Indignarea morală – între Hristos și #Resist (schiță)

“True patriotism hates injustice in its own land more than anywhere else.” (Clarence Darrow)

“There are still plenty of enemies for conservative culture warriors to fight, but relativism is no longer one of them.” (Helen Rittelmeyer)

Diavolul a intrat în istorie ca relativist și vrea să plece din ea ca absolutist!

Acum vreo 30-40 de ani erau vremuri când tinerimea studioasă mânca sfios dar cu nesaț din palmele relativismului (arogant în smerenia afișată) unui Derrida, Foucault sau Rorty. Icoanele postmodernismului înlocuiau violent panteonul prăfuit al ideilor fixe si absolute dintr-o modernităte depășită. Strategii de putere, vocabulare, reflexe, episteme, rizomuri, différance, logocentrism, civilizație represivă, etc., toate acestea erau unelte folosite cu sârg la eliberarea de prejudecățile și absolutismele unei lumi clădite pe iluzii pedante. Pe atunci tinerimea înflăcărată de rebeliune și libertinism, când nu avea de predicat savant celor ignoranți și captivi în mecanisme cognitive demodate, se tăvalea indignată prin toate locurile publice cu mesajul “e interzis a interzice!”. Ce mai, sub acordurile revoluționare ale lui Beatles (Revolution), Mao planta sute de floricele la Sorbona și Columbia U. (“let a hundred flowers bloom!), Marcuse explica cum stă treaba cu cenzura culturală a sexului iar toți laolaltă cu Pink Floyd și the Rolling Stones ne eliberau din zidurile școlilor opresive și ne ofereau satisfacție în lupta împotriva consumerismului…

Dar vreme trece, vreme vine… iar tinerii revoluționari mai îmbătrânesc și ajung și pe la birouri guvernamentale sau administrative. Am zice ca acum e timpul ca o nouă generație să preia ștafeta rebeliunii și a negării formalismului, absolutismului, cenzurii și opresiunii de orice fel. “Rebeliune” e mantra obsesivă ce se scurge de pe partiturile narative ale Star Wars în mințile și personalitățile sugativă ale noii generații.

libertyrgbslide_1060xResist by J. Henry S.

Și uite așa ne-am trezit prin 2010 cu hipsteri consumeriști care, după ce ies din tura corporatistă, vor să lupte împotriva imperialismului prin … “ocuparea” Wall Street-ului și a corporațiilor hapsâne. “Ocuparea” satelor de nevoiași din India sau Africa nu pare prea tentantă însă…

Ba chiar mai mult, de prin 2014 și până azi avem parte de o generație de protestari profesioniști care 

  • militează pentru cenzură și marginalizare tocmai pentru a face loc “vocilor marginale”,
  • invoca intervenția statului în cât mai multe domenii de existență, nu doar publice ci și cât se poate de intime, precum cele ale sexului, religiei sau liberei gândiri,
  • au certitudinea și claritatea morală a unor valori etice absolute, în virtutea cărora orice abatere trebuie pedepsită exemplar.

Ai zice că bunicii care se luptau bărbătește împoriva puritanismului sunt blestemați să vadă acum în proprii nepoți inchizitorii nemiloși ai unui nou puritasnism! Iar ironia e că devin astfel parteneri de indignare morală și de ipocrizie cu un Mussolini, Hitler sau Mao. Dacă e să comparăm limbajul, acțiunile și pasiunea celor de la Antifa, descoperim cu stupoare că seamănă aproape perfect cu limbajul, actiunile și pasiunea cămășilor negre ale lui Mussolini. Dacă ne uităm la programul politic al lui Hitler si al partidului său nazist, scoțând din socoteală rasismul sau paranoic, descoperim cu  aceeasi surprindere că Hitler ar fi azi un foarte competent social justice warrior.

În The Age of Outrage Jonathan Heidt discută despre câteva cauze ale radicalizării tinerei generații din universitățile americane.

Nu trebuie să ne mire că cei mai pasionali activiști ai justiției sociale de azi sunt frați întru indignare morală cu criminalii notorii din istorie:

– opresiunea e o caracteristică inerentă a naturii umane, ea nu se rezolvă printr-o simplă îndoctrinare/sensibilizare și externizalizare a ei în categorii artificiale de rasă, etnicitate, religie,

– reducționismul este o facilă schemă interpretativă și multe crime s-au săvârșit în numele unor idealuri nobile, descărnate de semnificație prin minimalizarea instrumentală a metodelor puse în practică pentru a atinge acele idealuri,

– criminalii cei mai mari din istorie au fost mânați de idealuri mărețe:

“Robespierre, Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, bin Laden… have been driven by much more: Honor, ambition, glory, righteous anger, burning conviction, a passion for justice as they see justice, resentment, utopian ideology, all factor in.” (Waller Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice and Terror, Cambridge University Press, 2016, p. 214)

De prea multe ori profilurile noastre umane vis-a-vis de problemele discutate în spațiul public sunt copii la indigo ale arhetipului christic și cel al diavolului:
  1. Hristos e Mântuitorul și, tocmai de aceea, Judecătorul,
  2. diavolul e doar acuzatorul – e cel mai gălăgios în a face paradă de injustițiile și slăbiciunile umane doar pentru a altera/diminua propria vinovăție, pe care o consumă în tăcere.

Creștinismul operează cu binomul bun-rău, victimă-călău, vinovat-nevinovat dar ne egalizează pe toți prin referința vinei/păcătoșeniei fiecăruia. Pornind de la înfrățirea antropologică, creștinismul încurajează actiunea individuală tocmai pentru că nu neagă diferențele de ordin moral, care sunt reale pentru că alegerea umană este reală, nu fictțonală, spre deosebire de holismul nediferențial al logicii orientale a terțului inclus și a contradicției posibile. Realitatea binară în care ne situăm nu doar permite ci chiar reclamă mecanismul țapului ispășitor. Însă ceea ce este fascinant dar și înfricoșător în creștinism aste dinamica posibil contradictorie, paradoxală, a posibilității convertirii victimei în călău și a călăului în victimă, a căderii sfinților și a recuperării trădătorilor. Tocmai de aceea singurul țap ispășitor viabil, eficient, este Isus – toți ceilalți sunt doar constructe cu rol pseudo- terapeutic.

Urmând profilul christic,

  1. profetul/apostolul/discipolul e cel care vestește judecata ce va veni și de aceea cheamă la mântuire.
  2. În numele unei semantici pozitive, perfecționiste, utopice, activistul justiției sociale va diseca fără milă umbrele și slăbiciunile diferitului, opozantului. În numele unei iubiri de semen obiectivată ca proiecție narcisistă, indignarea morală va utiliza nemilos instrumentarul criticii și al despuierii de umanitate al celor ce nu se încadrează în profilul moral strict și exigent format de valori non-negociabile. Activistul justiției sociale va fi un excelent acuzator al celorlalți pentru a-și camufla propriile nedreptăți și umori.

Tocmai de aceea pocăința e o unealtă pe care Dumnezeu ne-a oferit-o pentru a ne schimba condiția și raporturile metafizice. (Iată cum eticismul protestant, atât de persiflat, poate ascunde o mistică fără de copyright confesional). De fapt aici este secretul pasiunii împletită cu temperația, a rostirii clare a adevărului cu ruga pentru schimbarea în bine a celui greșit, a clarității morale care este umilă.

În Mica 6:8 ni se oferă exact profilul pe care peste secole îl va încarna Hristos pentru noi:

Ti s-a aratat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât

  1. să faci dreptate,
  2. să iubești mila și
  3. să umbli smerit cu Dumnezeul tău? (Mica 6:8)

De fiecare dată când ne lăsăm cuceriți de vreo indignare morală, tocmai pentru a nu deveni farisei perfecționiști ce judecăm aspru pe alții doar ca să punem în tăcere propriile eșecuri, să nu uităm că facerea de dreptate se împletește cu mila, amândouă fiind cenzurate de smerenie.  A umbla smerit cu Dumnezeu face diferența într un gălăgios ce se zbate cu pumnii în piept cât de bun este el în comparație cu alții și un urmaș al lui Hristos care când întoarce fața să fie pălmuit, îl întreabă de agresor „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, dar, dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan 18:23)

 

Notă

Românii sunt încă într-o altă eră filosofică:
– tinerii din Occident militează pentru reprimarea puritanismului legalist pe care l-au moștenit (“nobody is illegal”, “a law is not a reflection of a moral principle, but of a socio-cultural desire of power/social convention, etc.,), puritanism legalist folosit însă din plin împotriva celor contra-curentului, proscrisilor și “misfits”ilor de serviciu,
– pe când tinerii din România s-au săturat de lichefierea morală, descurcareala balcanică și vor curățenie pe bune, principii morale reale.
Un #resist inclusivist al “compasiunii universale” și un #rezist exclusivist al “legii universale”. Două continente de gândire care se schimbă și ele si ale căror evoluții vor permite inclusiv schimbarea rolurilor. O obezitate a protestului cool și patologic în SUA nu se potrivește deloc cu  protestul civic împotriva obezității corupției din Romania.

Dinamica mișcărilor #rezist / #resist mă îndreptățește să cred că acestea devin o formă de auto-mângâiere narcisistă colectivă, mai ales când descoperi pe acolo disonanțe cognitive, morale și comportamentale flagrante. Nu degeaba cetățeanul turmentat e singurul inocent din “O scrisoare pierdută”!

The Russian Revolution as the first #Resist

100 years ago the first #Resist was experimented in Russia: fighting injustice, corruption and authoritarianism to bring to power an even more violent injustice, corruption and authoritarianism.

This new documentary (“The Russian Revolution, 2017, directed by Cal Seville), now on Netflix, explains the Russian Revolution through the lens of an personal war, one between two families: Lenin’s Ulyanovs and the Tzar’s Romanov (started on March 13, 1881 with the assasination of Alexader II and Lenin’s oldest brother – “Sasha” interest in opposing tzarist regime and joining a political revolutionary sect), a battle that will feature crimes, executions, and a feroucious desire of power. The entire course of history would be derailed and humanity will get prepared for Stalin, the supreme dictator who made the socialist brand /#Revolution (#Resist nowadays) to be oxymoronic, the maincore of socialist hypocrisy and mysticism.

(Donald Rayfield, author of “Stalin and His Hangmen”) Lenin understood it wasn’t your numbers that mattered, it wasn’t your popular support that mattered, you just paralyzed the country by occupying the key points, and then you take over.

(Victor Sebestyen, author of “Lenin. The Dictator”) Revolutions don’t happen from the dispossessed and the starving, it happen from the middle class, and it’s always been true.

(Rayfield) “The people’s will” was more of a mystic than an ideological association. The idea if we bring down the very top, they’ll be so terrified that the system will disintegrate and they’ll be a sort of peasant uprising out of which a new order will arise, but they had begun to read Marx. The trouble with reading Marx, of course, is Marx predicted the last place there’d be a revolution would be Russia.

(Sebestyen) On the biggest influences on Lenin, before he read Marx, was a novel by a guy called Nikolay Chernyshevsky called “What Is to be Done?” It’s a pretty lousy novel, but the hero is a selfless, devoted revolutionary who gives himself up to the cause and walks 20 miles a day, does 150 press-ups, abstain from alcohol. And he modeled himself on this character quite deliberately.

#Resist, but be careful what you wish for!

Through the eyes of a child…

The world is covered by our trails

Scars we cover up with paint

Watch them preach in sour lies

I would rather see the world through the eyes of a child

Through the eyes of a child…

Aurora, Through The Eyes Of A Child, 2016

Darker times will come and go

Time you need to see her smile

And mothers hearts are warm and mild

I would rather feel this world through the skin of a child

Through the skin of a child..

Papa, ateii și ipocriții (1. Scandalul part-time)

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea! (Matei 7:12)

1. Skandalon-ul part-time

Oare ce legătură este între Papa Francisc și atei? Una foarte strînsă: amândoi îi urăsc pe ipocriții religioși! Și până la un moment dat și o anumită limită job-ul ăsta este cât se poate de benefic și binevenit. Pare a fi o misiune nobilă și deloc ușoară în a demasca ipocriții și a igieniza omenirea de lipitorile ce comercializează vlaga morală a virtuțiilor contrafăcute.

Problema ce se naște din această misiune ține de

  • motivațiile (determinate de istorii personale, de multe ori nu foarte inocente și liniștite),
  • atitudinile (din lutul inimii celor ce se încumetă la o astfel de misiune) și
  • limitele acestui demers.

Scriptura avertizează că oricine vrea să scoată din groapă pe cel căzut, să aibă grijă la sine să nu cadă și el în groapa respectivă. O pierdere dublă nu e de folos nimănui! Iar situarea în matricea gândirii și simțirii comunicării publice, a punerii de sine în scenă în fața altora (mai puțin direct în fața celui cu care ai o problemă), face ca jocul seducției dintre pradă și prădător să permită și chiar încurajeze dedublarea și simulacrul tocmai în scopul victimizării scenice și al permutării rolurilor actorilor. Astfel nici nu mai știi cine e victimă și cine agresor, cine e pradă și cine vânător, cine e … sfânt arogant și cine păcătos iertat (of, Baudrillard, câtă dreptate aveai în descrierea seducției – a se vedea volumul de eseuri Strategiile fatale!) Ori tocmai aici încep să apară problemele … și căderile celor ce arată cu degetul la cei căzuți! Tocmai de aceea se merită a discuta cât se poate de serios despre …. skandalon!

jesusweeps2

Spusele Papei Francisc cu privire la ipocrizia creștinilor sunt destul de clare în omilia pe care a adresat-o în cadrul liturghiei de 23 Februarie 2017 dimineață de la Casa Santa Marta:

But what is scandal? Scandal is saying one thing and doing another; it is a double life, a double life. A totally double life: ‘I am very Catholic, I always go to Mass, I belong to this association and that one; but my life is not Christian, I don’t pay my workers a just wage, I exploit people, I am dirty in my business, I launder money…’ A double life. And so many Christians are like this, and these people scandalize others. How many times have we heard – all of us, around the neighbourhood and elsewhere – ‘but to be a Catholic like that, it’s better to be an atheist.’ It is that, scandal. You destroy. You beat down. And this happens every day, it’s enough to see the news on TV, or to read the papers. In the papers there are so many scandals, and there is also the great publicity of the scandals. And with the scandals there is destruction.

Skandalon e un derivat de la skandalizeine care înseamnă a șchiopăta/cădea, a te împiedica într-un obstacol. Ori skandalon e utilizat în Noul Testament

  1. în primul rând ca nebunia de a crede Evanghelia, crucea, iertarea păcătosului demn de moarte prin jerfa Mielului lui Dumnezeu și apoi
  2. este prilej de păcătuire, cursă, capcană, motiv de cădere.

Papa Francisc se referă la al doilea înțeles și îl pune corect în contextul Matei 18 (versetul 7 cu precădere). Însă atât vorbele Papei cât și contextul biblic vorbesc de

  1. o renunțare, o durere sfințitoare de lepădare  de sine și de ceea ce poate deveni cursă pentru cei mai slabi (vorbe nechibzuite, libertăți care impietează, fapte abrupte și născătoare de rivilitate, amar, moarte, etc.) sau inocenți asemenea copilului de care vorbea Isus, legând-o apoi cu
  2. judecata din Matei 24 unde virtuțiile religioase sunt fără de folos în fața unui Domn care știe atitudini, motivații, fapte.

Ori modul în care atât mass media cât și unii agitatori cu dureri mai vechi au preluat aceste cuvinte scandaloase ale comparației dintre ipocrizia catolicului și onestitatea (implicită) a ateului (mai puțin imperativul pocăinței, al restricțiilor dureroase și ascetice pe care le impune dragostea de Dumnezeu și de oameni, certitudinea judecății celor mici și mari) merg dincolo de imprudența prin lipsă sau neplinătatea spuselor Papei și sunt folosite tocmai ca arme de retorsiune, de decapitare a celor care erau demult pândiți spre linșaj. În aceste sens cred că se face un mare deserviciu Evangheliei și mă tem (sau cel puțin sper) că nici suveranul pontif nu a intenționat un astfel de război fratricid în numele dragostei și milostivirii de sine și a altora! Dar odată inițiată discuția, riscul oferirii de vorbe scandaloase trebuie dus până la capăt!

De altfel de aici rezidă și complexul paradoxal al postmodernului/creștinului liberal: critica lui răstunat-puritană este o dorință mimetică rivală completată de un intelect gnostic, al permisivității purificatoare:

The words that designate mimetic rivalry and its consequences are the noun skandalon and the verb skandalizein. Like the Hebrew word that it translates, “scandal” means, not one of those ordinary obstacles that we avoid easily after we run into it the first time, but a paradoxical obstacle that is almost impossible to avoid: the more this obstacle, or scandal, repels us, the more it attracts us. Those who are scandalized put all the more ardor in injuring themselves against it because they were injured there before.

The Greek word skandalizein comes from a verb that means “to limp.” What does a lame person resemble? To someone following a person limping it appears that the person continually collides with his or her own shadow.

Understanding this strange phenomenon depends upon seeing in it what I have just described: the behavior of mimetic rivals who, as they mutually prevent each other from appropriating the object they covet, reinforce more and more their double desire, their desire for both the other’s object of desire and for the desire of the other. Each consistently takes the opposite view of the other in order to escape their inexorable rivalry, but they always return to collide with the fascinating obstacle that each one has come to be for the other.(René Girard, I See Satan Fall Like Lightning, Orbis Books, 2001, p. 16)

Arătăm cu degetul la ipocriziile celor din tabăra ”cealaltă” pe baza schemei valorice a lor (îi deconspirăm ca fiind căzuți/împiedicați în propria capcană/groapă)  nu pentru a-i salva ci pentru a promulga  sau cel puțin permite inversarea acestor valori, într-un necontrolat efect de domino al eliberării de orice fel de autoritate (Scriptura e doar relativă cultural, Dumnezeu e un Anonim ce bâjbâie după interpreți umani, binele e într-un continuu drum apofatic al devenirii de sine, ce nu mai are nicio legătură cu vorbele prăfuite de acum 2000 de ani, așa cum ne spune șarmant Rob Bell, etc.).

O regină și niște bădărani

Respect for ourselves guides our morals; respect for others guides our manners (Laurence Sterne)

Cumpăna fragilă

Cu un secol în urmă Andre Gide reducea complexitatea relațiilor umane la o formulare foarte sintetică, prelucrând o zicală din folclorul oriental: cine vrea să se bucure de un trandafir trebuie să îi respecte spinii. Oricât aș vrea să epatez cu o servitute sfântă și dragoste de vitrină, de fiecare dată mă regăsesc într-o situație în care limitele mele sunt familiare cu celel ale celui de lângă de mine. Neînțelegerile mele sunt dublate de cele ale semenului oglindă, unghiurile mele de umbră le însoțesc pe ale lui, pasiunile mele sezoniere sunt relativ simetrice cu ale altuia, neînțelegerile și obsesiile mele cronice sunt colege de sanatoriu cu cele ale semenului. Însă exercițiul onestității este imediat ispitit de o concurență acerbă a unei voci care îmi șoptește că totuși limitele mele sunt mai largi, mai permisive, mai frumos colorate, mai bune, altruiste și chiar exemplare. În acel moment s-a rupt un echilibru, fragil cum era el. În acel moment am devenit un activist și nu un ascultător, un tiran soft și nu un inter-locuitor, un zeu cu spume și nu un păcătos sfios. În acel moment de rupere al echilibrului arunc la gunoiul falsului misionarism respectul uman fără de care nu pot avea parteneri ci, în cel mai bun caz, robi ai fricii, șantajului sau interesului imediat.

Păcate în oglindă 

Discursul public suferă o degradare abruptă și subită atunci când vine vorba de subiecte religioase. Atunci se răscolesc nervii amintirilor dureroase, se  rup zăgazurile murdare ale inimii, se dă măsura atât a umanității cât și a ne-asemănării cu modelul divin. Misionarismul nervos și gălăgios, pornit din calcule egoiste sau prea-puțină înțelepciune și experiență relaționară, stimulează imediat misionarismul răsturnat al lipitorilor unor altfel de etichete, trădate cu aceeași nonșalanță și ipocrizie gălăgioasă ca a celor pe care îi contestă.

De prea multe ori în disputele ce au ca obiect credința religioasă se aduc la iveală toate mizeriile biografice ale celor implicați. Unii clamează rigurozitatea mandatului profetic, fără a urma și zbuciumul sufletesc al profetului pus în fața unei rupturi între sine, Dumnezeu și poporul din care face parte. (Interesant este faptul că prea puțin se aduce în discuție tiparul dialogal și comportamental al lui Isus în declararea misiunii sale profetice în fața poporului Său.)  Unei astfel de caricaturizări a profetului, cealaltă parte cotrapune o altfel de caricaturizare, cea a umanității și dragostei convertită în mângâiere blajină și îngăduitoare a tuturor vlăstarilor de păcat egocentric, lascivitate molipsitoare și violență zâmbitoare. În ambele cazuri o indiferență cronică este acoperită cu perdeaua puritanistă ori a judecății (în cazul misionarilor religioși) ori a dragostei (în cazul misionarilor progresiști).

Cum putem fi o regină sau rămâne doar niște bădărani

În analiza drumurilor înfundate dar atât de tentante în această dinamică a comunicării publice aș aminti aici două exemple, unul de eșec iar celălalt al unui model demn de urmat.

Primul exemplu pe care vreau să îl menționez este cel al discuțiilor în jurul declarațiilor unui lider religios cu privire la poziția arogantă și sfidătoare a președintelui României față de inițiativa de modificare a Constituției cu privire la definirea familiei. Nu am să intru în detaliile oportunității unui astfel de demers ci mă voi referi doar la comportamentul discursiv în acest caz. O imprudentă exprimare, ca rod al unei nu prea smerite și christice atitudini (revin la complexul rolului profetic văduvit însă  atât de înțelegerea părții umane a profetului cât și de neînțelegerea modelului christic) declanșează o furtună de furie din partea secularilor, care, ca niște autiști veritabili, sunt sensibilizați doar de posibila atingere a propriilor drepturi, folosindu-se însă de glazura principiilor universale. Avem de o parte corul al afonilor care au conștiința lucrului corect spus într-o manieră cât se poate de proastă. Lucru care contează enorm pentru cei de cealaltă parte, care nu au sensibilități pentru principii ci doar pentru forme, expresii și fluidități (de expresie, gen, etc.). Unul dintre cei care își duce propriile lupte cu trecutul său amar și, din câte văd, nevindecat, reacționează furibund de fiecare dată când are ocazia (e demnă de compasiune mintea care etichetează părerile diferite cu vocabularul limitat al ”fanaticilor, fundamentaliștilor, evanghelicilor/pocăiților bigoți”). În acest caz bădărănia sa este însoțită de un argument dus la extrem și cel puțin părtinitor, îngust, dacă nu chiar eronat: ”președintele nu e dator cu niciun răspuns pentru că nu reprezintă valorile religioase și nu îi reprezintă pe pocăiți”.

În fața unei astfel de argumentări nu cred că se merită irosit timpul cu silabisirea erorilor de judecată. Se poate însă oferi exemplul aristocrat, decent și demn al unei regine. O regină care are demnitatea de a nu întreba populația în ce să creadă dar care are și măreția de afirma că poți fi mare doar atunci când slujești pe cei mici și inspiri pe alții în lucurile de zi cu zi. Un răspuns care descoperă vanitatea și goliciunea logoreii miticilor noștri viteji!

Răspunsurile din întrebări

Cred că rolul creștinilor (din ce în ce mai minoritari într-o societate ce își devorează trecutul și pe cei care au decența de a fi neînregimentați în noile totalitarisme soft) este acum fundamental pentru igiena morală, mentală și socială. Dar asta nu poate veni multiplicând tocmai erorile, păcatele și eșecurile de care vor să îi mântuie pe alții ci, mai întâi, mântuindu-se pe sine de ele. De aceea creștinii trebuie să își descopere darul interogativ – în economia mântuirii ceea ce a adus blestemul poate fi folosit spre mântuire. Ori întrebările sunt o poartă deschisă către orizonturile de dincolo de erorile încercate de atât de multe ori. Iar pentru a fi folositoare și pentru ceilalți, întrebările trebuie să îi vizeze mai întâi pe creștini!

Rămân câteva dileme în faţa cărora se află creştinii de astăzi, dileme legate de relaţia individ – comunitate religioasă – societate secularizată. Iată doar câteva dintre acestea:

– cum poate credinciosul să îşi păstreze vitalitatea credinţei personale fără însă să o privativeze, să o transforme într-o ciudăţenie sectară/subculturală ci s-o comunice spaţiului său cotidian? Doar văzând faptele bune făcute aici, pe pământ, oamenii vor slăvi pe Dumnezeu din ceruri! Să nu uităm şi viceversa: din imprudenţele şi eşecurile devoţionale ale creştinilor se vor hrăni hienele blasfemiilor!

– cum poţi fi relevant cultural, “modern”, fără însă a altera corpul revelaţiei, liberalizând-o în funcţie de preţul pieţii?

– cum poate fi cultivat angajamentul religios al individului şi al comunităţii religioase în imanentul societal fără a contopi religia în politică şi politica în religie? Marea problemă a creştinismului este modul în care şi-a administrat succesul său istoric. Odată ajunşi majoritari ne-am relaxat la butoanele puterii. Instaurarea teocraţiei este o ispită prea mare pentru orgoliul unei naturi umane slabe dar flămândă de putere şi prestigiu! Cred că într-o lume pluralistă creştinii au toate şansele să îşi ia mandatul în serios şi să fie ceea ce proclamă. Într-un anumit sens, Isus a fost un secular: a încapsulat trăirea credinţei şi ascultării de Dumnezeu în actele cotidiene.

În fragilitatea răspunsurilor la aceste întrebări va sta forţa de a trăi o Evanghelie curată dar reală, făcându-L vizibil pe Dumnezeu. Sau, dimpotrivă, vom eşua în letargii mentale sau pur caritabile, poate fasonate cultural dar orfane de Duhul Celui Viu. (Desecularizarea lumii)

wp-1482825180016.jpg

Transfiguration by Osnat Tzadok