Parazitii compasiunii (Compasiunea – intre slogan si viata)

“Slogan”: (Gael. sluagh-ghairm) battle cry 

Niciodata raul nu se satura cu firmiturile victimelor individuale, ci el cauta sa se potenteze colectiv, urmareste uniformizarea si anihilarea completa, totala, unanima. Binele este prin excelenta operatia chirurgicala pe corpul social prin modelul individual, el are limbajul intalnirii persoanelor, se imita prin decizie individuala cu potentialitati diverse si se realizeaza prin imbratisarea vindicatorie a bolnavului, orfanului, celui batut si alungat, etc. Raul se cere monumentalizat triumfator, binele modeleaza fara insa a sufoca, a guverna despotic. Tocmai de aceea cred in crucea lui Hristos si in caracterul lui Dumnezeu: El e mai intelept, iubitor si respectuos fata de oameni cand se lasa calcat in picioare, tarat pe cruce, omorat, pentru ca apoi sa inceapa o imparatie a luminii intr-o mare de intuneric, a dragostei si adevarului care nu vin prin decrete angelice, ci prin maini si suflete umane, prinse in aceleasi slabiciuni ca si cei pe care vrea sa ii scape. Acolo unde raul se cere glorificat la unison in goliciunea lui, binele se intrupeaza in slabiciunea facuta putere, durerea transformata in iertare, robia dezlegata de frica si laturi …

Altruismul impus si contabilizat birocratic prin mainile statului e condamnat sa devina o industrie impersonalizanta, obsedata de auto-promovare fariseica, conforma cu iluzia utopiei in numele careia crede ca actioneaza si, asa cum ne-a demonstrat comunismul si fascismul – vitalisme utopice ce au atasat virtutea altruismului la programul lor social – ajunge sa se impotmoleasca in acoperirea numarului celor ce au fost transformati in victime-deseu:

Of all tyrannies a tyranny sincerely exercised for the good of its victims may be the most oppressive. It may be better to live under robber barons than under omnipotent moral busybodies. The robber baron’s cruelty may sometimes sleep, his cupidity may at some point be satiated; but those who torment us for our own good will torment us without end for they do so with the approval of their own conscience. They may be more likely to go to Heaven yet at the same time likelier to make a Hell of earth. This very kindness stings with intolerable insult. To be “cured” against one’s will and cured of states which we may not regard as disease is to be put on a level of those who have not yet reached the age of reason or those who never will; to be classed with infants, imbeciles, and domestic animals. (C. S. Lewis, “The Humanitarian Theory of Punishment”, 1949, p. 292)

Altruismul ca raspuns individual este sfios in a-si promova realizarile, sacrifica propriul confort (nicidecum clamand mai intai pe cel al altora), nu porunceste ci exemplifica, imbratiseaza pe cel cazut, in nevoi, si chiar risca propria securitate si viata. Da, un astfel de altruism poate trece dincolo de operarea clara si certa a conceptelor de bine-rau, adevar-minciuna, legal-ilegal, dar doar ca o stare exceptionala, tranzitorie, de circumstanta, nicidecum ca o oferta de permanentizare a anularii acestor diferente.

Intre a ne trambita public realizarile virtuoase (pentru ca avem cu noi si cu altii propriile razboaie de semnificatie si concurenta virtuoasa) si a face bine fara ca stanga sa stie ce face dreapta, preferinta lumii noastre tot mai masificata, numeroasa si inghesuita de mijloacele de comunicare in masa este evidenta: alegem sloganul, strigatul de lupta, hiperbola asurzitoare, scheletul motivational incarnat cu obezitatile de vanitate.

In  Defying the Nazis: The Sharps’ War  (2016) avem povestea lui Waitstill si Martha Sharp, o familie de unitarieni americani care, sesizand importanta momentului istoric si indiferenta propriului guvern vis-a-vis de ororile ce incepusera in Europa ocupata de nazisti, aleg sa mearga in Praga si sa inceapa o operatiune de salvare a catorva sute de dizidenti politici si evrei – mai ales copii – din ghiarele tot mai stranse ale monstrului nazist.
Filmul este o invitatie la o meditatie referitoare la provocarile epocii noastre, la ce inseamna mesajul Evangheliei in contextul ideologizarii justitiei sociale, si, mai ales, la cum pot crestinii fi promotori nu ai sloganelor – ca strigate de lupta cu sine si cu altii – ,  a self-izarilor de pe pozitia fariseilor ce isi semnaleaza pozitiile virtuoase, ci promotori ale acelor atitudini si fapte ce vor face placere Stapanului la intoarcerea Sa din acea “tara indepartata”.

Schimbarea climatului (cultural)

Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. (Ioan 17:15)

Oricat ne-ar place inchisoarea formala a conceptelor si judecatiilor epuizate de orice indoiala, foamea de transcendent este vizibila chiar si la devoratorii de explicatii pur naturaliste si contingente. Cultura contemporana explica lumea stiintific si o experimenteaza religios, instrumentalizand misterul si cauzalitatea ca pedagogii complementare: fiorul filmelor horror sunt vecine experientelor metafizice si religioase numite de R. Otto mysterium tremendum et fascinans; concepte precum trans/hyper sau orice prelungire a unei maini dincolo de ecranul pixelat si populat de algoritmi sunt de fapt rescrieri contemporane ale unei epifanii ce facea obiectul de studiu al unui saman sau profet in lumea de demult, etc. Credinta lucrurilor nevazute dar gandite si, sporadic, traite prin mijloacele de simtire mundana, este “condamnata” a fi intr-un dialog continuu cu paienjenisul de optiuni cotidiene ce par a face sens doar aici si acum. In seculum nu poate scapa de timiditatea ingustimii orizontului contingentei sale atunci cand se intalneste cu ad eternum. Prezenta si absenta, ratiune si superstitie, eroare si chemare genuina, dogma si erezie, gandire si simtire, toate acestea se contamineaza si injecteaza in varii proportii oricarei personalitati si experiente umane.

O intreaga istorie intelectuala sta martora acestor tensiuni ale intalnirii intre cautatorii de sacru si profanii (literal “cei ce stau in alta parte/separat de aratarea sacrului”). Asistam insa acum la o paradoxala amalgamare a secularizarii institutional-culturale cu desecularizarea neastamparata, dornica de revanse istorice. Un val de corectitudine politica isi indoapa foamea de inamici convenabili din trupul convulsionat al religiilor supuse unor rapide mutatii si permutari spatial-culturale, la fel cum pretinsi cautatori de mister si putere extra-mundana se impotmolesc in plasa conspiratiilor si explicatiilor limitate la fenomenalitate unor figuri si forte lumesti. Toata lumea este invitata si interzisa deodata, alesii progresului se uita cu manie proletara si fratricida la alesii divinitatilor, babilonia idolilor si siguranta propriului mesianism/militantism fac ca delimitarile clare sa fie sterse tocmai de tusele tot mai ingrosate cu care fiecere isi reclama o identitate de vandut.

In acest context mi s-a parut foarte echilibrata si interesanta prelegerea lui Jonathan Sacks cu privire la cauzele filosofico-civilizationale ale decaderii civilizatiei occidentale/liberale.

Narativul imprumutat de la iluministi era destul de simplu si clar:

  1. Lumea progreseaza in sensul unei secularizari tot mai pronuntate.
  2. Lumea se occidentalizeaza (Sfarsitul istoriei de care vorbea Fukuyama)
  3. Pentru a supravietui in aceasta lume, orice religie trebuie sa se adapteze unei astfel de societati angrenata in progresul secularizarii.

Realitatea lumii de azi contrazice in buna parte acest optimism trimfator al progresului/iluminarii gandite acum cateva secole. (1.) Identitatea occidentala este supusa unei schingiutoare tentatii suicidare cu care se joaca tocmai elementele cele mai secularizate, declarat “progresiste”, (2.) vedem presiunea tot mai insistenta (cultural-propagandistica, demografica, etc.)  a revenirii Orientului si revitalizarea religiilor lui si, (3.) ca o ironie trantita  fix in moalele iluministilor triumfalisti de odinioara, iata ca s-a ajuns la hibridizarea (monstruoasa dar naturala) a progresismului ateu/militant/revendicativ/stangist/progresist cu nervul fanatic islamic (a se vedea imbratisarea de catre stanga americana a Lindei Sarsour, o feminista/marxista/jihadista/ultraconservatoare islamica ce lupta impotriva conservatorismului american cu ajutorul neomarxistilor democrati si in numele ultra-conservatorilor islamici). Ce ironii muscatoare ar scrie azi un Voltaire daca l-ar vedea pe militantul ateu R. Dawkins interzis la un eveniment  al marxistilor atei din Berkeley, California, doar pentru ca a avut ceva cuvinte de ocara la adresa islamului, nu doar a crestinismului!

Desecularizarea functioneaza in toate directiile: absolutizeaza isteric cei ce se declara pleziristi indiferenti, agnostici si relativisti, si ii pune in fronturi comune cu fanatici ce idolatrizeaza propriile indoieli vandabile/convenabile, restauratoare ale propriului absolut. (Pe langa Ch. Taylor, J. Habermas este o referinta obligatorie in intelegerea resorturilor filosofice ale binomului secularizare-desecularizare).

Conform lui J. Sacks doi oameni au prevazut acest “shift” cultural foarte clar: Alasdair MacIntyre in “Dupa virtute”, 1981 (autonomia moral iluminista e condamnata epuizarii ca ideal si practica sociala, se poate supravietui doar retragandu-ne in comunitati ale virtutii – a se pune in contrast optimismul iluminist al lui Kant si pesimismul unui supravietuitor al Holoscaustului ca V. Frankl) si Rabbi Joseph Soloveitchik in cartea sa din 1965, “The Lonely Man of Faith”, unde pune in tensiune Adamul din Gen 1 , cel ce vrea sa domine si sa controleze natura impotriva/rupt de Adamul din Gen 2, cel care are grija religioasa de a contempla si ocroti natura. (M. Volf are o pertinenta pozitie visavis de cum ar trebui crestinii sa se pozitioneze in arena publica, viziune obturata din pacate de ipocriziile partizane si deloc sezoniere pe care tocmai autorul “Imbratisarii” le dovedeste in anumite pozitii publice pe care si le-a asumat).

61PE1q70TJL._SY445_

Concluzia/solutia?


Religion can do one of three things:

1. It can attempt to conquer society. This is the radical Islamist option. If we do this, it’s straight to the Dark Ages

2. It can withdraw from society. This is “the Benedict Option, the Ultra-Orthodox Option, the Soloveitchik Option. If we do this, we can survive the Dark Ages, but they will be very dark indeed.

3. It can attempt to re-inspire society. If we can keep reaching out to the broader society while being true to ourselves, we have just a chance of avoiding the Dark Ages, and countering cultural climate change.

 

Lumina pe care nu o vedem

Musai de citit All the Light We Cannot See de Anthony Doerr (2014)!

 Iata cam cum se scrie o carte in 10 ani despre o fetita oarba ce este nevoita sa fuga din Parisul celui de al doilea razboi mondial si un baiat orfan german, ale caror vieti sunt desfasurate in paralel si chiar se intersecteaza nu doar in poezia pe care o simt dincolo de materialitatea stiintifica pe care o practica ci si in dimensiunea umana a metaforei luminii si intunericului pe care un razboi le demarca atat de clar.  Pentru ca, in cele din urma, in ziua a sasea Dumnezeu a creat omul ca luminatorul de pe pamant, chiar daca de prea multe ori ambitiile lui vor raspandi doar intuneric si moarte…

O carte buna este una in care autorul nu se ascunde timid, chinuit, pedant, voluptos sau arogant dupa cuvinte, ci se intalneste cu cititorul in sezatoarea comuna a celor soptite de personajul imaginar, ea este un leagan al visarii care trezeste simturi atrofiate de circularitatea banalitatii zilnice dar si re-structureaza emotional conexiuni si relatii pe care le sterilizam in industria zilelor repetitive. O carte buna este cea care pune un stop cursivitatii istoriei si se imbraca cu nervii, mirosurile, simturile si trairile celor care se zbat sa iasa din ea.  O carte buna este una de citit dincolo de pretentiile si instrumentarul critic, cu inima si cu mintea prinse in dramaturgia ideilor, culorilor, sunetelor si a intregului edificiu imaginar pe care cuvintele le pot crea, cenusa a trairilor imaginare care devine nutrient pentru alegeri mai bune in batatura realismului cotidian.

“Color—that’s another thing people don’t expect. In her imagination, in her dreams, everything has color. The museum buildings are beige, chestnut, hazel. Its scientists are lilac and lemon yellow and fox brown. Piano chords loll in the speaker of the wireless in the guard station, projecting rich blacks and complicated blues down the hall toward the key pound. Church bells send arcs of bronze careening off the windows. Bees are silver; pigeons are ginger and auburn and occasionally golden. The huge cypress trees she and her father pass on their morning walk are shimmering kaleidoscopes, each needle a polygon of light.” (p. 44)

What do we call visible light? We call it color. But the electromagnetic spectrum runs to zero in one direction and infinity in the other, so really, children, mathematically, all of light is invisible. (p.  53)

The Russian Revolution as the first #Resist

100 years ago the first #Resist was experimented in Russia: fighting injustice, corruption and authoritarianism to bring to power an even more violent injustice, corruption and authoritarianism.

This new documentary (“The Russian Revolution, 2017, directed by Cal Seville), now on Netflix, explains the Russian Revolution through the lens of an personal war, one between two families: Lenin’s Ulyanovs and the Tzar’s Romanov (started on March 13, 1881 with the assasination of Alexader II and Lenin’s oldest brother – “Sasha” interest in opposing tzarist regime and joining a political revolutionary sect), a battle that will feature crimes, executions, and a feroucious desire of power. The entire course of history would be derailed and humanity will get prepared for Stalin, the supreme dictator who made the socialist brand /#Revolution (#Resist nowadays) to be oxymoronic, the maincore of socialist hypocrisy and mysticism.

(Donald Rayfield, author of “Stalin and His Hangmen”) Lenin understood it wasn’t your numbers that mattered, it wasn’t your popular support that mattered, you just paralyzed the country by occupying the key points, and then you take over.

(Victor Sebestyen, author of “Lenin. The Dictator”) Revolutions don’t happen from the dispossessed and the starving, it happen from the middle class, and it’s always been true.

(Rayfield) “The people’s will” was more of a mystic than an ideological association. The idea if we bring down the very top, they’ll be so terrified that the system will disintegrate and they’ll be a sort of peasant uprising out of which a new order will arise, but they had begun to read Marx. The trouble with reading Marx, of course, is Marx predicted the last place there’d be a revolution would be Russia.

(Sebestyen) On the biggest influences on Lenin, before he read Marx, was a novel by a guy called Nikolay Chernyshevsky called “What Is to be Done?” It’s a pretty lousy novel, but the hero is a selfless, devoted revolutionary who gives himself up to the cause and walks 20 miles a day, does 150 press-ups, abstain from alcohol. And he modeled himself on this character quite deliberately.

#Resist, but be careful what you wish for!

Through the eyes of a child…

The world is covered by our trails

Scars we cover up with paint

Watch them preach in sour lies

I would rather see the world through the eyes of a child

Through the eyes of a child…

Aurora, Through The Eyes Of A Child, 2016

Darker times will come and go

Time you need to see her smile

And mothers hearts are warm and mild

I would rather feel this world through the skin of a child

Through the skin of a child..