(Invitatie la) Test

Every veil secretly desires to be lifted, except the veil of hypocrisy (Richard Garnett)

Dumnezeule , Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta.” (Luca 18:11)

Va rog sa imi testati intuitia si observati daca si cum in dialogurile, articolele, cartile pe care le cititi despre noul model de umanitate si moralitate “progresista”, patologiile lor puritane pot fi explicate prin (cel putin) doua cauze:

1. paricidul oedipian motivat prin apelul exclusiv la copilaria/tineretea traumatizanta si abuziva – de aici si reductionismul nervozitatii fata de abuzurile puritane ale unui crestinism de gen calvinist, umilitor, reprimant si ingust, compensat acum de o veritabila lista non-negociabila de noi virtuti si noi vicii. Alice Miller (mai ales in The Body Never Lies. The Lingering Effects of Cruel Parenting, 2005) face portretul unei astfel de culturi a abuzului copiilor care isi rostogolesc sechelele emotionale in viata adulta, perpetuand ciclul violentei si al abuzului. Problema e ca devenim din victime noi calai pentru ca nu auzim povestea pana la capat, pe care o povesteste un Pascal Bruckner, partea cu abuzul de abuz, a “Tentatiei Inocentei” („Numesc inocenţă această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecinţele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertăţii fără a suporta nici unul din inconveniențele sale.“)

“What we call victimhood culture combines some aspects of honor and dignity. People in a victimhood culture are like the honorable in having a high sensitivity to slight. They’re quite touchy, and always vigilant for offenses. Insults are serious business, and even unintentional slights might provoke a severe conflict. But, as in a dignity culture, people generally eschew violent vengeance in favor of relying on some authority figure or other third party. They complain to the law, to the human resources department at their corporation, to the administration at their university, or — possibly as a strategy of getting attention from one of the former — to the public at large. 

The combination of high sensitivity with dependence on others encourages people to emphasize or exaggerate the severity of offenses. There’s a corresponding tendency to emphasize one’s degree of victimization, one’s vulnerability to harm, and one’s need for assistance and protection. People who air grievances are likely to appeal to such concepts as disadvantage, marginality, or trauma, while casting the conflict as a matter of oppression.” (Bradley Campbell, Jason Manning, The Rise of Victimhood Culture: Microaggressions, Safe Spaces, and the New Culture Wars, Palgrave Macmillan, 2018)

Despre o astfel de “sfanta” ipocrizie vorbea Max Scheler acum 100 de ani:

“Thus the ‘altruistic’ urge is really a form of hatred, of self-hatred, posing as its opposite (‘Love’) in the false perspective of consciousness. In the same way, in ressentiment morality, love for the ‘small,’ the ‘poor,’ the ‘weak,’ and the ‘oppressed’ is really disguised hatred, repressed envy, and impulse to detract . . . directed against the opposite phenomena: ‘wealth,’ ‘strength,’ ‘power,’ ‘largess.’ When hatred does not dare to come out into the open it can be easily expressed in the form of ostensible love—love for something which has features that are the opposite of those of the hated object. This can happen in such a way that the hatred remains secret.” (Max Scheler, Ressentiment, Marquette University Press, 1994, p. 38)

  • blamarea excesiva, necontextualizata, vituperanta, fara rest, merge mana in mana cu
  • lipsa unei umilinte reale, nu de hartie/ecran/formalist-lingvistica, vizibile printr-o (cel putin o incercare de) imbratisare si oferirea iertarii fara a astepta raspunsul imediat.

2. neprihanirea fariseica prin excelarea puritanica a superioritatii morale – “virtue signalling” – articolul clasic deja al James Bartholomew  (The awful rise of ‘virtue signalling’ Want to be virtuous? Saying the right things violently on Twitter is much easier than real kindness) e un punct de plecare in analiza acestei patologii hipermoderne.

  • cocotarea pe mormanul viciilor altora se face de cele mai multe ori pentru
  • justificarea sau trecerea cu vederea a propriilor vicii, eventual legiferate ca virtuti. Singura modalitate de a rupe ciclul acestei ipocrizii puritan este lasarea sabiei judecatii/justitiei din maini prin venirea la cruce si ruga avertizatoare ca sa se faca voia acelui Unul care va face judecata tuturor.

Animal Rights and Human Wrongs by Jo Frederiks

Isus a explicat “virtue signalling” prin pilda fariseului mandru ca e superior fata de pacatosii aia incorecti politici. Evident ca e considerat inactual si nedemn de justitia sociala modelul indicat ca solutie la o astfel de inflatie artificiala de moralitate fariseica – “Ai mila de mine, pacatosul!”

Din pacate epoca “virtue signalling” (a doua cauza) e o epoca a resentimentului (prima cauza):

“We believe that the Christian values can very easily be perverted into ressentiment values and have often been thus conceived. But the core of Christian ethics has not grown on the soil of ressentiment. On the other hand, we believe that the core of bourgeois morality, which gradually replaced Christian morality ever since the 13th century and culminated in the French Revolution, is rooted in ressentiment. In the modern social movement, ressentiment has become an important, determinant and has increasingly modified established morality.” (Max Scheler, Ressentiment, Marquette Univ. Press, 1994, p. 29)

Oamenii obișnuiau să meargă la biserica creștină ca să se autoverifice în lumina adevărurilor lui Dumnezeu – un exercițiu de testare a realității, de ieșire din bula sinelui! Acum mulți merg la biserica hipermoderna (conferințe de “personal branding” și “coaching”, “pride parade”, manifestații patologice gen “Occupy” si “#resist” , etc), pentru a exersa critica “inapoiatilor” și a glorifica propriul “progres”. Nevoia de confirmare/afirmare e cu adevărat forta motrice a noii religii a celor fără de religie!

Marx are dreptate în sfarsit: “religia e opiul maselor!” Iar hipermodernii sunt religiosi fanatici!

In numele iubirii ne uram si tare credem ca am facut un pas inainte cu aceasta prefacatorie care sa camufleze fuga de orice vinovatie. Ori principiul fundamental pe care hipermodernii il ignora e ca dragostea e impletita cu iertare si asumarea vinei. Prea mult pentru o constiinta obsedata de “pride” si “be yourself”!

Indignarea morală – între Hristos și #Resist (schiță)

“True patriotism hates injustice in its own land more than anywhere else.” (Clarence Darrow)

“There are still plenty of enemies for conservative culture warriors to fight, but relativism is no longer one of them.” (Helen Rittelmeyer)

Diavolul a intrat în istorie ca relativist și vrea să plece din ea ca absolutist!

Acum vreo 30-40 de ani erau vremuri când tinerimea studioasă mânca sfios dar cu nesaț din palmele relativismului (arogant în smerenia afișată) unui Derrida, Foucault sau Rorty. Icoanele postmodernismului înlocuiau violent panteonul prăfuit al ideilor fixe si absolute dintr-o modernităte depășită. Strategii de putere, vocabulare, reflexe, episteme, rizomuri, différance, logocentrism, civilizație represivă, etc., toate acestea erau unelte folosite cu sârg la eliberarea de prejudecățile și absolutismele unei lumi clădite pe iluzii pedante. Pe atunci tinerimea înflăcărată de rebeliune și libertinism, când nu avea de predicat savant celor ignoranți și captivi în mecanisme cognitive demodate, se tăvalea indignată prin toate locurile publice cu mesajul “e interzis a interzice!”. Ce mai, sub acordurile revoluționare ale lui Beatles (Revolution), Mao planta sute de floricele la Sorbona și Columbia U. (“let a hundred flowers bloom!), Marcuse explica cum stă treaba cu cenzura culturală a sexului iar toți laolaltă cu Pink Floyd și the Rolling Stones ne eliberau din zidurile școlilor opresive și ne ofereau satisfacție în lupta împotriva consumerismului…

Dar vreme trece, vreme vine… iar tinerii revoluționari mai îmbătrânesc și ajung și pe la birouri guvernamentale sau administrative. Am zice ca acum e timpul ca o nouă generație să preia ștafeta rebeliunii și a negării formalismului, absolutismului, cenzurii și opresiunii de orice fel. “Rebeliune” e mantra obsesivă ce se scurge de pe partiturile narative ale Star Wars în mințile și personalitățile sugativă ale noii generații.

libertyrgbslide_1060xResist by J. Henry S.

Și uite așa ne-am trezit prin 2010 cu hipsteri consumeriști care, după ce ies din tura corporatistă, vor să lupte împotriva imperialismului prin … “ocuparea” Wall Street-ului și a corporațiilor hapsâne. “Ocuparea” satelor de nevoiași din India sau Africa nu pare prea tentantă însă…

Ba chiar mai mult, de prin 2014 și până azi avem parte de o generație de protestari profesioniști care 

  • militează pentru cenzură și marginalizare tocmai pentru a face loc “vocilor marginale”,
  • invoca intervenția statului în cât mai multe domenii de existență, nu doar publice ci și cât se poate de intime, precum cele ale sexului, religiei sau liberei gândiri,
  • au certitudinea și claritatea morală a unor valori etice absolute, în virtutea cărora orice abatere trebuie pedepsită exemplar.

Ai zice că bunicii care se luptau bărbătește împoriva puritanismului sunt blestemați să vadă acum în proprii nepoți inchizitorii nemiloși ai unui nou puritasnism! Iar ironia e că devin astfel parteneri de indignare morală și de ipocrizie cu un Mussolini, Hitler sau Mao. Dacă e să comparăm limbajul, acțiunile și pasiunea celor de la Antifa, descoperim cu stupoare că seamănă aproape perfect cu limbajul, actiunile și pasiunea cămășilor negre ale lui Mussolini. Dacă ne uităm la programul politic al lui Hitler si al partidului său nazist, scoțând din socoteală rasismul sau paranoic, descoperim cu  aceeasi surprindere că Hitler ar fi azi un foarte competent social justice warrior.

În The Age of Outrage Jonathan Heidt discută despre câteva cauze ale radicalizării tinerei generații din universitățile americane.

Nu trebuie să ne mire că cei mai pasionali activiști ai justiției sociale de azi sunt frați întru indignare morală cu criminalii notorii din istorie:

– opresiunea e o caracteristică inerentă a naturii umane, ea nu se rezolvă printr-o simplă îndoctrinare/sensibilizare și externizalizare a ei în categorii artificiale de rasă, etnicitate, religie,

– reducționismul este o facilă schemă interpretativă și multe crime s-au săvârșit în numele unor idealuri nobile, descărnate de semnificație prin minimalizarea instrumentală a metodelor puse în practică pentru a atinge acele idealuri,

– criminalii cei mai mari din istorie au fost mânați de idealuri mărețe:

“Robespierre, Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, bin Laden… have been driven by much more: Honor, ambition, glory, righteous anger, burning conviction, a passion for justice as they see justice, resentment, utopian ideology, all factor in.” (Waller Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice and Terror, Cambridge University Press, 2016, p. 214)

De prea multe ori profilurile noastre umane vis-a-vis de problemele discutate în spațiul public sunt copii la indigo ale arhetipului christic și cel al diavolului:
  1. Hristos e Mântuitorul și, tocmai de aceea, Judecătorul,
  2. diavolul e doar acuzatorul – e cel mai gălăgios în a face paradă de injustițiile și slăbiciunile umane doar pentru a altera/diminua propria vinovăție, pe care o consumă în tăcere.

Creștinismul operează cu binomul bun-rău, victimă-călău, vinovat-nevinovat dar ne egalizează pe toți prin referința vinei/păcătoșeniei fiecăruia. Pornind de la înfrățirea antropologică, creștinismul încurajează actiunea individuală tocmai pentru că nu neagă diferențele de ordin moral, care sunt reale pentru că alegerea umană este reală, nu fictțonală, spre deosebire de holismul nediferențial al logicii orientale a terțului inclus și a contradicției posibile. Realitatea binară în care ne situăm nu doar permite ci chiar reclamă mecanismul țapului ispășitor. Însă ceea ce este fascinant dar și înfricoșător în creștinism aste dinamica posibil contradictorie, paradoxală, a posibilității convertirii victimei în călău și a călăului în victimă, a căderii sfinților și a recuperării trădătorilor. Tocmai de aceea singurul țap ispășitor viabil, eficient, este Isus – toți ceilalți sunt doar constructe cu rol pseudo- terapeutic.

Urmând profilul christic,

  1. profetul/apostolul/discipolul e cel care vestește judecata ce va veni și de aceea cheamă la mântuire.
  2. În numele unei semantici pozitive, perfecționiste, utopice, activistul justiției sociale va diseca fără milă umbrele și slăbiciunile diferitului, opozantului. În numele unei iubiri de semen obiectivată ca proiecție narcisistă, indignarea morală va utiliza nemilos instrumentarul criticii și al despuierii de umanitate al celor ce nu se încadrează în profilul moral strict și exigent format de valori non-negociabile. Activistul justiției sociale va fi un excelent acuzator al celorlalți pentru a-și camufla propriile nedreptăți și umori.

Tocmai de aceea pocăința e o unealtă pe care Dumnezeu ne-a oferit-o pentru a ne schimba condiția și raporturile metafizice. (Iată cum eticismul protestant, atât de persiflat, poate ascunde o mistică fără de copyright confesional). De fapt aici este secretul pasiunii împletită cu temperația, a rostirii clare a adevărului cu ruga pentru schimbarea în bine a celui greșit, a clarității morale care este umilă.

În Mica 6:8 ni se oferă exact profilul pe care peste secole îl va încarna Hristos pentru noi:

Ti s-a aratat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât

  1. să faci dreptate,
  2. să iubești mila și
  3. să umbli smerit cu Dumnezeul tău? (Mica 6:8)

De fiecare dată când ne lăsăm cuceriți de vreo indignare morală, tocmai pentru a nu deveni farisei perfecționiști ce judecăm aspru pe alții doar ca să punem în tăcere propriile eșecuri, să nu uităm că facerea de dreptate se împletește cu mila, amândouă fiind cenzurate de smerenie.  A umbla smerit cu Dumnezeu face diferența într un gălăgios ce se zbate cu pumnii în piept cât de bun este el în comparație cu alții și un urmaș al lui Hristos care când întoarce fața să fie pălmuit, îl întreabă de agresor „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, dar, dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan 18:23)

 

Notă

Românii sunt încă într-o altă eră filosofică:
– tinerii din Occident militează pentru reprimarea puritanismului legalist pe care l-au moștenit (“nobody is illegal”, “a law is not a reflection of a moral principle, but of a socio-cultural desire of power/social convention, etc.,), puritanism legalist folosit însă din plin împotriva celor contra-curentului, proscrisilor și “misfits”ilor de serviciu,
– pe când tinerii din România s-au săturat de lichefierea morală, descurcareala balcanică și vor curățenie pe bune, principii morale reale.
Un #resist inclusivist al “compasiunii universale” și un #rezist exclusivist al “legii universale”. Două continente de gândire care se schimbă și ele si ale căror evoluții vor permite inclusiv schimbarea rolurilor. O obezitate a protestului cool și patologic în SUA nu se potrivește deloc cu  protestul civic împotriva obezității corupției din Romania.

Dinamica mișcărilor #rezist / #resist mă îndreptățește să cred că acestea devin o formă de auto-mângâiere narcisistă colectivă, mai ales când descoperi pe acolo disonanțe cognitive, morale și comportamentale flagrante. Nu degeaba cetățeanul turmentat e singurul inocent din “O scrisoare pierdută”!

Parazitii compasiunii (Compasiunea – intre slogan si viata)

“Slogan”: (Gael. sluagh-ghairm) battle cry 

Niciodata raul nu se satura cu firmiturile victimelor individuale, ci el cauta sa se potenteze colectiv, urmareste uniformizarea si anihilarea completa, totala, unanima. Binele este prin excelenta operatia chirurgicala pe corpul social prin modelul individual, el are limbajul intalnirii persoanelor, se imita prin decizie individuala cu potentialitati diverse si se realizeaza prin imbratisarea vindicatorie a bolnavului, orfanului, celui batut si alungat, etc. Raul se cere monumentalizat triumfator, binele modeleaza fara insa a sufoca, a guverna despotic. Tocmai de aceea cred in crucea lui Hristos si in caracterul lui Dumnezeu: El e mai intelept, iubitor si respectuos fata de oameni cand se lasa calcat in picioare, tarat pe cruce, omorat, pentru ca apoi sa inceapa o imparatie a luminii intr-o mare de intuneric, a dragostei si adevarului care nu vin prin decrete angelice, ci prin maini si suflete umane, prinse in aceleasi slabiciuni ca si cei pe care vrea sa ii scape. Acolo unde raul se cere glorificat la unison in goliciunea lui, binele se intrupeaza in slabiciunea facuta putere, durerea transformata in iertare, robia dezlegata de frica si laturi …

Altruismul impus si contabilizat birocratic prin mainile statului e condamnat sa devina o industrie impersonalizanta, obsedata de auto-promovare fariseica, conforma cu iluzia utopiei in numele careia crede ca actioneaza si, asa cum ne-a demonstrat comunismul si fascismul – vitalisme utopice ce au atasat virtutea altruismului la programul lor social – ajunge sa se impotmoleasca in acoperirea numarului celor ce au fost transformati in victime-deseu:

Of all tyrannies a tyranny sincerely exercised for the good of its victims may be the most oppressive. It may be better to live under robber barons than under omnipotent moral busybodies. The robber baron’s cruelty may sometimes sleep, his cupidity may at some point be satiated; but those who torment us for our own good will torment us without end for they do so with the approval of their own conscience. They may be more likely to go to Heaven yet at the same time likelier to make a Hell of earth. This very kindness stings with intolerable insult. To be “cured” against one’s will and cured of states which we may not regard as disease is to be put on a level of those who have not yet reached the age of reason or those who never will; to be classed with infants, imbeciles, and domestic animals. (C. S. Lewis, “The Humanitarian Theory of Punishment”, 1949, p. 292)

Altruismul ca raspuns individual este sfios in a-si promova realizarile, sacrifica propriul confort (nicidecum clamand mai intai pe cel al altora), nu porunceste ci exemplifica, imbratiseaza pe cel cazut, in nevoi, si chiar risca propria securitate si viata. Da, un astfel de altruism poate trece dincolo de operarea clara si certa a conceptelor de bine-rau, adevar-minciuna, legal-ilegal, dar doar ca o stare exceptionala, tranzitorie, de circumstanta, nicidecum ca o oferta de permanentizare a anularii acestor diferente.

Intre a ne trambita public realizarile virtuoase (pentru ca avem cu noi si cu altii propriile razboaie de semnificatie si concurenta virtuoasa) si a face bine fara ca stanga sa stie ce face dreapta, preferinta lumii noastre tot mai masificata, numeroasa si inghesuita de mijloacele de comunicare in masa este evidenta: alegem sloganul, strigatul de lupta, hiperbola asurzitoare, scheletul motivational incarnat cu obezitatile de vanitate.

In  Defying the Nazis: The Sharps’ War  (2016) avem povestea lui Waitstill si Martha Sharp, o familie de unitarieni americani care, sesizand importanta momentului istoric si indiferenta propriului guvern vis-a-vis de ororile ce incepusera in Europa ocupata de nazisti, aleg sa mearga in Praga si sa inceapa o operatiune de salvare a catorva sute de dizidenti politici si evrei – mai ales copii – din ghiarele tot mai stranse ale monstrului nazist.
Filmul este o invitatie la o meditatie referitoare la provocarile epocii noastre, la ce inseamna mesajul Evangheliei in contextul ideologizarii justitiei sociale, si, mai ales, la cum pot crestinii fi promotori nu ai sloganelor – ca strigate de lupta cu sine si cu altii – ,  a self-izarilor de pe pozitia fariseilor ce isi semnaleaza pozitiile virtuoase, ci promotori ale acelor atitudini si fapte ce vor face placere Stapanului la intoarcerea Sa din acea “tara indepartata”.

Schimbarea climatului (cultural)

Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. (Ioan 17:15)

Oricat ne-ar place inchisoarea formala a conceptelor si judecatiilor epuizate de orice indoiala, foamea de transcendent este vizibila chiar si la devoratorii de explicatii pur naturaliste si contingente. Cultura contemporana explica lumea stiintific si o experimenteaza religios, instrumentalizand misterul si cauzalitatea ca pedagogii complementare: fiorul filmelor horror sunt vecine experientelor metafizice si religioase numite de R. Otto mysterium tremendum et fascinans; concepte precum trans/hyper sau orice prelungire a unei maini dincolo de ecranul pixelat si populat de algoritmi sunt de fapt rescrieri contemporane ale unei epifanii ce facea obiectul de studiu al unui saman sau profet in lumea de demult, etc. Credinta lucrurilor nevazute dar gandite si, sporadic, traite prin mijloacele de simtire mundana, este “condamnata” a fi intr-un dialog continuu cu paienjenisul de optiuni cotidiene ce par a face sens doar aici si acum. In seculum nu poate scapa de timiditatea ingustimii orizontului contingentei sale atunci cand se intalneste cu ad eternum. Prezenta si absenta, ratiune si superstitie, eroare si chemare genuina, dogma si erezie, gandire si simtire, toate acestea se contamineaza si injecteaza in varii proportii oricarei personalitati si experiente umane.

O intreaga istorie intelectuala sta martora acestor tensiuni ale intalnirii intre cautatorii de sacru si profanii (literal “cei ce stau in alta parte/separat de aratarea sacrului”). Asistam insa acum la o paradoxala amalgamare a secularizarii institutional-culturale cu desecularizarea neastamparata, dornica de revanse istorice. Un val de corectitudine politica isi indoapa foamea de inamici convenabili din trupul convulsionat al religiilor supuse unor rapide mutatii si permutari spatial-culturale, la fel cum pretinsi cautatori de mister si putere extra-mundana se impotmolesc in plasa conspiratiilor si explicatiilor limitate la fenomenalitate unor figuri si forte lumesti. Toata lumea este invitata si interzisa deodata, alesii progresului se uita cu manie proletara si fratricida la alesii divinitatilor, babilonia idolilor si siguranta propriului mesianism/militantism fac ca delimitarile clare sa fie sterse tocmai de tusele tot mai ingrosate cu care fiecere isi reclama o identitate de vandut.

In acest context mi s-a parut foarte echilibrata si interesanta prelegerea lui Jonathan Sacks cu privire la cauzele filosofico-civilizationale ale decaderii civilizatiei occidentale/liberale.

Narativul imprumutat de la iluministi era destul de simplu si clar:

  1. Lumea progreseaza in sensul unei secularizari tot mai pronuntate.
  2. Lumea se occidentalizeaza (Sfarsitul istoriei de care vorbea Fukuyama)
  3. Pentru a supravietui in aceasta lume, orice religie trebuie sa se adapteze unei astfel de societati angrenata in progresul secularizarii.

Realitatea lumii de azi contrazice in buna parte acest optimism trimfator al progresului/iluminarii gandite acum cateva secole. (1.) Identitatea occidentala este supusa unei schingiutoare tentatii suicidare cu care se joaca tocmai elementele cele mai secularizate, declarat “progresiste”, (2.) vedem presiunea tot mai insistenta (cultural-propagandistica, demografica, etc.)  a revenirii Orientului si revitalizarea religiilor lui si, (3.) ca o ironie trantita  fix in moalele iluministilor triumfalisti de odinioara, iata ca s-a ajuns la hibridizarea (monstruoasa dar naturala) a progresismului ateu/militant/revendicativ/stangist/progresist cu nervul fanatic islamic (a se vedea imbratisarea de catre stanga americana a Lindei Sarsour, o feminista/marxista/jihadista/ultraconservatoare islamica ce lupta impotriva conservatorismului american cu ajutorul neomarxistilor democrati si in numele ultra-conservatorilor islamici). Ce ironii muscatoare ar scrie azi un Voltaire daca l-ar vedea pe militantul ateu R. Dawkins interzis la un eveniment  al marxistilor atei din Berkeley, California, doar pentru ca a avut ceva cuvinte de ocara la adresa islamului, nu doar a crestinismului!

Desecularizarea functioneaza in toate directiile: absolutizeaza isteric cei ce se declara pleziristi indiferenti, agnostici si relativisti, si ii pune in fronturi comune cu fanatici ce idolatrizeaza propriile indoieli vandabile/convenabile, restauratoare ale propriului absolut. (Pe langa Ch. Taylor, J. Habermas este o referinta obligatorie in intelegerea resorturilor filosofice ale binomului secularizare-desecularizare).

Conform lui J. Sacks doi oameni au prevazut acest “shift” cultural foarte clar: Alasdair MacIntyre in “Dupa virtute”, 1981 (autonomia moral iluminista e condamnata epuizarii ca ideal si practica sociala, se poate supravietui doar retragandu-ne in comunitati ale virtutii – a se pune in contrast optimismul iluminist al lui Kant si pesimismul unui supravietuitor al Holoscaustului ca V. Frankl) si Rabbi Joseph Soloveitchik in cartea sa din 1965, “The Lonely Man of Faith”, unde pune in tensiune Adamul din Gen 1 , cel ce vrea sa domine si sa controleze natura impotriva/rupt de Adamul din Gen 2, cel care are grija religioasa de a contempla si ocroti natura. (M. Volf are o pertinenta pozitie visavis de cum ar trebui crestinii sa se pozitioneze in arena publica, viziune obturata din pacate de ipocriziile partizane si deloc sezoniere pe care tocmai autorul “Imbratisarii” le dovedeste in anumite pozitii publice pe care si le-a asumat).

61PE1q70TJL._SY445_

Concluzia/solutia?


Religion can do one of three things:

1. It can attempt to conquer society. This is the radical Islamist option. If we do this, it’s straight to the Dark Ages

2. It can withdraw from society. This is “the Benedict Option, the Ultra-Orthodox Option, the Soloveitchik Option. If we do this, we can survive the Dark Ages, but they will be very dark indeed.

3. It can attempt to re-inspire society. If we can keep reaching out to the broader society while being true to ourselves, we have just a chance of avoiding the Dark Ages, and countering cultural climate change.

 

Lumina pe care nu o vedem

Musai de citit All the Light We Cannot See de Anthony Doerr (2014)!

 Iata cam cum se scrie o carte in 10 ani despre o fetita oarba ce este nevoita sa fuga din Parisul celui de al doilea razboi mondial si un baiat orfan german, ale caror vieti sunt desfasurate in paralel si chiar se intersecteaza nu doar in poezia pe care o simt dincolo de materialitatea stiintifica pe care o practica ci si in dimensiunea umana a metaforei luminii si intunericului pe care un razboi le demarca atat de clar.  Pentru ca, in cele din urma, in ziua a sasea Dumnezeu a creat omul ca luminatorul de pe pamant, chiar daca de prea multe ori ambitiile lui vor raspandi doar intuneric si moarte…

O carte buna este una in care autorul nu se ascunde timid, chinuit, pedant, voluptos sau arogant dupa cuvinte, ci se intalneste cu cititorul in sezatoarea comuna a celor soptite de personajul imaginar, ea este un leagan al visarii care trezeste simturi atrofiate de circularitatea banalitatii zilnice dar si re-structureaza emotional conexiuni si relatii pe care le sterilizam in industria zilelor repetitive. O carte buna este cea care pune un stop cursivitatii istoriei si se imbraca cu nervii, mirosurile, simturile si trairile celor care se zbat sa iasa din ea.  O carte buna este una de citit dincolo de pretentiile si instrumentarul critic, cu inima si cu mintea prinse in dramaturgia ideilor, culorilor, sunetelor si a intregului edificiu imaginar pe care cuvintele le pot crea, cenusa a trairilor imaginare care devine nutrient pentru alegeri mai bune in batatura realismului cotidian.

“Color—that’s another thing people don’t expect. In her imagination, in her dreams, everything has color. The museum buildings are beige, chestnut, hazel. Its scientists are lilac and lemon yellow and fox brown. Piano chords loll in the speaker of the wireless in the guard station, projecting rich blacks and complicated blues down the hall toward the key pound. Church bells send arcs of bronze careening off the windows. Bees are silver; pigeons are ginger and auburn and occasionally golden. The huge cypress trees she and her father pass on their morning walk are shimmering kaleidoscopes, each needle a polygon of light.” (p. 44)

What do we call visible light? We call it color. But the electromagnetic spectrum runs to zero in one direction and infinity in the other, so really, children, mathematically, all of light is invisible. (p.  53)