Papa, ateii și ipocriții (1. Scandalul part-time)

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea! (Matei 7:12)

1. Skandalon-ul part-time

Oare ce legătură este între Papa Francisc și atei? Una foarte strînsă: amândoi îi urăsc pe ipocriții religioși! Și până la un moment dat și o anumită limită job-ul ăsta este cât se poate de benefic și binevenit. Pare a fi o misiune nobilă și deloc ușoară în a demasca ipocriții și a igieniza omenirea de lipitorile ce comercializează vlaga morală a virtuțiilor contrafăcute.

Problema ce se naște din această misiune ține de

  • motivațiile (determinate de istorii personale, de multe ori nu foarte inocente și liniștite),
  • atitudinile (din lutul inimii celor ce se încumetă la o astfel de misiune) și
  • limitele acestui demers.

Scriptura avertizează că oricine vrea să scoată din groapă pe cel căzut, să aibă grijă la sine să nu cadă și el în groapa respectivă. O pierdere dublă nu e de folos nimănui! Iar situarea în matricea gândirii și simțirii comunicării publice, a punerii de sine în scenă în fața altora (mai puțin direct în fața celui cu care ai o problemă), face ca jocul seducției dintre pradă și prădător să permită și chiar încurajeze dedublarea și simulacrul tocmai în scopul victimizării scenice și al permutării rolurilor actorilor. Astfel nici nu mai știi cine e victimă și cine agresor, cine e pradă și cine vânător, cine e … sfânt arogant și cine păcătos iertat (of, Baudrillard, câtă dreptate aveai în descrierea seducției – a se vedea volumul de eseuri Strategiile fatale!) Ori tocmai aici încep să apară problemele … și căderile celor ce arată cu degetul la cei căzuți! Tocmai de aceea se merită a discuta cât se poate de serios despre …. skandalon!

jesusweeps2

Spusele Papei Francisc cu privire la ipocrizia creștinilor sunt destul de clare în omilia pe care a adresat-o în cadrul liturghiei de 23 Februarie 2017 dimineață de la Casa Santa Marta:

But what is scandal? Scandal is saying one thing and doing another; it is a double life, a double life. A totally double life: ‘I am very Catholic, I always go to Mass, I belong to this association and that one; but my life is not Christian, I don’t pay my workers a just wage, I exploit people, I am dirty in my business, I launder money…’ A double life. And so many Christians are like this, and these people scandalize others. How many times have we heard – all of us, around the neighbourhood and elsewhere – ‘but to be a Catholic like that, it’s better to be an atheist.’ It is that, scandal. You destroy. You beat down. And this happens every day, it’s enough to see the news on TV, or to read the papers. In the papers there are so many scandals, and there is also the great publicity of the scandals. And with the scandals there is destruction.

Skandalon e un derivat de la skandalizeine care înseamnă a șchiopăta/cădea, a te împiedica într-un obstacol. Ori skandalon e utilizat în Noul Testament

  1. în primul rând ca nebunia de a crede Evanghelia, crucea, iertarea păcătosului demn de moarte prin jerfa Mielului lui Dumnezeu și apoi
  2. este prilej de păcătuire, cursă, capcană, motiv de cădere.

Papa Francisc se referă la al doilea înțeles și îl pune corect în contextul Matei 18 (versetul 7 cu precădere). Însă atât vorbele Papei cât și contextul biblic vorbesc de

  1. o renunțare, o durere sfințitoare de lepădare  de sine și de ceea ce poate deveni cursă pentru cei mai slabi (vorbe nechibzuite, libertăți care impietează, fapte abrupte și născătoare de rivilitate, amar, moarte, etc.) sau inocenți asemenea copilului de care vorbea Isus, legând-o apoi cu
  2. judecata din Matei 24 unde virtuțiile religioase sunt fără de folos în fața unui Domn care știe atitudini, motivații, fapte.

Ori modul în care atât mass media cât și unii agitatori cu dureri mai vechi au preluat aceste cuvinte scandaloase ale comparației dintre ipocrizia catolicului și onestitatea (implicită) a ateului (mai puțin imperativul pocăinței, al restricțiilor dureroase și ascetice pe care le impune dragostea de Dumnezeu și de oameni, certitudinea judecății celor mici și mari) merg dincolo de imprudența prin lipsă sau neplinătatea spuselor Papei și sunt folosite tocmai ca arme de retorsiune, de decapitare a celor care erau demult pândiți spre linșaj. În aceste sens cred că se face un mare deserviciu Evangheliei și mă tem (sau cel puțin sper) că nici suveranul pontif nu a intenționat un astfel de război fratricid în numele dragostei și milostivirii de sine și a altora! Dar odată inițiată discuția, riscul oferirii de vorbe scandaloase trebuie dus până la capăt!

De altfel de aici rezidă și complexul paradoxal al postmodernului/creștinului liberal: critica lui răstunat-puritană este o dorință mimetică rivală completată de un intelect gnostic, al permisivității purificatoare:

The words that designate mimetic rivalry and its consequences are the noun skandalon and the verb skandalizein. Like the Hebrew word that it translates, “scandal” means, not one of those ordinary obstacles that we avoid easily after we run into it the first time, but a paradoxical obstacle that is almost impossible to avoid: the more this obstacle, or scandal, repels us, the more it attracts us. Those who are scandalized put all the more ardor in injuring themselves against it because they were injured there before.

The Greek word skandalizein comes from a verb that means “to limp.” What does a lame person resemble? To someone following a person limping it appears that the person continually collides with his or her own shadow.

Understanding this strange phenomenon depends upon seeing in it what I have just described: the behavior of mimetic rivals who, as they mutually prevent each other from appropriating the object they covet, reinforce more and more their double desire, their desire for both the other’s object of desire and for the desire of the other. Each consistently takes the opposite view of the other in order to escape their inexorable rivalry, but they always return to collide with the fascinating obstacle that each one has come to be for the other.(René Girard, I See Satan Fall Like Lightning, Orbis Books, 2001, p. 16)

Arătăm cu degetul la ipocriziile celor din tabăra ”cealaltă” pe baza schemei valorice a lor (îi deconspirăm ca fiind căzuți/împiedicați în propria capcană/groapă)  nu pentru a-i salva ci pentru a promulga  sau cel puțin permite inversarea acestor valori, într-un necontrolat efect de domino al eliberării de orice fel de autoritate (Scriptura e doar relativă cultural, Dumnezeu e un Anonim ce bâjbâie după interpreți umani, binele e într-un continuu drum apofatic al devenirii de sine, ce nu mai are nicio legătură cu vorbele prăfuite de acum 2000 de ani, așa cum ne spune șarmant Rob Bell, etc.).

O regină și niște bădărani

Respect for ourselves guides our morals; respect for others guides our manners (Laurence Sterne)

Cumpăna fragilă

Cu un secol în urmă Andre Gide reducea complexitatea relațiilor umane la o formulare foarte sintetică, prelucrând o zicală din folclorul oriental: cine vrea să se bucure de un trandafir trebuie să îi respecte spinii. Oricât aș vrea să epatez cu o servitute sfântă și dragoste de vitrină, de fiecare dată mă regăsesc într-o situație în care limitele mele sunt familiare cu celel ale celui de lângă de mine. Neînțelegerile mele sunt dublate de cele ale semenului oglindă, unghiurile mele de umbră le însoțesc pe ale lui, pasiunile mele sezoniere sunt relativ simetrice cu ale altuia, neînțelegerile și obsesiile mele cronice sunt colege de sanatoriu cu cele ale semenului. Însă exercițiul onestității este imediat ispitit de o concurență acerbă a unei voci care îmi șoptește că totuși limitele mele sunt mai largi, mai permisive, mai frumos colorate, mai bune, altruiste și chiar exemplare. În acel moment s-a rupt un echilibru, fragil cum era el. În acel moment am devenit un activist și nu un ascultător, un tiran soft și nu un inter-locuitor, un zeu cu spume și nu un păcătos sfios. În acel moment de rupere al echilibrului arunc la gunoiul falsului misionarism respectul uman fără de care nu pot avea parteneri ci, în cel mai bun caz, robi ai fricii, șantajului sau interesului imediat.

Păcate în oglindă 

Discursul public suferă o degradare abruptă și subită atunci când vine vorba de subiecte religioase. Atunci se răscolesc nervii amintirilor dureroase, se  rup zăgazurile murdare ale inimii, se dă măsura atât a umanității cât și a ne-asemănării cu modelul divin. Misionarismul nervos și gălăgios, pornit din calcule egoiste sau prea-puțină înțelepciune și experiență relaționară, stimulează imediat misionarismul răsturnat al lipitorilor unor altfel de etichete, trădate cu aceeași nonșalanță și ipocrizie gălăgioasă ca a celor pe care îi contestă.

De prea multe ori în disputele ce au ca obiect credința religioasă se aduc la iveală toate mizeriile biografice ale celor implicați. Unii clamează rigurozitatea mandatului profetic, fără a urma și zbuciumul sufletesc al profetului pus în fața unei rupturi între sine, Dumnezeu și poporul din care face parte. (Interesant este faptul că prea puțin se aduce în discuție tiparul dialogal și comportamental al lui Isus în declararea misiunii sale profetice în fața poporului Său.)  Unei astfel de caricaturizări a profetului, cealaltă parte cotrapune o altfel de caricaturizare, cea a umanității și dragostei convertită în mângâiere blajină și îngăduitoare a tuturor vlăstarilor de păcat egocentric, lascivitate molipsitoare și violență zâmbitoare. În ambele cazuri o indiferență cronică este acoperită cu perdeaua puritanistă ori a judecății (în cazul misionarilor religioși) ori a dragostei (în cazul misionarilor progresiști).

Cum putem fi o regină sau rămâne doar niște bădărani

În analiza drumurilor înfundate dar atât de tentante în această dinamică a comunicării publice aș aminti aici două exemple, unul de eșec iar celălalt al unui model demn de urmat.

Primul exemplu pe care vreau să îl menționez este cel al discuțiilor în jurul declarațiilor unui lider religios cu privire la poziția arogantă și sfidătoare a președintelui României față de inițiativa de modificare a Constituției cu privire la definirea familiei. Nu am să intru în detaliile oportunității unui astfel de demers ci mă voi referi doar la comportamentul discursiv în acest caz. O imprudentă exprimare, ca rod al unei nu prea smerite și christice atitudini (revin la complexul rolului profetic văduvit însă  atât de înțelegerea părții umane a profetului cât și de neînțelegerea modelului christic) declanșează o furtună de furie din partea secularilor, care, ca niște autiști veritabili, sunt sensibilizați doar de posibila atingere a propriilor drepturi, folosindu-se însă de glazura principiilor universale. Avem de o parte corul al afonilor care au conștiința lucrului corect spus într-o manieră cât se poate de proastă. Lucru care contează enorm pentru cei de cealaltă parte, care nu au sensibilități pentru principii ci doar pentru forme, expresii și fluidități (de expresie, gen, etc.). Unul dintre cei care își duce propriile lupte cu trecutul său amar și, din câte văd, nevindecat, reacționează furibund de fiecare dată când are ocazia (e demnă de compasiune mintea care etichetează părerile diferite cu vocabularul limitat al ”fanaticilor, fundamentaliștilor, evanghelicilor/pocăiților bigoți”). În acest caz bădărănia sa este însoțită de un argument dus la extrem și cel puțin părtinitor, îngust, dacă nu chiar eronat: ”președintele nu e dator cu niciun răspuns pentru că nu reprezintă valorile religioase și nu îi reprezintă pe pocăiți”.

În fața unei astfel de argumentări nu cred că se merită irosit timpul cu silabisirea erorilor de judecată. Se poate însă oferi exemplul aristocrat, decent și demn al unei regine. O regină care are demnitatea de a nu întreba populația în ce să creadă dar care are și măreția de afirma că poți fi mare doar atunci când slujești pe cei mici și inspiri pe alții în lucurile de zi cu zi. Un răspuns care descoperă vanitatea și goliciunea logoreii miticilor noștri viteji!

Răspunsurile din întrebări

Cred că rolul creștinilor (din ce în ce mai minoritari într-o societate ce își devorează trecutul și pe cei care au decența de a fi neînregimentați în noile totalitarisme soft) este acum fundamental pentru igiena morală, mentală și socială. Dar asta nu poate veni multiplicând tocmai erorile, păcatele și eșecurile de care vor să îi mântuie pe alții ci, mai întâi, mântuindu-se pe sine de ele. De aceea creștinii trebuie să își descopere darul interogativ – în economia mântuirii ceea ce a adus blestemul poate fi folosit spre mântuire. Ori întrebările sunt o poartă deschisă către orizonturile de dincolo de erorile încercate de atât de multe ori. Iar pentru a fi folositoare și pentru ceilalți, întrebările trebuie să îi vizeze mai întâi pe creștini!

Rămân câteva dileme în faţa cărora se află creştinii de astăzi, dileme legate de relaţia individ – comunitate religioasă – societate secularizată. Iată doar câteva dintre acestea:

– cum poate credinciosul să îşi păstreze vitalitatea credinţei personale fără însă să o privativeze, să o transforme într-o ciudăţenie sectară/subculturală ci s-o comunice spaţiului său cotidian? Doar văzând faptele bune făcute aici, pe pământ, oamenii vor slăvi pe Dumnezeu din ceruri! Să nu uităm şi viceversa: din imprudenţele şi eşecurile devoţionale ale creştinilor se vor hrăni hienele blasfemiilor!

– cum poţi fi relevant cultural, “modern”, fără însă a altera corpul revelaţiei, liberalizând-o în funcţie de preţul pieţii?

– cum poate fi cultivat angajamentul religios al individului şi al comunităţii religioase în imanentul societal fără a contopi religia în politică şi politica în religie? Marea problemă a creştinismului este modul în care şi-a administrat succesul său istoric. Odată ajunşi majoritari ne-am relaxat la butoanele puterii. Instaurarea teocraţiei este o ispită prea mare pentru orgoliul unei naturi umane slabe dar flămândă de putere şi prestigiu! Cred că într-o lume pluralistă creştinii au toate şansele să îşi ia mandatul în serios şi să fie ceea ce proclamă. Într-un anumit sens, Isus a fost un secular: a încapsulat trăirea credinţei şi ascultării de Dumnezeu în actele cotidiene.

În fragilitatea răspunsurilor la aceste întrebări va sta forţa de a trăi o Evanghelie curată dar reală, făcându-L vizibil pe Dumnezeu. Sau, dimpotrivă, vom eşua în letargii mentale sau pur caritabile, poate fasonate cultural dar orfane de Duhul Celui Viu. (Desecularizarea lumii)

wp-1482825180016.jpg

Transfiguration by Osnat Tzadok

Helpful Hand

Alexandru Nagy, a Romanian Canadian born in Romania and raised in Coquitlam/Vancouver, BC, Canada, won the 2016 Vancouver International Film Festival & Radcliffe Foundation Refugee Stories competition for his film “Helpful Hand. This accomplishment is absolutely remarkable  considering that Alex had a month-and-a-half to go from concept to finished product. He recalled the history of his arrival in Canada, which was not an easy and comfortable one at all.

9

The Postmodern Social Exorcism

“We find comfort among those who agree with us – growth among those who don’t.” (Frank Clark)

We are extremely busy … keeping our biases alive!

The Social Exorcism is not a “Dark Middle Age” paranoid activity, but a postmodern business as well, even a more effective one, considering the powerful mass-media/propaganda tools. What we are studying now on Fascist and Communist social exorcism, others will study on our own group biases/irrational group favouritism e.g. the Brexit controversy, the 2016 US elections, the conservative-progressive cultural war, etc. (The “us” vs. “them” mentality keeps us captive to favour our own biases and stereotypes as self- fulfilling beliefs – see the minimal group paradigm by Henri Tajfel).

ingroup-outgroup

One of the history’s ironies is how easily change the labels of “us” vs. “them”, of “victims” and “executioners”, of those who are “revolutionaries” and “reactionaries”, keeping in place the same mechanism of group labelling and bias favouritism. Showing a “conservative fist” is a sacrilege and considered a homophobic and disgraceful act, while a “revolutionary/socialist” fist is a powerful message and Robert de Niro’s or Pope Francisc’s punch are valued as being cool, an aesthetic happening and a moral duty!  In the last few years I have studied a lot about how young Romanian Evangelicals are seduced to change the generational baggage, labels and biases they discover to their parents/church leaders, as a therapeutic exercise to claim their own identity. Unfortunately, what they blame to their parents’ generation is intrinsically inherited and put in value as a new virtue (subscribing to the new and fashionable biases). Not too much hope for the future! …

Armed neutrality makes it much easier to detect hypocrisy. (Criss Jami)

There is a better way! 

Jesus tells a story in Luke 18 about a Pharisee and a tax collector.

To some who were confident of their own righteousness and looked down on everyone else, Jesus told this parable:

“Two men went up to the temple to pray, one a Pharisee and the other a tax collector.  The Pharisee stood by himself and prayed: ‘God, I thank you that I am not like other people—robbers, evildoers, adulterers—or even like this tax collector.  I fast twice a week and give a tenth of all I get.’ “But the tax collector stood at a distance. He would not even look up to heaven, but beat his breast and said, ‘God, have mercy on me, a sinner.’

“I tell you that this man, rather than the other, went home justified before God. For all those who exalt themselves will be humbled, and those who humble themselves will be exalted.” (Luke 18:9-14, NIV)

Judgemental people take on an ‘us vs. them’ mentality. And not everytime it’s about “religious people” being “the hypocritical Pharisee” and “vicious” people being the “humble and honest tax collector”. As I said above, nowadays “the proud sinners” are those in charge with Moral Inquisition and religious (especially Christians)/Conservatives are those kept at the distance for their sins. 

Jesus Christ transcends this “us” vs. “them” mentality. He is not offering a Miss Universe type discourse of universal love that dissipate all barriers and polarisation (as many progressive sophists do), but instead He is operating with a painful and uncomfortable reality: we are all guilty, biased, violent, worthy to be blamed. Ironically, Jesus does not praise the Pride/Share love! self-deceiving  and self-justified movement at all: For all those who exalt themselves will be humbled, and those who humble themselves will be exalted (Luke 18:14). When someone is offering “love” without accepting the fact he is one of those who are worthy to be blamed for our world’s disorders and pain, then he is selling just another painkiller, a surrogate, but not medicine to cure.

Our sociopsychological  disease of “us” vs. “them” is a reminiscence of a violent tribalism and no matter how “evolved” and “civilised” we think we are, we have it engraved in our brain and in our social relations. To project this problem to one sort of public, a convenient one, is not a solution, but a prolonged disease. The only solution I see effective here is the way Christ showed us: to humble ourselves, to repent for our moral status, our kitch love we poison our brain and just abandon ourselves into the arms of the God who makes His sun rise on evil and good and He sends rain on righteous and unrighteous:

Very truly I tell you, unless a kernel of wheat falls to the ground and dies, it remains only a single seed. But if it dies, it produces many seeds. (John 12:24)

Alabaster – The Instagram Bible 

wp-1474826044120.jpgGoodness and truth are two values often used to describe the character of God. In addition, Christian theologians have long described beauty as a third inseparable reality which together with goodness andtruth, paint a full picture of who God is. The Church was once the center of beauty – cathedrals, Renaissance paintings, stained glass windows – all helped people both experience God and describe Him. 

Our modern society is looking to re-engage in these questions of beauty.

Today in our growing visual culture people are creating beautiful content through images more than ever before. Instagram allows anyone to craft and curate beautiful photography, and we share our everyday moments through platforms like Snapchat, Vine, or Tumblr.

We’ve become a culture that cares about beauty and is visually engaged. 

 When we look at bible design though, it has remained relatively the same. There have been few attempts to integrate imagery, typography, and layout design within the biblical text to engage with our rapidly growing visual culture. Similar to old master Renaissance artists, who looked at the Scriptures and created these beautiful pieces of art from them, we wanted to do the same – and asked ourselves, “What would that look like today?” 

Alabaster aims to give the reader a fresh visual experience and heightened level of contemplation while reading this ancient text, that ultimately points to the beauty of God. (Alabaster)