Schimbarea climatului (cultural)

Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. (Ioan 17:15)

Oricat ne-ar place inchisoarea formala a conceptelor si judecatiilor epuizate de orice indoiala, foamea de transcendent este vizibila chiar si la devoratorii de explicatii pur naturaliste si contingente. Cultura contemporana explica lumea stiintific si o experimenteaza religios, instrumentalizand misterul si cauzalitatea ca pedagogii complementare: fiorul filmelor horror sunt vecine experientelor metafizice si religioase numite de R. Otto mysterium tremendum et fascinans; concepte precum trans/hyper sau orice prelungire a unei maini dincolo de ecranul pixelat si populat de algoritmi sunt de fapt rescrieri contemporane ale unei epifanii ce facea obiectul de studiu al unui saman sau profet in lumea de demult, etc. Credinta lucrurilor nevazute dar gandite si, sporadic, traite prin mijloacele de simtire mundana, este “condamnata” a fi intr-un dialog continuu cu paienjenisul de optiuni cotidiene ce par a face sens doar aici si acum. In seculum nu poate scapa de timiditatea ingustimii orizontului contingentei sale atunci cand se intalneste cu ad eternum. Prezenta si absenta, ratiune si superstitie, eroare si chemare genuina, dogma si erezie, gandire si simtire, toate acestea se contamineaza si injecteaza in varii proportii oricarei personalitati si experiente umane.

O intreaga istorie intelectuala sta martora acestor tensiuni ale intalnirii intre cautatorii de sacru si profanii (literal “cei ce stau in alta parte/separat de aratarea sacrului”). Asistam insa acum la o paradoxala amalgamare a secularizarii institutional-culturale cu desecularizarea neastamparata, dornica de revanse istorice. Un val de corectitudine politica isi indoapa foamea de inamici convenabili din trupul convulsionat al religiilor supuse unor rapide mutatii si permutari spatial-culturale, la fel cum pretinsi cautatori de mister si putere extra-mundana se impotmolesc in plasa conspiratiilor si explicatiilor limitate la fenomenalitate unor figuri si forte lumesti. Toata lumea este invitata si interzisa deodata, alesii progresului se uita cu manie proletara si fratricida la alesii divinitatilor, babilonia idolilor si siguranta propriului mesianism/militantism fac ca delimitarile clare sa fie sterse tocmai de tusele tot mai ingrosate cu care fiecere isi reclama o identitate de vandut.

In acest context mi s-a parut foarte echilibrata si interesanta prelegerea lui Jonathan Sacks cu privire la cauzele filosofico-civilizationale ale decaderii civilizatiei occidentale/liberale.

Narativul imprumutat de la iluministi era destul de simplu si clar:

  1. Lumea progreseaza in sensul unei secularizari tot mai pronuntate.
  2. Lumea se occidentalizeaza (Sfarsitul istoriei de care vorbea Fukuyama)
  3. Pentru a supravietui in aceasta lume, orice religie trebuie sa se adapteze unei astfel de societati angrenata in progresul secularizarii.

Realitatea lumii de azi contrazice in buna parte acest optimism trimfator al progresului/iluminarii gandite acum cateva secole. (1.) Identitatea occidentala este supusa unei schingiutoare tentatii suicidare cu care se joaca tocmai elementele cele mai secularizate, declarat “progresiste”, (2.) vedem presiunea tot mai insistenta (cultural-propagandistica, demografica, etc.)  a revenirii Orientului si revitalizarea religiilor lui si, (3.) ca o ironie trantita  fix in moalele iluministilor triumfalisti de odinioara, iata ca s-a ajuns la hibridizarea (monstruoasa dar naturala) a progresismului ateu/militant/revendicativ/stangist/progresist cu nervul fanatic islamic (a se vedea imbratisarea de catre stanga americana a Lindei Sarsour, o feminista/marxista/jihadista/ultraconservatoare islamica ce lupta impotriva conservatorismului american cu ajutorul neomarxistilor democrati si in numele ultra-conservatorilor islamici). Ce ironii muscatoare ar scrie azi un Voltaire daca l-ar vedea pe militantul ateu R. Dawkins interzis la un eveniment  al marxistilor atei din Berkeley, California, doar pentru ca a avut ceva cuvinte de ocara la adresa islamului, nu doar a crestinismului!

Desecularizarea functioneaza in toate directiile: absolutizeaza isteric cei ce se declara pleziristi indiferenti, agnostici si relativisti, si ii pune in fronturi comune cu fanatici ce idolatrizeaza propriile indoieli vandabile/convenabile, restauratoare ale propriului absolut. (Pe langa Ch. Taylor, J. Habermas este o referinta obligatorie in intelegerea resorturilor filosofice ale binomului secularizare-desecularizare).

Conform lui J. Sacks doi oameni au prevazut acest “shift” cultural foarte clar: Alasdair MacIntyre in “Dupa virtute”, 1981 (autonomia moral iluminista e condamnata epuizarii ca ideal si practica sociala, se poate supravietui doar retragandu-ne in comunitati ale virtutii – a se pune in contrast optimismul iluminist al lui Kant si pesimismul unui supravietuitor al Holoscaustului ca V. Frankl) si Rabbi Joseph Soloveitchik in cartea sa din 1965, “The Lonely Man of Faith”, unde pune in tensiune Adamul din Gen 1 , cel ce vrea sa domine si sa controleze natura impotriva/rupt de Adamul din Gen 2, cel care are grija religioasa de a contempla si ocroti natura. (M. Volf are o pertinenta pozitie visavis de cum ar trebui crestinii sa se pozitioneze in arena publica, viziune obturata din pacate de ipocriziile partizane si deloc sezoniere pe care tocmai autorul “Imbratisarii” le dovedeste in anumite pozitii publice pe care si le-a asumat).

61PE1q70TJL._SY445_

Concluzia/solutia?


Religion can do one of three things:

1. It can attempt to conquer society. This is the radical Islamist option. If we do this, it’s straight to the Dark Ages

2. It can withdraw from society. This is “the Benedict Option, the Ultra-Orthodox Option, the Soloveitchik Option. If we do this, we can survive the Dark Ages, but they will be very dark indeed.

3. It can attempt to re-inspire society. If we can keep reaching out to the broader society while being true to ourselves, we have just a chance of avoiding the Dark Ages, and countering cultural climate change.

 

Umbra primului teolog

Go to heaven for the climate and hell for the company! (Benjamin Franklin Wade)

1. Compania profesioniștilor iluziilor

Zice-se că raiul ar fi plictisitor pentru că toți oamenii deștepți sunt în iad. Păi dacă ar fi chiar așa deștepți, de ce ajung chinuiți tocmai în muncile iadului când s-au bucurat de leneveală boemă toată viața? Desigur, extrapolând imaginea plictisului ceresc ajungem la neliniștea deloc catarhică a iadului, neliniște care este sursa savoarei seducției angelice. Seducție care își are originea în prima conversație teologică din istoria omenirii:

The first part of the conversation is over. But Eve’s answer does not forbid the serpent from trying again. So the conversation continues – the first conversation about God, the first religious, theological conversation. It is not common worship, a common calling upon God, but a speaking about God, about God in a way that passes over, and reaches beyond, God. Inasmuch as Eve has let herself become involved in this conversation, the serpent can now risk the real attack. It speaks about God, speaks indeed with the attitude of having a deep knowledge of the secrets of God, that is, it speaks in a pious way. This mask of piety, however, is now taken off in an open attack. Did God really say …? Yes, God did say…. But why did God say it …? That is how the conversation proceeds. God said it out of envy … God is not a good but evil, cruel God; be clever, be cleverer than your God and take what God begrudges you…. God did say it, yes indeed, you are right, Eve, but God lied; God’s word is a lie… for you will not die at all…. That is the ultimate possible rebellion, that the lie portrays the truth as lie. That is abyss that underlies the lie – that it lives because it poses as the truth and condemns that truth as a lie. (Dietrich Bohnoeffer, Creation and Fall: A Theological Exposition of Genesis 1-3., Martin Ruter, Ilse Todt, John W. De Gruchy – editors, Douglas Stephen Bax – translator, Fortress Press, Minneapolis, 2004, p. 111, 112.)

474_tid_lucife4-118

Le Genie Du Mal, Liege Cathedral

De atunci umbra primului teolog bântuie mai toate conversațiile despre Dumnezeu. Puzderia de încercări umane de a cunoaște gândurile lui Dumnezeu trebuie mai întâi să treacă de bariera cenzurii întrebărilor primului teolog din istoria umană. Unii și-au pus toată mintea la lucru ca să impresioneze cu claritatea argumentelor, alții s-au temut de Dumnezeu, spionând cu un ochi evlavia celorlalți, alții și-au suflecat mâinile întru roboteala obositoare a fiului ce tot nu ajunge la moștenire dar undeva, în străfundul inimii lor, mulți L-au displăcut teribil pe Dumnezeu. Întrebările ”deștepte” ale diavolului erau mai aproape de inima chinuită umană decât ceea ce era pentru ei platitudinile statice și prăfuite ale unui Dumnezeu mereu ocupat cu selfie-uri. Însă mai tot continentul întrebărilor ”deștepte” vis-a-vis de ”problema divinității” este circumscris unor erori vechi dar repetate cu parfum de noutate și revelație inovatoare:

  1. Dumnezeu este neputincios în expresia de Sine și a voii Sale,
  2. Dumnezeu are probleme serioase de caracter și de relație cu subiectul uman (e invidios, părtinitor, violent și răzbunător).

Diavolul nu are originalitate, nu creează nimic ci e un parazit ce se hrănește din libertatea și bunul simț al lui Dumnezeu. Acel bun simț care se vede prin spațiul oferit primilor oameni de a-și alege interlocuitorii și, atunci când aceștia i-au trădat încrederea, să îi caute întrebându-i unde sunt, nicidecum dând buzna peste ei (Adame, unde ești? – iată cum începe prima intervenție psiho-terapeutică din istoria umană). Tocmai de aceea acuzațiile diavolului nu sunt altceva decât raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare a propriei experiențe tragice. Originalitatea lui vine doar din măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora. Cine este mai ”umanist și altruist” decât diavolul? Istoria dezbaterilor teologice avea să se tot învârtă în jurul atât posibilității de cunoaștere a lui Dumnezeu cât și a naturii Sale morale, probleme care definesc, într-o bună măsură, filiațiile celorlalte problematici teologice.

2. Evanghelia prosperității teologice – o noutate veche

Aș privi mai atent acum la o ochiadă recentă a unei ”companii bune” cu care ți-ai petrece chinurile iadului. Companie care vrea să depășească abordarea parohialistă a istoriei teologiei, ocolindu-i unele îngustimi contextuale dar căzând exact în alte capcane parohialiste. Este vorba despre compania care propagă Evanghelia prosperității teologice. Spre deosebire de Evanghelia prosperității de filieră penticostalo-carismatică, această orientare propagă un excepționalism teologico-moral: dacă ești pe poziția teologică corectă (în raport cu exigențele misionariste/activiste ale timpului) atunci ești moral superior, ești frecventabil, ai parte de calitățile rezervate doar celor ”aleși” și poți privi cu ceva compasiune superioară la cei care nu au fost atât de norocoși să citească și să înțeleagă noile adevăruri (camuflate sub etichetele modestiei narcisiste). Umbra primului teolog bântuie și această companie a evangheliei prosperității teologice. Și în acest caz avem

  1. raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare luxuriantă a unor eșecuri personale / devoționale / comunitare / intelectuale;
  2. măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora; și de aici stima de sine a apartenenței la cercul de oameni care ”au noua revelație”, ”înțeleg ceea ce nu a fost înțeles până atunci”, ”au descoperit conspirația lucruriilor ascunse de cei dinainte”;
  3. obsesia impotenței gnoseologice divine, obsesie ce derivă mai mult din eșecurile altor oameni de înțelege divinitatea decât din propriile itinerarii prin spațiul revelării de Sine a lui Dumnezeu;
  4. insuficiența morală a lui Dumnezeu, concluzie care scurcicuitează raționamente judicioase, așteptări ne-isterice, experiențe holistice, interogații sincere dar căutătoare de răspunsuri.

3. Riscul teologiei este riscul imaginației lui Dumnezeu

Riscul de a face teologie te pune în fața ispitei de a te eroiza atunci când îți iei în serios propriile erori, rumori și vanități ca fiind instrumente ale devenirii întru cunoaștere și moralitate. Din survolarea atât a propriilor căutări din ultimii 20 de ani dar și a drumurilor altora în spațiul întreprinderilor teologice am observat că a face teologie e riscant: deviația este oricând posibilă tocmai pentru că diavolul poate fi cel mai bun exeget al Bibliei (ca să nu mai vorbim de filosofare) iar propria vanitate se zbate să fie cel mai exigent cenzor al (vanității) altora. Dar riscul este afacerea lui Dumnezeu iar cea mai bună interpretare a Bibliei e cea a Duhului, Cel care re-ordonează haosul uman: minte erudită (nicidecum ignorantă) pusă în conctact cu spiritul și cu trupul, sinele cu celălalt, rațiunea cu simțirea, avântul cu cumpătarea, tinerețea descoperirii lucrurilor noi cu înțelepciunea cunoașterii limitelor și vanităților umane.

Trădând propriile zbateri, eșecuri și împliniri, voi prezenta câteva elemente ce pot ajuta la spargerea barierii cenzurii problematizării, definirilor și pozițiilor de discurs ale primului teolog din istoria umană:

– teologii prosperității (morale și teologice) propovăduiesc evlavia, tăgăduindu-i însă puterea. Cunoașterea este acum redusă la un act etic dar uităm însă că modestia cunoașterii nu merge deloc cu aroganța excluderii dreptului lui Dumnezeu de a vorbi prin alții.

  • Nu mi se pare un târg onest să schimbăm certitudinea din afirmații cu cea din întrebări.
  • Incapacitatea de a avea un echilibru între claritatea unor adevăruri imuabile și permanenta reconfigurare a cunoașterii umane duce la absolutizarea propriilor relativisme și izbirea ușii în nasul divinității.
  • Interpretarea nu e totuna cu construcția sensului – sensul nu se definește exclusiv mecanicist, prin împrumut cultural și intersubiectivitate, există dincolo de acestea regimuri de existență a sensului – dacă nu ascultăm tradiția creștină, atunci să luăm măcar în considerare principiile de interpretare ale unui savant agnostic ca U. Eco.
  • Exoscheletul progresistului interzice introspecția calmă, posibilitatea erorii proprii, scepticismul față de etichete corecte, diferențierea între specie și gen, etc. Gnosticismul dualist postmodern clarifică pozitiile “între” prin apelul la categoria revoluției continue care permite ipocrizia partizană în timp ce o condamnă pe cea a celorlalți și, nu în ultimul rând, falsifică realitatea. Atunci la ce atâta strofocare estetică și virtuoasă postmodernă în a demasca inconsistența și fariseismul altora dacă ajungem să idolatrizăm propriile erori și vicii?

The task of the theologian is to explain everything through God, and to explain God as unexplainable. (Karl Rahner)

ceva este stricat când observi o patologică aversiune și ipocrită exigență față de Israel și biserică – de la urăște păcatul și iubește pe păcătos s-a ajuns la iubești păcătosul doar dacă îi iubești păcatul, altfel ești un puritan complexat, ipocrit și homofob!

  • Interdicția are efectul contrar de a stimula atractivitatea viciului. O întreagă cultură modernă târzie a demonizat interdicția și romantizat viciul. Oare eliminarea interdicției va face viciul mai puțin popular și dorit? Legiuitorii occidentali cred că da. De aceea avem anticonceptionale distribuite liceenilor, centre medicale de supraveghere a injectiilor cu droguri “tari”, etc. Însă se uită o premisa antropologică aproape imposibil de negat: nu e nicio limită în a devora propria distrugere – atribut al dumnezeirii, inversat însă.
  • Introspecția nu ar trebui folosită pentru a justifica activismul ci acțiunea este o urmare naturală a meditației. Ori graba teologilor prosperității (morale și teologice) de a se alinia trendurilor vremii vorbește de la sine despre un coplex de inferioritate. Istoria eșecurilor altora vorbește despre cele virtuale sau realizate care ne aparțin. Tocmai de aceea creștinii au dreptul de a propovădui judecata și iertarea păcatelor pentru că ei înșiși au beneficiat de judecata propriilor păcate și iertarea lor. Tocmai aici promotorii egalității ascund un aristocratism teribil iar creștinii sunt cei care se consideră dimpreună egali păcătoși dar doritori de mântuire.
  • Nu e niciun pas înainte (sau progres, cum sună azi mai bine) militantismul politic de a repara lucruri stricate, stricându-le și mai mult, de a plăti greșelile trecute pe socoteala noilor greșeli, de a repara nedreptățile unora cu punerea altora la zidul acuzațiilor. A continua schisma rasială/socială/de gen/etnică, inversând victimele cu călăii (așa cum face liberalismul teologic) e nu doar nebiblică ci profund ipocrită.
  • Deschiderea către multidudinea experiențelor altora nu implică automat negarea și exorcizarea propriilor tradiții de experiență. Toleranța ca politețe implică tocmai o asimetrie a egalității, nicidecum o nivelare a identităților. Raiul este destul de mare pentru a-i include pe toți cei care au trecut prin cruce!
  • Indiferența față de valori perene (protecția copiilor, a femeilor, bolnavilor, bătrânilor, familia ca imagine a dragostei Trinității, etc.) doar pentru a fi îngăduitor față de patologiile la modă nu te face tolerant ci ignorant!
  • Diferenta dintre Isus și un greco-latin (sau secular contemporan) stă (și) în riscul de a părea nepoliticos, “deraiat”, “fanatic”, “ignorant” și supărător de inconfortabil. Isus azi ar fi pus la colț și pedepsit exemplar pentru îndrăzneala de a numi probleme pe care le ascundem în spatele parazitului verbal “it’s more complex than you think!”. Chemarea la “nașterea din nou și cunoașterea adevărului” e respinsă azi tocmai pe baza unui dispreț politicos ce pozează în exercițiu empatic. Cinismul post modern combină “elegant” discursul maximal al eticii așa zis inclusiviste cu atitudinea minimală, auto-protectivă, încapsulată în vorba veche “the people wish to be deceived, so let them be deceived. (Mundus vult decipi, ergo decipiatur).

Găsesc absolut fascinant faptul că tocmai aparenta lipsă și tăcere a lui Dumnezeu din pericopa primei discuții teologice din Biblie oferă soluții exact celor două problematici pe care le-a deschis diavolul, primul teolog din istoria umană:

  • În fața amenințării inserției de eroare, de ”fake news”, Dumnezeu nu impune cenzură și nu creează acele ”safe zone” de care sunt obsedați postmodernii, ci lasă neghina să crească laolaltă cu grâul, adevărul cu eroarea, revelația alolaltă cu tradiția aculturării și împrumutului, chemarea și vorbirea clară cu spațiile libere și de tăcere, suferința cu bucuria, etc. Doar imaginația lui Dumnezeu putea plăsmui un amalgalm de slăbiciuni care este mai tare decât puterea clarității și certudinii din întrebările diavolului!  (am scris mai pe larg în articolul Eșecurile lui Dumnezeu)
  • prin acest risc al imaginației, cel de a-și răscumpăra o mulțime de oameni din orice neam, limbă, tradiție istorică și culturală, Dumnezeu demontează și cea de a doua acuzație diabolică, făcând de rușine ”eliberarea” promisă de diavol și contrazicând acuzația de ”tiranie opresivă”.

Theology is not a private subject for theologians only. Nor is it a private subject for professors. Fortunately, there have always been pastors who have understood more about theology than most professors. Nor is theology a private subject of study for pastors. Fortunately, there have repeatedly been congregation members, and often whole congregations, who have pursued theology energetically while their pastors were theological infants or barbarians. Theology is a matter for the Church. (Karl Barth, God In Action: Theological Addresses)

Cuvintele lui Barth sunt un veritabil test pentru cel care vrea să se avânte pe teritoriul riscant al teologiei. Și asta pentru că atunci când ispita întrebărilor teologice ale diavolului va veni, vom avea posibilitatea de a lua îndoiala în mâini și să o testăm în îmbrățișarea rugatorie, iertarea limpede, slujirea umilă, suflecarea mâinilor pentru cei cărora Dumnezeu ni-i pune în cale să Se descopere și să le dovedească dragostea Sa!

Papa, ateii și ipocriții (3. Porunca dragostei la pachet cu descoperirea păcatelor)

3. Porunca dragostei vine întotdeauna la pachet cu descoperirea păcatelor

Este plin Noul Testament de avertizări cu privire la căderi ale credincioșilor ”de rând” dar mai ales la cei care se vor institui în lideri ai bisericilor, în prooroci falși, în monumente ale ipocriziei:

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi . (Iuda 12)

În limbaj postmodern proorocii falși sunt caracterizați prin complexul ruperii schizoide, adaptabilitate de turmă în virtutea interesului propriu, plesneală de semantică a dragostei și optimismului, oleacă mai gurmanzi și pleziriști decât normalul, exacerbare a ceva ce nu mai apare niciodată, excitare sterilă, soliditate a zgomotului de mormânt, angoasați rătăciți și fără nicio ancoră într-un univers străin si pustiu. Aș vrea să văd și eu un profet fals, un ipocrit cu tot arsenalul simulării decepționale, care să facă show-ul său cu pocăința, smerenia, judecata și iertarea păcatelor, umilința și darea de întâietate a altora. Din câte am văzut ipocrizia se multiplică industrial pe tulpina semanticii dragostei, a incluziunii, a deschiderii către progres, a prosperității, a tragerii lui Dumnezeu în pătrățica propriilor prejudecăți, nicidecum a certificării de Sine prin prisma Cuvântului Său

devil-leading-sheep

Isus a fost “nemilos” în a critica dublul standard al deținătorilor monopolului moral al vremii Sale. Ținând cont că după zeci/sute de ani de atac furibund asupra creștinilor ca etalon moral al societății, putem vedea cum în spațiul public s-a instaurat o nouă aristocrație morală care moștenește un palimpsest de virtuți creștine, se folosește de ele ca să astupe gura celor celor ce se zbat în a le trăi, tăgăduindu-le însă puterea. Oare ar fi fost critic Isus față de guralivii de azi ce-și lustruiesc atât de bine mormintele văruite pe dinafară…

Interesant și trist e faptul că tocmai cei ce declară că vor să Îl vadă pe Isus cel real și uman din Scripturi îl uită pe undeva pierdut prin buzunarele pline de nervozități ideologice, psihanalizabile în sine. Strivesc versete biblice de capul celor din partida cealaltă, clamând însă violența celor violentați!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor!

…în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși (Exorcismul social postmodern).

Mă întreb dacă Isus are ceva loc în toată această bulgăreală a vinovățiilor între catolici, Papa, atei și evanghelicii împinși în joc de unii ce-și reglează stima de sine pe socoteala viciilor altora (neprihănirea fariseică e într-o tensiune mimetică teribilă dpdv psihic: ”tu, care ești născut în păcat, ne înveți pe noi, urmașii lui Moise?” Ioan 9:34).

Știm că judecata lui Dumnezeu începe de la Casa lui Dumnezeu și mai știm că unei biserici Isus îi spune că El a ajuns deja afară și o amenință cu lepădarea ei definitivă. Dar uităm să mai spunem și faptul că lumea va fi judecată prin sfinți, cei ce s-au judecat pe sine, și că bisericii care a fost cel mai drastic avertizată de Isus i se face și promisiunea cea mai mare, aceea ce a birui și de a domni împreună cu Isus. Există astfel la Isus un echilibru atât de fin calibrat încât face pocăința valabilă atât unui Nicodim greu de sine cât și unei femei samaritence ușuratice, promite aducerea sabiei celor ce-L urmează laolaltă cu luarea poverii și umplerea inimii de pace, onorează descoprirea lipsurilor mari printr-o iubire mare, stă la masă cu farisei, intră în casă la vameși, atinge vindecător și iertător prostituate, cheamă un trădător lângă El, etc. Cu alte cuvinte Isus este cel care ne învață cel mai bine cum e cu autenticitatea și ipocrizia noastră umană. El

  • ne îndeamnă să ne uităm mai întîi la bârna din ochii noștri, dar nu neagă deloc existența paiului din ochiul celuilalt, și chiar laudă intenția vindecătoare de a face bine semenului în nevoie,
  • ne spune să nu fim ca fariseul care își clădea stima de sine prin comparație cu căderile vameșului dar nu laudă vameșul pentru muțenia și cerbicia de a nu își recunoaște păcatele ci tocmai pentru pocăința sa,
  • iartă femeia prinsă în preacurvie, făcându-i de rușine pe cei ce vroiau să îi devoreze viciul, avertizând-o însă să nu continue viața păcătoasă pe care o avea, etc.

El, Cel care avea toate lucrurile în mâini, și știa că pleacă din lumea asta prin moarte de cruce, a luat un ștergar, un lighean de apă și s-a aplecat să facă muncă de rob, spălând ucenicilor picioarele. După care Isus le-a dat porunca dragostei în timp ce le descoperea tradările!

Aici este un model atît de atitudine (a luat un stergar și s-a aplecat), de motivații (i-a iubit până la capăt) cât și de limită (Iuda a avut ultima șansă dar nu a ales bucățica înmuiată de gazdă ca semn al prieteniei, pierderea lui a fost dincolo de toată inima caldă a Dumnezeului Mântuitor). 

Ce facem cu eșecurile din biserici, cu trădătorii ce zâmbesc ipocrit în fața descoperii trădărilor? Ceea ce a făcut și Isus: le spălăm picoarele cu atitudinea de slujire și cu motivația iubirii până la capăt, poruncindu-le să iubească, conștienți și de faptul că până și dragostea lui Dumnezeu este tăcută în fața aroganței umane, atât de auto-suficiente și de obsedată de …autenticitate. Să speli picioarele unui păcătos ca Trump are un mesaj la fel de puternic cu spălarea picioarelor unor refugiați…

Poate că mai bine decât catolicii ipocriți e să fii nu un ateu – care e atât de tentat să se așeze în jilțul judecătorului nemilos, al fariseului ce urlă predicuta dragostei pe socoteala căderilor vamesului, a femeii ce vrea să trăiască mai departe în păcat, etc. – ci să fii un Petru căzut, trădător de 3 ori de Mesia, care însă a căutat iertarea și nu doar că a obținut-o, dar a și mers până la moarte de martir pentru Cel care inițial l-a trădat. Poate că lumea noastră are nevoie de astfel de eșecuri umane recuperate și revitalizate, transformate prin har și Duh, oameni care s-au pocăit și au ajuns vestitori ai Evangheliei și făcători de bine oamenilor!

Papa, ateii și ipocriții (2. Ipocrizia sau despre excelarea ofensei)

2. Ipocrizia sau despre excelarea ofensei

Dacă ipocrizia este boala din dulapul creștinilor, cu siguranță că ea se desfată în regim de party în garderoba celorlalți!

Așa cum nu e bine să simplificăm schematic viața și zbaterile unui ateu, tot așa nu cred că e cinstit să simplificăm schematic viața și zbaterile unui creștin!

Un ipocrit este un om fluid, indecis, călător în două luntri către destinații divergente, un schizoid ce excelează în flatarea, complimentarea și onorarea altora ca supliciu necesar pentru flatarea, complimentarea și onorarea de sine. Un ipocrit are o bună înțelegere a cerințelor și standardelor celorlalți în timp ce excelează în necunoașterea, mințirea și decepționarea de sine. Un ipocrit refuză pocăința, el nu greșește capital și nici în detalii, el este suportiv și un team-builder, îi plac adoratorii, îi place să contorizeze ucenici în fișa realizărilor, este feroce și vocal cu viciile altora și blând și liniștit cu propriile deficiențe. Epoca noastră este prin excelență una a ipocriziei tocmai pentru că e una a concurenței discursive, a phænomen-ului, a arătării spre suprafață!

article-2685928-1f7fd4f900000578-681_964x643

Matthew Christopher,  St. Bonaventure Church

(Abandoned America: The Age of Consequences)

Undeva, cumva, oricare dintre noi ne-am găsit cel puțin o umbră a măștii ipocrite pe care convenționalismul social ne educă în a o purta ritualic. Acuma dacă stăm strâmb și judecăm drept, atât comunitățile creștine cât și indivizii care le compun nu sunt deloc scutite de astfel de auto-decepții, ipocrizii ceremoniale și morale, de parada virtuțiilor de duminică cu viciile viermuind de luni până sâmbătă. Dar aceleași comunități au preluat de la primii creștini sistemul de checks-and-balance care calibrează actele publice (propovăduirea Cuvântului și împărtășania de la Cina Domnului) cu cele relaționale (rugăciune și părtășie) cel puțin o dată pe săptămână. Prin diferite ocazii și medii de transmitere li se verbalizează necesitatea judecății de sine, socotirii propriilor căderi de peste săptămână, a prea-puținătății deschiderii și slujirii celorlalți, a calibrării inimii lor cu dorințele lui Dumnezeu și nevoile celor din lume, a resurselor imense puse la dispoziție  de Dumnezeu pentru a se aduna ca să se facă mai buni, nicidecum mai răi! Un zâmbet, o urare, o vorbă, o mână întinsă la biserică nu înseamnă neapărat convenții sterile și ipocrite ci pot fi și atingeri de viață, câteodată mai plăpândă, altădată mai viguroasă, dar cu siguranță complexă și diversă totodată. Ochiul rău niciodată nu va vedea binele pe când ochiul bun poate să vadă și lipsa laolaltă cu bucuria!

Aceleași comunități și aceeași indivizi sunt periodic atenționați că ”dacă nu strângi cu Domnul, risipești și chiar devii mai rău decât erai înainte de a-l cunoaște pe Domnul!” Și nu știu altă comunitate de oameni care să fie mai “bombardată” cu mesajul pericolului ipocriziei, a  căderii de pe cale și a pocăinței de sine ca cea a creștinilor! Chiar liberalii săltăreți de azi se plângeau că bisericile sunt prea obsedate de puritanismul judecăților de sine, al pocăinței și umilinței… Da, sunt biserici care își tratează rău răniții, sunt bădărane în suplinirea nevoilor celor care vin din iadul unor relații frânte, dar chiar și acolo ușa e deschisă, cel puțin o mână e întinsă, cel puțin o inimă să se roage, cel puțin o casă deschisă cu o pâine pe masă! Oricât de dezbinată, legalistă, încruntată și obtuză ar fi o biserică și cei ce o compun, un ateu ce fuge de sine și de întunericul pe care l-a atins în viața lui tot are acolo un loc, o protecție și un ajutor. Și știu bine ce vorbesc tocmai pentru că acum 20 de ani eu eram acel ateu care a fost primit într-o astfel de biserică…

Oferirea ateilor ca model de autenticitate este un cadou otrăvit, o perversă decapitare a lor cu zâmbetul și complimentarea unui călău ce te convinge că îți face un serviciu. Judecata nu va ocoli pe cei care știu dar nu fac, la fel cum nu va fi timidă în fața celor ce au refuzat și să știe și să facă! Am fost și eu ateu, și încă unul tare de clanță. Și nu îmi aduc aminte ca atunci să fi fost un model de onestitate, de moralitate și verticalitate – nu aveam nicio referință și nicio autoritate reglatorie, orice era posibil și chiar necesar. Eram un ateu relativ cuminte, fără vicii și adicții la modă, dar eram într-o bălteală sufocantă a stimei de sine și a prețiozității propriei mele aure care, culmea, strălucea tot mai tare pe măsură ce mă comparam cu obtuzitatea și primitivismul religioșilor din juru-mi! Descoperirea lui Isus Mântuitorul mi-a rezolvat problema definirii identității fără a recurge la mimetismul rivalic, mi-a calibrat încrederea în sine în raport cu grația divină și mi-a oferit simțul realității în ceea ce privește limitele mele umane cât și lupta cea bună de a mi le întinde peste noi domenii. Nu e un drum ușor tocmai pentru că de-a lungu-i descopăr erori de gândire, lipsuri de simțire, comodități relaționare, laolaltă cu bucurii revelaționare și fragilități umane îmbietoare. Cu alte cuvinte am acum parte de o bogăție de gândire, de simțire și imaginație care îmi era cu totul străină în timpul staționării pe tărâmul ateismului.

Am oroare de „onestitatea” strâmbă și cu degetul mereu spre alții – e doar un simplu instrument politic de bătălie cu cei care te contestă și care implică un sofism al falsei dileme de 2 lei: ateii nu pot fi ipocriți? Dacă ne iubim semenii cu adevărat, să le lăsăm și ateilor ceva spațiu de pocaință, asa cum o facem pentru noi, ceilalți, ipocriții de serviciu!

Papa, ateii și ipocriții (1. Scandalul part-time)

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea! (Matei 7:12)

1. Skandalon-ul part-time

Oare ce legătură este între Papa Francisc și atei? Una foarte strînsă: amândoi îi urăsc pe ipocriții religioși! Și până la un moment dat și o anumită limită job-ul ăsta este cât se poate de benefic și binevenit. Pare a fi o misiune nobilă și deloc ușoară în a demasca ipocriții și a igieniza omenirea de lipitorile ce comercializează vlaga morală a virtuțiilor contrafăcute.

Problema ce se naște din această misiune ține de

  • motivațiile (determinate de istorii personale, de multe ori nu foarte inocente și liniștite),
  • atitudinile (din lutul inimii celor ce se încumetă la o astfel de misiune) și
  • limitele acestui demers.

Scriptura avertizează că oricine vrea să scoată din groapă pe cel căzut, să aibă grijă la sine să nu cadă și el în groapa respectivă. O pierdere dublă nu e de folos nimănui! Iar situarea în matricea gândirii și simțirii comunicării publice, a punerii de sine în scenă în fața altora (mai puțin direct în fața celui cu care ai o problemă), face ca jocul seducției dintre pradă și prădător să permită și chiar încurajeze dedublarea și simulacrul tocmai în scopul victimizării scenice și al permutării rolurilor actorilor. Astfel nici nu mai știi cine e victimă și cine agresor, cine e pradă și cine vânător, cine e … sfânt arogant și cine păcătos iertat (of, Baudrillard, câtă dreptate aveai în descrierea seducției – a se vedea volumul de eseuri Strategiile fatale!) Ori tocmai aici încep să apară problemele … și căderile celor ce arată cu degetul la cei căzuți! Tocmai de aceea se merită a discuta cât se poate de serios despre …. skandalon!

jesusweeps2

Spusele Papei Francisc cu privire la ipocrizia creștinilor sunt destul de clare în omilia pe care a adresat-o în cadrul liturghiei de 23 Februarie 2017 dimineață de la Casa Santa Marta:

But what is scandal? Scandal is saying one thing and doing another; it is a double life, a double life. A totally double life: ‘I am very Catholic, I always go to Mass, I belong to this association and that one; but my life is not Christian, I don’t pay my workers a just wage, I exploit people, I am dirty in my business, I launder money…’ A double life. And so many Christians are like this, and these people scandalize others. How many times have we heard – all of us, around the neighbourhood and elsewhere – ‘but to be a Catholic like that, it’s better to be an atheist.’ It is that, scandal. You destroy. You beat down. And this happens every day, it’s enough to see the news on TV, or to read the papers. In the papers there are so many scandals, and there is also the great publicity of the scandals. And with the scandals there is destruction.

Skandalon e un derivat de la skandalizeine care înseamnă a șchiopăta/cădea, a te împiedica într-un obstacol. Ori skandalon e utilizat în Noul Testament

  1. în primul rând ca nebunia de a crede Evanghelia, crucea, iertarea păcătosului demn de moarte prin jerfa Mielului lui Dumnezeu și apoi
  2. este prilej de păcătuire, cursă, capcană, motiv de cădere.

Papa Francisc se referă la al doilea înțeles și îl pune corect în contextul Matei 18 (versetul 7 cu precădere). Însă atât vorbele Papei cât și contextul biblic vorbesc de

  1. o renunțare, o durere sfințitoare de lepădare  de sine și de ceea ce poate deveni cursă pentru cei mai slabi (vorbe nechibzuite, libertăți care impietează, fapte abrupte și născătoare de rivilitate, amar, moarte, etc.) sau inocenți asemenea copilului de care vorbea Isus, legând-o apoi cu
  2. judecata din Matei 24 unde virtuțiile religioase sunt fără de folos în fața unui Domn care știe atitudini, motivații, fapte.

Ori modul în care atât mass media cât și unii agitatori cu dureri mai vechi au preluat aceste cuvinte scandaloase ale comparației dintre ipocrizia catolicului și onestitatea (implicită) a ateului (mai puțin imperativul pocăinței, al restricțiilor dureroase și ascetice pe care le impune dragostea de Dumnezeu și de oameni, certitudinea judecății celor mici și mari) merg dincolo de imprudența prin lipsă sau neplinătatea spuselor Papei și sunt folosite tocmai ca arme de retorsiune, de decapitare a celor care erau demult pândiți spre linșaj. În aceste sens cred că se face un mare deserviciu Evangheliei și mă tem (sau cel puțin sper) că nici suveranul pontif nu a intenționat un astfel de război fratricid în numele dragostei și milostivirii de sine și a altora! Dar odată inițiată discuția, riscul oferirii de vorbe scandaloase trebuie dus până la capăt!

De altfel de aici rezidă și complexul paradoxal al postmodernului/creștinului liberal: critica lui răstunat-puritană este o dorință mimetică rivală completată de un intelect gnostic, al permisivității purificatoare:

The words that designate mimetic rivalry and its consequences are the noun skandalon and the verb skandalizein. Like the Hebrew word that it translates, “scandal” means, not one of those ordinary obstacles that we avoid easily after we run into it the first time, but a paradoxical obstacle that is almost impossible to avoid: the more this obstacle, or scandal, repels us, the more it attracts us. Those who are scandalized put all the more ardor in injuring themselves against it because they were injured there before.

The Greek word skandalizein comes from a verb that means “to limp.” What does a lame person resemble? To someone following a person limping it appears that the person continually collides with his or her own shadow.

Understanding this strange phenomenon depends upon seeing in it what I have just described: the behavior of mimetic rivals who, as they mutually prevent each other from appropriating the object they covet, reinforce more and more their double desire, their desire for both the other’s object of desire and for the desire of the other. Each consistently takes the opposite view of the other in order to escape their inexorable rivalry, but they always return to collide with the fascinating obstacle that each one has come to be for the other.(René Girard, I See Satan Fall Like Lightning, Orbis Books, 2001, p. 16)

Arătăm cu degetul la ipocriziile celor din tabăra ”cealaltă” pe baza schemei valorice a lor (îi deconspirăm ca fiind căzuți/împiedicați în propria capcană/groapă)  nu pentru a-i salva ci pentru a promulga  sau cel puțin permite inversarea acestor valori, într-un necontrolat efect de domino al eliberării de orice fel de autoritate (Scriptura e doar relativă cultural, Dumnezeu e un Anonim ce bâjbâie după interpreți umani, binele e într-un continuu drum apofatic al devenirii de sine, ce nu mai are nicio legătură cu vorbele prăfuite de acum 2000 de ani, așa cum ne spune șarmant Rob Bell, etc.).