza ipocrizia luciferică cu care am fost contaminați în Eden, un început al cuvântărilor senine se cere testat de un sfârșit al oftatului celui care le-a și prins carnalitatea înfăptuirii lor, a filtrării poruncilor prin nervii și trăirile lui. Ori aici vine pedagogia istoriei – oricât am învăța din eșecul și victoriile altora, ne va veni și nouă momentul confruntării lor.

2. Nu despre etica ci despre decenţa interpretării

Sfârşitul unui lucru nu e automat mai bun decât începutul lui! De altfel onestitatea eșecurilor atâtor vieți umane de pe paginile Scripturii este un argument în favoarea autenticității și caracterului ei supra-uman. Într-o epocă a pedantismelor narcisiste, Scriptura prezintă portrete incomode, căderi, de-conversii și apostazii laolaltă cu recuperări si reintalniri. Chiar Dumnezeu se pune în lumini proaste pentru nervii și sensibilitățile noastre tocmai pentru a ne scoate din “decența” moralistă a judecătorului distant și a ne boteza în vârtejul gândurilor, atitudinilor, orgoliilor, faptelor și visărilor de sine.

Căderea umană este portativul pe care ne scriem propriile note. Avem aici atât certitudinea unui sfârșit (care nu este epuizare și teroare a banalului, ci se cere continuat de un nou început) cât și uimitoarea atracție a neprevăzutului testării, a conjucturilor diferite care validează alegeri umane.

Ştiu că pentru mulţi contemporani “luminaţi”, textele Vechiului Testament sunt de o obscuritate deloc atractivă. Şi eu am trecut prin scepticismul doct atunci când era vorba de scrierile acestui “trib de înapoiaţi”, ai căror urmaşi, totuşi, conduc lumea azi. Acum recunosc că superioritatea pe care o clamam atunci acoperea fanatic o ignoranţă crasă. (O cerinţă fundamentală a ştiinţei hermeneuticii reclamă intrarea în orizontul istoric, lingvistic, psihologic, cultural, valoric-ideatic al unei opere, pentru a o înţelege şi de abia apoi este posibilă ieşirea din acel orizont prin explicaţie, respingere sau adeziune, etc.).

Cu timpul însă, am început să mă apropii de Vechiul Testament conştient că înţelegerea lui este absolut indispensabilă înţelegerii Noului Testament. Aşa am descoperit o bogăţie imensă de resurse pentru trăirea de astăzi. În ultimă instanţă, tunelul timpului ne induce în eroare. Cocoţaţi în vârful istoriei, uităm că de fapt nu e nimic nou în lume, ce a fost va mai fi:  suntem aceleaşi fiinţe oarbe dar doritoare de lumină, mâncate de invidie şi ranchiună dar flămânde de o atingere a dragostei, bezmetici într-un imediat năucitor de îngust, asemenea unui cavou, şi totuşi sperând la ceva mai multă libertate şi eliberare de imanenţă. În multe dintre relatările Bibliei mi-am descoperit această natura paradoxală, dezgolită de superficialităţile pudice cotidiene.

O privire atentă în Cuvânt se dovedeşte a fi o privire în oglindă! Însă depinde de fiecare dacă urăşte oglinda datorită propriei înfăţişări. Harul cel mare este că scrierile Bibliei, pe care eu le cred inspirate, nu sunt spre chinuirea noastră de către un Dumnezeu sadic şi cinic. Dimpotrivă, ele au menirea de a conştientiza nebunia propriei îndumnezeiri, de care suferim cu toţii, şi ne ajută să ne deschidem orizontul către Celălalt/celălalt. În ultimă înstanţă, Biblia ne relevă natura omului şi natura lui Dumnezeu precum şi dinamica dintre cei doi parteneri, dinamică care creează ceea ce noi numim istorie.

Unfinished Painting by Keith-Haring (1989)

3. 1 Cronici 16:11 ca oglindă postmodernă

Pentru că valorează mai mult sfârşitul decât începutul unui lucru şi pentru că creştinii sunt îndemnaţi să se uite la înaintaşii lor şi la sfârşitul vieţii lor, găsesc ilustrativ pasajul din 1 Împăraţi 15 şi istoria împăratului Asa al Iudeii de prin secolul 9 Î. Hr. pentru a explica suma succeselor noastre, urmate însă de crunte eşecuri.

Măreţul David nu a construit Templul, Casa Domnului, cu toate că a făcut toate pregătirile necesare (1  Cron. 22 : 2 -29: 9), la fel cum Moise a adus poporul până la Iordan, dar nu a intrat în ţara promisă (Deut. 34: 1-5). Iosua şi Solomon au avut menirea de a împlini ceea ce Moise şi David au început. Domnia lui Solomon pare a fi apogeul împărăţiei lui Iuda dar atunci când facem o lectură paralelă a 1 Împ. 1-11 cu 2 Sam. 1-11, observăm că  2 Sam. 1-10 redă ascensiunea lui David iar 2 Sam.1 1 căderea lui, pe când 1 Împ.1-10 redă ascensiunea lui Solomon iar capitolul 11 căderea lui.  Like father, like son! Observăm că rădăcinile degradării şi căderii lui Solomon se află în chiar perioada sa de ascensiune glorioasă. În 1 Împăraţi 3 ni se spune că Solomon s-a încuscrit cu Faraon, luând-o ca soţie pe fata Faraonului. Emanciparea şi multiculturalismul militant au o miză politică cu un cost moral, cauzalitate valabilă atât atunci, pe vremea lui Solomon, cât şi acum, în mileniul trei!

Dar în contextul apostaziei lui Solomon ne sunt inserate evenimentele din 1 Împăraţi 11:14-28. În Biblie găsim modelul negativ al “duşmanilor” care cresc în putere atunci când sfinţii îşi leapădă mărturia curată pentru interese economice şi politice (cazul lui Solomon). Tot în Biblie ne sunt oferite şi modelele pozitive al unor oameni care hotărăsc să se sfinţească  şi să se dedice Dumnezeului Prea Sfânt, “vrăjmaşii” lor devenind îmblânziţi şi binevoitori (a se vedea cazurile lui Daniel, Neemia, etc.). Oare nu din cauza decăderii şi ipocriziei poporului lui Dumnezeu, Cel Prea Sfânt scoate în jurul nostru tot mai mulţi vrăjmaşi, cu inima tot mai împietrită?  Un creştin ipocrit echipează ateul cu tot arsenalul distructiv de care acesta are nevoie pentru a-şi justifica exact lucrurile pentru care creştinul e acuzat de ipocrizie! “De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte“ (Habacuc 1:4).

În cele din urmă, imperiul glorios al lui Solomon ajunge în ruină, rupt în două: Iuda şi Israel. Din 1 Împăraţi 12 se pot observa conflictele dintre linia genealogică a lui David, a împăraţilor Iudei cu împăraţii Israelului, cei care nu recunosc această linie genealogică, contestând astfel pe unsul lui Dumnezeu şi urmaşii săi (14 :30; 15 :7,16). În acest context, pericolele  pentru Iuda au fost:

a) nesocotirea funcţiilor Casei Domnului prin ritualuri seci  (legalism/închidere entropică) şi

b) contaminarea păcatului dinspre Israel: »trăirea în Iuda ca în Israel« (progresism/deschidere entropică).

Oare să nu fie nicio asemănare cu situaţia multor biserici de astăzi?

În cursivitatea textului putem observa logica desfăşurării vieţii împăraţilor Iudei după un anumit tipar:

– Roboam, fiul lui Solomon, a umblat 3 ani pe calea lui David şi a lui Solomon din cei 17 câţi a domnit (2 Cron. 11 :8 ); restul de 14 ani mulţumindu-se cu o religie zădarnică (Iacov 1 :26 ). Apoi «Roboam a adormit cu părinţii săi«.

– Abiam «s-a dedat la toate păcatele tatălui său« (1 Împ. 15 :3) şi apoi «Abiam a adormit cu părinţii lui« (1 Împ. 15 :8).

– Acelaşi tipar este păstrat şi în viaţa lui Asa.

După faptele şi vorbirile lor din viaţa, ei au adormit cu părinţii lor (nu au murit ci «au adormit»!!!), în aşteptarea judecăţii lui Dumnezeu de la învierea morţilor (Dan. 12 :2 ; Ioan 5 :28-30).

În logica acestei dinamici, scanând viaţa lui Asa din perspectiva 2 Cron. 16:11, putem observa următorul chiasm:

Faptele dintâi:

  • a făcut ce e plăcut înaintea Domnului timp de 35 de ani  (2 Cron. 14 :1-15 :19 ). Pornind de la o situaţie de criză, de la un război cu etiopienii (2 Cron. 14), Asa s-a alipit de Domnul:
  1. a făcut legământ cu Domnul (2 Cron 15 :2),
  2. a pus în Casa Domnului aur, argint şi vase (2 Cron. 15 :8 ; 1 Împ. 15 :15),
  3.  adună tot poporul pentru Legământ cu Domnul.

Faptele de pe urmă:

  • pornind de la un alt război, cel cu Baeşa, împăratul lui Israel cel apostat, Asa nu a mai căutat pe Domnul în ultimii 6 ani ai domniei (2 Cron. 16 :1-14):
  1.  a făcut legământ cu împăratul Siriei (1 Împ. 15 :18-19 ; 2 Cron 16 :2-3);
  2. scoate din Casa Domnului argint şi aur (1 Împ.15 :16; 2 Cron 16 :2);
  3. a strâns tot Iuda pentru lucrarea de întărire a Ghebei şi a Miţpei.

Apoi «Asa a adormit cu părinţii lui« (1 Împ. 15 :24).

La sfârşitul vieţii observ la Asa o devoţiune total răsturnată! Trist este faptul că cerința imediatului, tragerea cortinei peste cer pentru a-și oferi siguranța și comfortul prezentului, a palpabilului, toate aceste indicii ale apostaziei celui ce crezuse în Dumnezeu reclamă prozelitism, prăvălirea apostaziei peste cât mai mulți. Și cu cât poziția celui căzut este tot mai înaltă, acoperită de tot mai multe titulaturi sociale, intelectuale, chiar morale, cu atât numărul celor atrși în amăgirea căderii lui este tot mai mare. Iar tot acest dezastru se face pe cheltuiala Casei Domnului, pe pervertirea, sărăcirea și vânzarea funcțiilor ei. 

Orice asemănare a istoriei lui Asa cu vieţile reale nu este pur întâmplătoare! Ce s-a întâmplat între faptele dintâi şi cele de pe urmă? Oare nu-i aşa că este obositor să dai socoteală unui Dumnezeu care aparent nu este, şi poate că nici nu este drept în răsplătirile şi judecăţile Sale (Evrei 11:6)? Oare nu e cam “neprofitabil” să-L crezi fără să-L vezi şi să Îl iubeşti fără să-l fi văzut? Aici este răscrucea drumului credinţei: al umblării întru lucrurile nădăjduite şi care nu se văd sau al căderii în patologia autonomiilor savuroase, dar decadente! Acest text este unul dintre numeroasele biografii ale de-conversiei generatiei celor ce au obosit în a-L urma pe Domnul.

În măsura în care nu-L judecăm noi pe Dumnezeu şi Îl punem în boxa acuzaţiilor (a se citi God in the Dock de C. S. Lewis), oare cum este judecată viaţa unui om în faţa lui Dumnezeu? În lumina acestei istorii a lui Asa, putem să ne gândim la Apocalipsa 14 :12-13. Rămâne de văzut în ce măsură exemplele acestor împăraţi radiografiază şi viaţa noastră!

PS.

Am ales ca ilustrare a dinamicii vieții lui Asa tocmai un tablou al lui Keith Haring, un artist activist al drepturilor LGBT ce a murit de SIDA. Unfinished Painting dă seama tocmai de prăpastia ce se dechide atunci când rupi legătura dintre începuturi și sfârșit, atunci când fracturezi datul ce te pre-condiționează, te lași absorbit de re-interpretarea egocentrică a tot ceea ce îți lipsește pentru a absolvi de orice responsabilitate deciziile ce-ți stau la îndemână și, nu în ultimă instanță, teribilul fatalism al celor ce reclamă tocmai eliberarea de condiționalități de tot felul. Speranța creștină împletește siguranța nu a doctrinei ci a relației (cu Cel despre care vorbesc doctrinele) cu suprinzătoarele descoperiri a ceea ce va urma, este o veritabilă tensiune optimistă a calmului ce vine din siguranța caracterului lui Hristos cu energia investită de cel ce se lasă surprins de finalitate:

Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1:6)

iar pentru cel ce are nădejdea vederii celui ce este Începutul și Sfârșitul

știm că, atunci când Se va arata El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curață, după cum El este curat. (1 Ioan 1:2-3)