Papa, ateii și ipocriții (3. Porunca dragostei la pachet cu descoperirea păcatelor)

3. Porunca dragostei vine întotdeauna la pachet cu descoperirea păcatelor

Este plin Noul Testament de avertizări cu privire la căderi ale credincioșilor ”de rând” dar mai ales la cei care se vor institui în lideri ai bisericilor, în prooroci falși, în monumente ale ipocriziei:

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi . (Iuda 12)

În limbaj postmodern proorocii falși sunt caracterizați prin complexul ruperii schizoide, adaptabilitate de turmă în virtutea interesului propriu, plesneală de semantică a dragostei și optimismului, oleacă mai gurmanzi și pleziriști decât normalul, exacerbare a ceva ce nu mai apare niciodată, excitare sterilă, soliditate a zgomotului de mormânt, angoasați rătăciți și fără nicio ancoră într-un univers străin si pustiu. Aș vrea să văd și eu un profet fals, un ipocrit cu tot arsenalul simulării decepționale, care să facă show-ul său cu pocăința, smerenia, judecata și iertarea păcatelor, umilința și darea de întâietate a altora. Din câte am văzut ipocrizia se multiplică industrial pe tulpina semanticii dragostei, a incluziunii, a deschiderii către progres, a prosperității, a tragerii lui Dumnezeu în pătrățica propriilor prejudecăți, nicidecum a certificării de Sine prin prisma Cuvântului Său

devil-leading-sheep

Isus a fost “nemilos” în a critica dublul standard al deținătorilor monopolului moral al vremii Sale. Ținând cont că după zeci/sute de ani de atac furibund asupra creștinilor ca etalon moral al societății, putem vedea cum în spațiul public s-a instaurat o nouă aristocrație morală care moștenește un palimpsest de virtuți creștine, se folosește de ele ca să astupe gura celor celor ce se zbat în a le trăi, tăgăduindu-le însă puterea. Oare ar fi fost critic Isus față de guralivii de azi ce-și lustruiesc atât de bine mormintele văruite pe dinafară…

Interesant și trist e faptul că tocmai cei ce declară că vor să Îl vadă pe Isus cel real și uman din Scripturi îl uită pe undeva pierdut prin buzunarele pline de nervozități ideologice, psihanalizabile în sine. Strivesc versete biblice de capul celor din partida cealaltă, clamând însă violența celor violentați!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor!

…în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși (Exorcismul social postmodern).

Mă întreb dacă Isus are ceva loc în toată această bulgăreală a vinovățiilor între catolici, Papa, atei și evanghelicii împinși în joc de unii ce-și reglează stima de sine pe socoteala viciilor altora (neprihănirea fariseică e într-o tensiune mimetică teribilă dpdv psihic: ”tu, care ești născut în păcat, ne înveți pe noi, urmașii lui Moise?” Ioan 9:34).

Știm că judecata lui Dumnezeu începe de la Casa lui Dumnezeu și mai știm că unei biserici Isus îi spune că El a ajuns deja afară și o amenință cu lepădarea ei definitivă. Dar uităm să mai spunem și faptul că lumea va fi judecată prin sfinți, cei ce s-au judecat pe sine, și că bisericii care a fost cel mai drastic avertizată de Isus i se face și promisiunea cea mai mare, aceea ce a birui și de a domni împreună cu Isus. Există astfel la Isus un echilibru atât de fin calibrat încât face pocăința valabilă atât unui Nicodim greu de sine cât și unei femei samaritence ușuratice, promite aducerea sabiei celor ce-L urmează laolaltă cu luarea poverii și umplerea inimii de pace, onorează descoprirea lipsurilor mari printr-o iubire mare, stă la masă cu farisei, intră în casă la vameși, atinge vindecător și iertător prostituate, cheamă un trădător lângă El, etc. Cu alte cuvinte Isus este cel care ne învață cel mai bine cum e cu autenticitatea și ipocrizia noastră umană. El

  • ne îndeamnă să ne uităm mai întîi la bârna din ochii noștri, dar nu neagă deloc existența paiului din ochiul celuilalt, și chiar laudă intenția vindecătoare de a face bine semenului în nevoie,
  • ne spune să nu fim ca fariseul care își clădea stima de sine prin comparație cu căderile vameșului dar nu laudă vameșul pentru muțenia și cerbicia de a nu își recunoaște păcatele ci tocmai pentru pocăința sa,
  • iartă femeia prinsă în preacurvie, făcându-i de rușine pe cei ce vroiau să îi devoreze viciul, avertizând-o însă să nu continue viața păcătoasă pe care o avea, etc.

El, Cel care avea toate lucrurile în mâini, și știa că pleacă din lumea asta prin moarte de cruce, a luat un ștergar, un lighean de apă și s-a aplecat să facă muncă de rob, spălând ucenicilor picioarele. După care Isus le-a dat porunca dragostei în timp ce le descoperea tradările!

Aici este un model atît de atitudine (a luat un stergar și s-a aplecat), de motivații (i-a iubit până la capăt) cât și de limită (Iuda a avut ultima șansă dar nu a ales bucățica înmuiată de gazdă ca semn al prieteniei, pierderea lui a fost dincolo de toată inima caldă a Dumnezeului Mântuitor). 

Ce facem cu eșecurile din biserici, cu trădătorii ce zâmbesc ipocrit în fața descoperii trădărilor? Ceea ce a făcut și Isus: le spălăm picoarele cu atitudinea de slujire și cu motivația iubirii până la capăt, poruncindu-le să iubească, conștienți și de faptul că până și dragostea lui Dumnezeu este tăcută în fața aroganței umane, atât de auto-suficiente și de obsedată de …autenticitate. Să speli picioarele unui păcătos ca Trump are un mesaj la fel de puternic cu spălarea picioarelor unor refugiați…

Poate că mai bine decât catolicii ipocriți e să fii nu un ateu – care e atât de tentat să se așeze în jilțul judecătorului nemilos, al fariseului ce urlă predicuta dragostei pe socoteala căderilor vamesului, a femeii ce vrea să trăiască mai departe în păcat, etc. – ci să fii un Petru căzut, trădător de 3 ori de Mesia, care însă a căutat iertarea și nu doar că a obținut-o, dar a și mers până la moarte de martir pentru Cel care inițial l-a trădat. Poate că lumea noastră are nevoie de astfel de eșecuri umane recuperate și revitalizate, transformate prin har și Duh, oameni care s-au pocăit și au ajuns vestitori ai Evangheliei și făcători de bine oamenilor!

Papa, ateii și ipocriții (2. Ipocrizia sau despre excelarea ofensei)

2. Ipocrizia sau despre excelarea ofensei

Dacă ipocrizia este boala din dulapul creștinilor, cu siguranță că ea se desfată în regim de party în garderoba celorlalți!

Așa cum nu e bine să simplificăm schematic viața și zbaterile unui ateu, tot așa nu cred că e cinstit să simplificăm schematic viața și zbaterile unui creștin!

Un ipocrit este un om fluid, indecis, călător în două luntri către destinații divergente, un schizoid ce excelează în flatarea, complimentarea și onorarea altora ca supliciu necesar pentru flatarea, complimentarea și onorarea de sine. Un ipocrit are o bună înțelegere a cerințelor și standardelor celorlalți în timp ce excelează în necunoașterea, mințirea și decepționarea de sine. Un ipocrit refuză pocăința, el nu greșește capital și nici în detalii, el este suportiv și un team-builder, îi plac adoratorii, îi place să contorizeze ucenici în fișa realizărilor, este feroce și vocal cu viciile altora și blând și liniștit cu propriile deficiențe. Epoca noastră este prin excelență una a ipocriziei tocmai pentru că e una a concurenței discursive, a phænomen-ului, a arătării spre suprafață!

article-2685928-1f7fd4f900000578-681_964x643

Matthew Christopher,  St. Bonaventure Church

(Abandoned America: The Age of Consequences)

Undeva, cumva, oricare dintre noi ne-am găsit cel puțin o umbră a măștii ipocrite pe care convenționalismul social ne educă în a o purta ritualic. Acuma dacă stăm strâmb și judecăm drept, atât comunitățile creștine cât și indivizii care le compun nu sunt deloc scutite de astfel de auto-decepții, ipocrizii ceremoniale și morale, de parada virtuțiilor de duminică cu viciile viermuind de luni până sâmbătă. Dar aceleași comunități au preluat de la primii creștini sistemul de checks-and-balance care calibrează actele publice (propovăduirea Cuvântului și împărtășania de la Cina Domnului) cu cele relaționale (rugăciune și părtășie) cel puțin o dată pe săptămână. Prin diferite ocazii și medii de transmitere li se verbalizează necesitatea judecății de sine, socotirii propriilor căderi de peste săptămână, a prea-puținătății deschiderii și slujirii celorlalți, a calibrării inimii lor cu dorințele lui Dumnezeu și nevoile celor din lume, a resurselor imense puse la dispoziție  de Dumnezeu pentru a se aduna ca să se facă mai buni, nicidecum mai răi! Un zâmbet, o urare, o vorbă, o mână întinsă la biserică nu înseamnă neapărat convenții sterile și ipocrite ci pot fi și atingeri de viață, câteodată mai plăpândă, altădată mai viguroasă, dar cu siguranță complexă și diversă totodată. Ochiul rău niciodată nu va vedea binele pe când ochiul bun poate să vadă și lipsa laolaltă cu bucuria!

Aceleași comunități și aceeași indivizi sunt periodic atenționați că ”dacă nu strângi cu Domnul, risipești și chiar devii mai rău decât erai înainte de a-l cunoaște pe Domnul!” Și nu știu altă comunitate de oameni care să fie mai “bombardată” cu mesajul pericolului ipocriziei, a  căderii de pe cale și a pocăinței de sine ca cea a creștinilor! Chiar liberalii săltăreți de azi se plângeau că bisericile sunt prea obsedate de puritanismul judecăților de sine, al pocăinței și umilinței… Da, sunt biserici care își tratează rău răniții, sunt bădărane în suplinirea nevoilor celor care vin din iadul unor relații frânte, dar chiar și acolo ușa e deschisă, cel puțin o mână e întinsă, cel puțin o inimă să se roage, cel puțin o casă deschisă cu o pâine pe masă! Oricât de dezbinată, legalistă, încruntată și obtuză ar fi o biserică și cei ce o compun, un ateu ce fuge de sine și de întunericul pe care l-a atins în viața lui tot are acolo un loc, o protecție și un ajutor. Și știu bine ce vorbesc tocmai pentru că acum 20 de ani eu eram acel ateu care a fost primit într-o astfel de biserică…

Oferirea ateilor ca model de autenticitate este un cadou otrăvit, o perversă decapitare a lor cu zâmbetul și complimentarea unui călău ce te convinge că îți face un serviciu. Judecata nu va ocoli pe cei care știu dar nu fac, la fel cum nu va fi timidă în fața celor ce au refuzat și să știe și să facă! Am fost și eu ateu, și încă unul tare de clanță. Și nu îmi aduc aminte ca atunci să fi fost un model de onestitate, de moralitate și verticalitate – nu aveam nicio referință și nicio autoritate reglatorie, orice era posibil și chiar necesar. Eram un ateu relativ cuminte, fără vicii și adicții la modă, dar eram într-o bălteală sufocantă a stimei de sine și a prețiozității propriei mele aure care, culmea, strălucea tot mai tare pe măsură ce mă comparam cu obtuzitatea și primitivismul religioșilor din juru-mi! Descoperirea lui Isus Mântuitorul mi-a rezolvat problema definirii identității fără a recurge la mimetismul rivalic, mi-a calibrat încrederea în sine în raport cu grația divină și mi-a oferit simțul realității în ceea ce privește limitele mele umane cât și lupta cea bună de a mi le întinde peste noi domenii. Nu e un drum ușor tocmai pentru că de-a lungu-i descopăr erori de gândire, lipsuri de simțire, comodități relaționare, laolaltă cu bucurii revelaționare și fragilități umane îmbietoare. Cu alte cuvinte am acum parte de o bogăție de gândire, de simțire și imaginație care îmi era cu totul străină în timpul staționării pe tărâmul ateismului.

Am oroare de „onestitatea” strâmbă și cu degetul mereu spre alții – e doar un simplu instrument politic de bătălie cu cei care te contestă și care implică un sofism al falsei dileme de 2 lei: ateii nu pot fi ipocriți? Dacă ne iubim semenii cu adevărat, să le lăsăm și ateilor ceva spațiu de pocaință, asa cum o facem pentru noi, ceilalți, ipocriții de serviciu!

Papa, ateii și ipocriții (1. Scandalul part-time)

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea! (Matei 7:12)

1. Skandalon-ul part-time

Oare ce legătură este între Papa Francisc și atei? Una foarte strînsă: amândoi îi urăsc pe ipocriții religioși! Și până la un moment dat și o anumită limită job-ul ăsta este cât se poate de benefic și binevenit. Pare a fi o misiune nobilă și deloc ușoară în a demasca ipocriții și a igieniza omenirea de lipitorile ce comercializează vlaga morală a virtuțiilor contrafăcute.

Problema ce se naște din această misiune ține de

  • motivațiile (determinate de istorii personale, de multe ori nu foarte inocente și liniștite),
  • atitudinile (din lutul inimii celor ce se încumetă la o astfel de misiune) și
  • limitele acestui demers.

Scriptura avertizează că oricine vrea să scoată din groapă pe cel căzut, să aibă grijă la sine să nu cadă și el în groapa respectivă. O pierdere dublă nu e de folos nimănui! Iar situarea în matricea gândirii și simțirii comunicării publice, a punerii de sine în scenă în fața altora (mai puțin direct în fața celui cu care ai o problemă), face ca jocul seducției dintre pradă și prădător să permită și chiar încurajeze dedublarea și simulacrul tocmai în scopul victimizării scenice și al permutării rolurilor actorilor. Astfel nici nu mai știi cine e victimă și cine agresor, cine e pradă și cine vânător, cine e … sfânt arogant și cine păcătos iertat (of, Baudrillard, câtă dreptate aveai în descrierea seducției – a se vedea volumul de eseuri Strategiile fatale!) Ori tocmai aici încep să apară problemele … și căderile celor ce arată cu degetul la cei căzuți! Tocmai de aceea se merită a discuta cât se poate de serios despre …. skandalon!

jesusweeps2

Spusele Papei Francisc cu privire la ipocrizia creștinilor sunt destul de clare în omilia pe care a adresat-o în cadrul liturghiei de 23 Februarie 2017 dimineață de la Casa Santa Marta:

But what is scandal? Scandal is saying one thing and doing another; it is a double life, a double life. A totally double life: ‘I am very Catholic, I always go to Mass, I belong to this association and that one; but my life is not Christian, I don’t pay my workers a just wage, I exploit people, I am dirty in my business, I launder money…’ A double life. And so many Christians are like this, and these people scandalize others. How many times have we heard – all of us, around the neighbourhood and elsewhere – ‘but to be a Catholic like that, it’s better to be an atheist.’ It is that, scandal. You destroy. You beat down. And this happens every day, it’s enough to see the news on TV, or to read the papers. In the papers there are so many scandals, and there is also the great publicity of the scandals. And with the scandals there is destruction.

Skandalon e un derivat de la skandalizeine care înseamnă a șchiopăta/cădea, a te împiedica într-un obstacol. Ori skandalon e utilizat în Noul Testament

  1. în primul rând ca nebunia de a crede Evanghelia, crucea, iertarea păcătosului demn de moarte prin jerfa Mielului lui Dumnezeu și apoi
  2. este prilej de păcătuire, cursă, capcană, motiv de cădere.

Papa Francisc se referă la al doilea înțeles și îl pune corect în contextul Matei 18 (versetul 7 cu precădere). Însă atât vorbele Papei cât și contextul biblic vorbesc de

  1. o renunțare, o durere sfințitoare de lepădare  de sine și de ceea ce poate deveni cursă pentru cei mai slabi (vorbe nechibzuite, libertăți care impietează, fapte abrupte și născătoare de rivilitate, amar, moarte, etc.) sau inocenți asemenea copilului de care vorbea Isus, legând-o apoi cu
  2. judecata din Matei 24 unde virtuțiile religioase sunt fără de folos în fața unui Domn care știe atitudini, motivații, fapte.

Ori modul în care atât mass media cât și unii agitatori cu dureri mai vechi au preluat aceste cuvinte scandaloase ale comparației dintre ipocrizia catolicului și onestitatea (implicită) a ateului (mai puțin imperativul pocăinței, al restricțiilor dureroase și ascetice pe care le impune dragostea de Dumnezeu și de oameni, certitudinea judecății celor mici și mari) merg dincolo de imprudența prin lipsă sau neplinătatea spuselor Papei și sunt folosite tocmai ca arme de retorsiune, de decapitare a celor care erau demult pândiți spre linșaj. În aceste sens cred că se face un mare deserviciu Evangheliei și mă tem (sau cel puțin sper) că nici suveranul pontif nu a intenționat un astfel de război fratricid în numele dragostei și milostivirii de sine și a altora! Dar odată inițiată discuția, riscul oferirii de vorbe scandaloase trebuie dus până la capăt!

De altfel de aici rezidă și complexul paradoxal al postmodernului/creștinului liberal: critica lui răstunat-puritană este o dorință mimetică rivală completată de un intelect gnostic, al permisivității purificatoare:

The words that designate mimetic rivalry and its consequences are the noun skandalon and the verb skandalizein. Like the Hebrew word that it translates, “scandal” means, not one of those ordinary obstacles that we avoid easily after we run into it the first time, but a paradoxical obstacle that is almost impossible to avoid: the more this obstacle, or scandal, repels us, the more it attracts us. Those who are scandalized put all the more ardor in injuring themselves against it because they were injured there before.

The Greek word skandalizein comes from a verb that means “to limp.” What does a lame person resemble? To someone following a person limping it appears that the person continually collides with his or her own shadow.

Understanding this strange phenomenon depends upon seeing in it what I have just described: the behavior of mimetic rivals who, as they mutually prevent each other from appropriating the object they covet, reinforce more and more their double desire, their desire for both the other’s object of desire and for the desire of the other. Each consistently takes the opposite view of the other in order to escape their inexorable rivalry, but they always return to collide with the fascinating obstacle that each one has come to be for the other.(René Girard, I See Satan Fall Like Lightning, Orbis Books, 2001, p. 16)

Arătăm cu degetul la ipocriziile celor din tabăra ”cealaltă” pe baza schemei valorice a lor (îi deconspirăm ca fiind căzuți/împiedicați în propria capcană/groapă)  nu pentru a-i salva ci pentru a promulga  sau cel puțin permite inversarea acestor valori, într-un necontrolat efect de domino al eliberării de orice fel de autoritate (Scriptura e doar relativă cultural, Dumnezeu e un Anonim ce bâjbâie după interpreți umani, binele e într-un continuu drum apofatic al devenirii de sine, ce nu mai are nicio legătură cu vorbele prăfuite de acum 2000 de ani, așa cum ne spune șarmant Rob Bell, etc.).

Olimpiada tiranilor (3. Căderea mesianică)

There is no greater tyranny than that which is perpetrated under the shield of the law and in the name of justice. (Montesquieu)

Pentru că tentațiile totalitare sociale sunt o multiplicare violentă a celor individuale, am considerat oportună aventurarea prin tărâmul tiraniilor ce ne pândesc azi luând mai întâi precauția descoperirii propriei erori hermenutice, cea a rezolvării problemelor lumii prin situarea dinafara lor. Ochiul care nu se vede pe sine are o cât se poate de anapoda apucătură de a folosi binoclul istoriei, neajunsurile acesteia din urmă reclamând parada nihilismului pentru că, nu-i așa, vremea anxietăților este timpul profeților. Ori timpul acestor profeți este și desfătarea falșilor profeți, bucuroși de clientela disperată în a le cumpăra idolii salvatori. Tocmai de aceea am continuat cu un crochiu clinic al tiranilor și, mergând pe urmele cărții Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror a profesorului Waller E. Newell, am observat că despoții din istorie se pot grupa în (1) tirani posesivi/hedoniști, (2) reformatori sau despoții benevolenți și (3) tiranii milenariști. Dintre toți cei enumerați, aceștia din urmă sunt cei mai violenți și periculoși tocmai pentru că … sunt tineri, idealiști și vor să facă lumea un loc mai bun!

1. Cum psalmiști ratați devin demoni gălăgioși

Lumea e plină de suferință a inocenților, rugă a victimelor oprimate, batjocură a celor fără de inimă, etc. O întreagă ligă a poeților și artiștilor a meditat la această priveliște a sanctuarului pustiit, a vieții stoarse de vlagă și demnitate. Nu poți rămâne insensibil și nepăsător în fața unei astfel de tragedii cosmice! Doar revoluția, pumnul ridicat, eliminarea celor vinovați, eliberarea celor captivi, pot aduce zorile unei noi ere, o eră a păcii, a egalității și prosperității tuturor.

Oare cum ar fi arătat istoria secolului trecut dacă Hitler nu ar fi acumulat frustrare socială și mânie revoluționară și în cele din urmă ar fi fost admis la Academica de Arte, Lenin nu ar fi suferit radicalizarea în urma executării fratelui său ca atentator la viața țarului Alexandru sau dacă Mao nu ar fi suferit complexul originii sale țărănești? Ar fi schimbat toate aceste contexte radicalizarea revoluționară a acestor tirani? Nu e deloc neglijabilă zestrea psihologică în care sunt aruncate ideile rebeliunii și radicalismului utopic dar dincolo de particularitățile psihologice ceea ce rămâne comun este mânia justificată și agresivitatea justițiară care devin indispensabile proiectului justițiar de re-modelare a lumii.

În Ferma Animalelor G. Orwell a surprins magistral această cădere înălțătoare a tiraniei luminate, benevolente, în numele utopiei egalitariste. Animalele ridicate împotriva nemilosului lor stăpân uman, exploatator și insensibil, ajung să trăiască o tiranie și mai asupritoare sub comanda celor ce i-au condus în revoltă.

animal_farm

Pe lângă multitudinea eroilor faustici din literatura cultă, o altă variantă, foarte populară de altfel, a acestei căderi înălțătoare a eroului tragic o găsim în literatura pop: Anakin Skywalker este tânăr, sensibil, altruist, dedicat altora, pasional în facerea binelui și totuși… este prins în chingile durerii pricinuită de moartea mamei sale ca urmare a unor nedreptăți sociale cumplite (sclavie, etc.), se revoltă împotriva lentorii și insensibilității birocratice față de rezolvarea problemelor stringente ale galaxiei și ajunge să o strivească pe cea iubită ca efect al potențării malefice a resurselor angajate tocmai pentru protecția celei iubite. Cel care a fost avertizat de contele Doku: Twice the pride, double the fall! ajunge să creadă că trecând de partea întunecată I have brought peace, freedom, justice, and security to my new Empire!

Militanții profesioniști devin obiectul ascultării din noua ordine instalată. Noii eliberatori devin, la rândul lor, noii oprimatori! Orice progres și vis utopic este supus recesivității post-adamice. Îngerul cu sabie de foc încă păzește intrarea în Eden ca să păzească drumul care duce la pomul vieții! De altfel discuția oamenilor față în față cu Dumnezeu începe cu o poruncă dată oamenilor; ”păziți grădina!” și se termină cu o altă poruncă, dată însă îngerilor: ”păziți drumul care duce în grădină!” (Gen. 2-3) Utopia este tocmai efortul sușinut în a sparge bariera acestei cenzuri a lui Dumnezeu!

2. Vortexul umanitarismului colectiv

Dintre toate pasiunile umane, cea pentru îndreptarea nedreptăților este cea mai des folosită în multiplicarea  suferințelor și a injustițiilor umane. Nimeni nu vrea să facă răul pe gratis – întotdeauna îl vinde în ambalajul unui mai bine atractiv,  dezirabil. Problema este că nu se poate construi o lume mai bună pe baza nervului și mâniei. Revoluționarii sunt dispuși să treacă lumea mai întîi prin focul purificator pentru a se bucura în noul mileniu utopic. E o temă recurentă ce se regăsește în mentalul creștin-gnostic, budist, iluminist și postmodern. De altfel linia nihilismului revoluționar, utopic, se scurge prin canalele istoriei dinspre eco-anarhiștii progresiști din campusurile universitare de azi înspre teoreticienii post-structuraliști, mergând apoi prin vortexul marxist, iluminist și ajungând până la refuzul noțiunilor pietiste de ordin religios și montarea ”științifică” a radicalismului iluminist, a filosofiei mecaniciste, deterministe, a lui Spinoza. Filosofie care devine eliberatoare dar și deschisă oricărei viitoare tiranii în numele elibrerării tocmai pentru că nu doar permite ci face necesară o filosofie a determinării sociale, precedată de o hermeneutică biblică corespunzătoare (o lectură nu doar utilă ci chiar obligatorie în înțelegerea rădăcinilor iluministe ale totalitarismului o reprezintă cartea lui Jonathan I. Israel, Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity, 1650-1750OUP, Oxford, Jul 18, 2002)

Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă…  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite! (Altruismul răului)

Patimile revoluționarului justițiar: când politica devine un substitut pentru religie, atunci

– speranțele umanității atârnă de alegerile, capriciile și efemerele virtuți ale politicienilor,

– argumentația se închide în patima singurului unghi de vedere,

– semenul este redus la un simplu ghem de opțiuni corecte sau incorecte,

– acțiunea dincolo de morală se cere tocmai in numele moralei.

Când politica devine substitut pentru religie, orice formă de violență este nu doar posibilă ci cu necesarmente invocată ca și soluție la impasul numărului mereu disputat de erori cu pretenții de adevăr.

Nu e deloc întâmplător faptul că mulți dintre tiranii (cam toți de fapt) milenariști au început destul de timpuriu – în jurul vârstei de 30 de ani – ascensiunea în politică. Iar ascensiunea politică era întotdeauna alimentată de lecturile utopice, ale umanitarismului radical ce reclama activismul ca modus operandi.  Что делать? (ce este de făcut?) al lui Lenin este musai însoțit de Hasta La Victoria Siempre Comandante Che Guevara plus deviațiile lingvistice din engleză sau arabă ale militanților utopianismului recent (cu precădere progresist și islamist).

Dacă ne uităm la fascism, observăm că el a fost mai întâi o efervescență a rebeliunii culturale, ce s-a instituționalizat apoi în revoluție politică. “Hysterical realism” nu e doar un concept literar ci era deja o banalitate cotidiană în Italia de la trecerea secolului XIX-lea în secolul XX-lea. Înainte de a fi o mișcare politică fascismul este una culturală, este isterizarea maselor ca agent revoluționar înspre instaurarea unei idilice/utopice societăți (internationaliste în variantă comunist-progresistă, naționalistă în fascismul naționalist sorelian). Violența rebelă a oamenilor ca răspuns la violența sistemului asupritor este exact aluatul care dospește în fascism (cel “bun”, justificat, revoluționar) (fac referire mai ales la The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution by Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri).

Istoria este filosofia în exemple. Iar tiranii milenariști au știut aproape la perfecție să facă istoria accesibilă oamenilor de rând, ”deschizându-le” mintea și apetitul pentru corecta ei interpretare:

Such consciousness on the part of the workers can only be expressed by the class party, which is in the last analysis the deciding factor in transforming the bourgeois crisis into the revolutionary catastrophe of all of society. In order to save society from the maremágnum into which it has fallen, it is therefore necessary that there should be a collective revolutionary organ of thought and action that can channel and illuminate the subversive will of the masses. For this task the ruling class is incapable of offering any help, because it cannot discover appropriate new forms with which to liberate the productive forces that exist and direct them toward new development. (Amadeo Bordiga, Battaglia Comunista, No. 7, 1952)

În plină desfășurare a ravagiilor totalitarismului comunist și la foarte scurtă perioadă după falimentul celui fascist Eric Hoffer, un contemporan al lui G. Orwell,  scria The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements (1951), o carte polemică despre

  • patologiile credinței revoluționarilor,
  • despre unghiurile moarte ale vizionarismului lor,
  • despre nevoia lor a aduce schimbare și oportunități nelimitate,
  • de a găsi subtitute pentru lipsurile identificate,
  • de a găsi și convinge potențiali prozeliți ai cauzei lor,
  • de a le descoperi spiritul auto-victimzator, identificându-i ca ”indezirabili” de către cei de la putere,
  • de a-i chema la acțiune, unificându-i într-o mare masă a revoluționarilor.

Dar autorul ne spune că nimic nu e posibil fără frustrare și fixațiile ei:

All the true believers of our time—whether Communist, Nazi, Fascist, Japanese or Catholic—declaimed volubly (and the Communists still do) on the decadence of the Western democracies. The burden of their talk is that in the democracies people are too soft, too pleasure-loving and too selfsh to die for a nation, a God or a holy cause. This lack of a readiness to die, we are told, is indicative of an inner rot—a moral and biological decay. The democracies are old, corrupt and decadent. They are no match for the virile congregations of the faithful who are about to inherit the earth. (Eric Hoffer, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements, Harper Collins, 2010, p. 163)

Ecoul unui text ca acesta

“Emancipatory politics must always destroy the appearance of a ‘natural order’, must reveal what is presented as necessary and inevitable to be a mere contingency, just as it must make what was previously deemed to be impossible seem attainable.” – Mark Fisher

cere de la sine un răspuns ca acesta

The twentieth century was host to systems of doctrinal conviction that made unorthodox belief a capital affront, made conflict mortal, and all enterprise sacrificial (A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, Stanford University Press, 2012, p. xi).

Este deci  posibilă o cură pentru aceste tentații totalitare cât se poate de benevolente și altruiste în aparență?

Olimpiada tiranilor (2. Crochiu clinic)

Tyranny is always better organized than freedom. (Charles Péguy) 

Prin mediile intelectuale circulă o pasională interpretare a relației dintre religie și politică ca fiind cât se poate de nocivă și periculoasă, aducându-se ca exemplificare a parazitării politicii de către vanitățile religiei Cruciadele, Inchiziția, războaiele religioase și, mai nou, intruziunea “obraznică” a evanghelicilor în politica SUA. Nu se poate nega labirintul de compromisuri, crime, teroare și forță în toate aceste momente istorice. Sunt însă și gânditori ca Marcel Gauchet (The Disenchantment of the World, 1985) și George Weigel (Against the Grain: Christianity and Democracy, War and Peace, 2008) care observă că spiritul creștin are mult de a face cu noțiunea de individ autonom, cu menținerea unei zone de libertate dincolo de puterea statului, ca o anticipare a ceea ce numim societate civilă, cu noțiunea de lider ales și menținerea celor aleși ca fiind responsabili unei puteri mai mari. Până și intelectuali seculari ca Umberto Eco și Régis Debray apără creștinismul de încercările corectitudinii politice de a-i blama, minimaliza și exclude realizările istorice.

Puțini știm că prima publicație scrisă de anti-clericalul socialist Musolini a fost “Dumnezeu nu există”, fapt ce nu l-a deranjat deloc pe acesta în a dezvolta un interes special pentru utilizarea politică a religiei. Ce ar fi dacă am schimba perspectiva înțelegerii binomului religie-politică, urmărind dezvoltările istorice ale parazitării gândirii religioase de către vanitățile politice seculare? Cum ar fi dacă am lua în considerare natura duală, cu sens dublu, al acestei relații politică-religie?

Așa cum promiteam în articolul introductiv, vom avea o lectură a vremurilor noastre dinspre lentila întoarsă a istoriei folosindu-mă de cartea “Tyrants. A history of Power, Injustice & Terror” (CUP, 2016), scrisă de profesorul canadian Waller R. Newell. Având drept ghid autorul canadian voi purcede în prezentarea succintă olimpiadei tiranilor de-a lungul istoriei căutând apoi o posibilă cură homeopatică a tentațiilor tiranice din epoca noastră.

tyrants-a-history-of-power-injustice-terror-by-waller-r-newell

1. Cele trei fețe ale tiraniei

În Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror profesorul Waller E. Newell ne duce prin istoria ultimelor trei milenii, de la cezari, împărați pompoși, dictatori maniacali, tirani mărunți, revoluționari setoși de sânge și teroriști recenți pentru a desluși care au fost tiparele despotice care s-au repetat în istorie. Autorul observă că toți aceștia împărtășesc note comune care îi așează în trei tipuri de tirani:

1. Tiranii posesivi/hedoniști, cel mai vechi și familiar tip de tiran, care dispun de întreaga țară și societate ca și cum ar fi propria societate, exploatându-le pentru profit și pentru consolidarea propriei dinastii. Un astfel de tiran poate fi un lider puternic în războaie și câteodată chiar poate vitaliza economia acelei societăți. Dar, așa cum spune sofistul cinic Trasimach din Republica lui Platon, o astfel de posibilă prosperitate a societății este subordonată scopului ”mulgerii/masacrării” ei de către tiran și clanul lui. Exemple de astfel de tirani sunt Caligula și Nero în Roma antică, generalul Franco din Spania, Samoza din Nicaragua, o grămadă de lideri africani din Africa post-colonială, Jean Claude Duvalier din Haiti, Sadam Husein sau Mubrak al Egiptului. În genere teoriile marxiste ale terorismului și totalitarismului includ doar această perspectivă materialistă a motivației și tiparului de tiran posesiv/hedonist. Odată ce umanitatea este sătulă și fericită, incentivii pentru terorism și dictatori dispar de la sine.

…the social sciences miss the boat on this because they assume, going back to Hobbes, that political actors are motivated solely by material self-interest.”  (p. 214)

Waller E. Newell merge mai departe de această schemă reductivă și observă că sunt alte motivații care pot aduce în istorie tiranii violente.

2. Tiranii reformatori sau despoții benevolenți sunt acei despoți care chiar pot atrage admirația populației, cel puțin pentru o vreme. Ei pot beneficia de privilegiile puterii și chiar nu au nicio jenă în a utiliza forța împotriva oponenților dar scopul lor principal este acela de îmbunătăți statul, de a folosi puterea în beneficiul a ceea ce consideră a fi progresul societății lor. De obicei ei sunt văzuți de către proprii cetățeni ca și campioni ai binelui comun. Chiar pot fi ei înșiși asceți, modele de cumptare și simplitate pentru soldații lor. Și nu de puține ori ei chiar îmbunătățesc lucrurile: construiesc infrastructură, clădiri, un coloseum sau două, reduc rata criminalității, modernizează statul, lasă economia prosperă. Astfel de tirani reformatori sau depoți benevolenți sunt Nebucadnețar al Babilonului, Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, dinastia Tudorilor, despoții luminați ca Ecaterina cea Mare, Frederick cel Mare, Luis al XIV-lea și Napoleon, Mustafa Kemal Ataturk.

3. Tiranii milenariști sunt cei mai destructivi și vărsători de sânge. Acest model de tiran focalizează toate energia către transformarea întregii societăți după chipul unui proiect revoluționar utopic. Oamenii sunt un mijloc, un accesoriu de folosit la totala discreție înspre împlinirea idealului utopic:

They are not concerned with serving actual people around them, even the downtrodden whom they claim to champion. They worship the ideal of a purely virtuous collective for whose sake the endless vices and perfidy of the actual masses must be mercilessly uprooted. (Waller R. Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror, CUP, 2016, p. 135)

Acest tipar de tiran este obsedat de contopirea individualului în identitatea colectivă egalitaristă iar disidenții, privilegiile și alienarea trebuie să fie eradicate permanent. Această ligă a tiranilor milenariști înclude figuri monstruoase ca Robespierre, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot și jihadiștii de azi (tiranii în așteptare). Idealul utopic include genocidul utopic și, ceea ce este foarte, foarte important, acesta este un fenomen exclusiv modern, fără precedente înainte de teroarea iacobină a Revoluției Franceze. Comparațiile acestor tiranii milenariste cu apocalipticismul religios al catarhilor sau anabaptiștilor sunt amatorisme care nu se susțin – tiranii religiei politice au secularizat milenarismul religios obiectificând violența și profitând la maxim de orice prilej de anihilare a dizidenței. Totalitarismul religiilor politice/seculare reclamă o antropologie vitalistă, o disciplină socială militaristă, o estetică nihilistă și o etică a violenței spre instaurarea societății milenariste, scop comun cu cel al creștinismului folosind însă mijloace diametral opuse.

2. Beatificarea violenței

Tiranul revoluționar, ca fenomen modern, este de obicei un tânăr obsedat de emancipare și festival al virtuțiilor deodată, beatifică violența și chiar vărsarea de sânge ca mijloace necesare pentru aducerea parusiei laicizate. El și-a făcut apariția pe scena istoriei la Revoluția Franceză, având drept scop ”purificarea” societății pentru a împlini scopul utopic. El a preluat de la creștinism utopianismul -sfârșitul oricărei injustiții  și instaurarea raiului pe pământ  – exluzându-l însă pe Hristos și calea Lui. Pentru iacobini egalitatea perfectă era raiul pe pământ în virtutea oricărui mijloc folosit este permis. Ori această egalitate perfectă se traduce în societatea fără clase a comunismului unui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, în puritatea rasială a lui Hitler și în puritatea religioasă a islamiștilor. Pentru profesorul canadian odată infectat de visul milenarist, un terorist este un tiran aspirant, în pregătire, pe când un tiran este un terorist care a acaparat deja puterea (p. 213).

Newell observă un ciudat paradox al credințelor abrahamice, ca principale furnizoare de aspirații milenariste: iudaismul și creștinismul declară că ființele umane sunt servitorii lui Dumnezeu și fără de putere în a face binele fără El, explicând însă dezordinea morală a lumii prin libertatea individuală, pe când religia islamică accentuează caracterul legalist și de supunere al credinciosului dar găzduiește proiectul revoluționar de a crea raiul pe pământ prin activitatea violentă a individului și instaurarea ”republicii nucleare a lui Dumnezeu” (Iran), de exemplu. Voluntarismul teroriștilor islamici este o provocare a autorității lui Dumnezeu în numele lui Dumnezeu, o ridicare a politicii și puterii umane deasupra puterii divine dar în numele ei -iată blasfemia apostaziei teroriștilor. Numai că autorul nostru crede că tiranii-teroriști moderni își găsesc inspirația mai puțin din Islam, cât mai ales din istoria distructivă/nihilistă europeană, aducând ca exemplu sugestiv cazul intelectualului iranian Ali Shariati (1933-1977). Acesta a studiat literatură comparată la Paris la începutul anilor ’60, fiind influențat de opera anti-occidentală și anti-iluministă a unui Sartre și de anticolonialismul revoluționar al lui Frantz Fanon.

This potent brew of violent struggle and passionate commitment to a utopian vision of a collectivist past reborn in the future deeply influenced Ali Shariati, just as it had influenced another student in Paris a few years earlier, the future Khmer Rouge leader Pol Pot. (p. 204)

Cu timpul Shariati avea să politizeze credința șiită a iranienilor cu același crez al purificării și violenței revoluționare pe care le-a găsit în Franța. Situația istorică devine de-a dreptul tragico-comică, când ne gândim la schema de interpretare a multor intelectuali occidentali care găsesc drept cauze ale terorismului islamist colonianismul occidental, uitând însă să observe colonialismul utopic cu care unii intelectuali islamiști s-au contaminat în timpul studenției lor la universitățile occidentale.

Cum arată candidatul la milenarismul utopic modern, generator de violență și tiranie?

1. este tânăr și de obicei bărbat, cu foarte mari șanse să fie și student/intelectual. De fapt mai toate tiraniile genoicidale au fost conduse de intelectuali. De exemplu leadeshipul khmerilor roșii era un “small group of middle-class Francophone intellectuals including five teachers, one professor, a civil servant and an economist.” (p. 190) Mai putem aduce aminte de cercul revoluționarilor ruși, Mao, etc.

2. are o fervoare aproape religioasă în a susține o ”cultură autentică” prin eradicarea ”impurităților” care contaminează lumea cu violență, opresiune (capitaliști, evrei, necredincioși),

3. consideră cu tărie că viitorul nu poate fi decât colectiv, un corp social omogen, pur. Toate tiraniile revoluționare idolatrizează colectivul mitic, libertățile individuale fiind parte a bolii societății de azi ce trebuie  purificate în numele binelui colectiv.

4. pasiunea lui trebuie să fie contaminatoare, are un imperialism al propriei perspective ce musai trebuie acceptată ca bine superior,

5. exită o manie în a oblitera trecutul, a re-starta istoria de la momentul zero (așa cum au făcut iacobinii în Franța, Lenin, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot). Poate că astfel se explică de ce tiraniile moderne sunt mai violente acolo unde există tradiții și autorități pre-moderne, necoapte în malaxorul utopiei iluministe.

6. colectivul utopic reclamă și justifică vărsarea de sânge care este acompaniată de idealul dragostei de umanitate. (Un poster al dictaturii iacobine din 1793 arată capul secerat al regelui Ludovic al XVI-lea însoțit de sloganul: ”fie ca sângele impur să ne curățească calea”.)

milke-inset2-580x722

Villeneuve, Matière à réflection pour les jongleurs couronnees (Matter for thought for crowned twisters), 1793, engraving, Bibliothèque nationale de France, Paris

Ironia Revoluției Franceze constă în faptul că ea a început în 1789 ca o revoluție de inspirație Lock-iană,  în moda Revoluției Americane, condusă de studenți iluminiști ca Lafayette and Talleyrand, promovând drepturile omului, guvern cu puteri limitate și inițiativa economică,  și s-a terminat ca revoluție Rousseau-niană în 1793 de către iacobini, conduși de Robespierre, cu obsesia erei de aur a inocenței mitice și a egalității colective pure, fără proprietate privată și interes individual. Cuvintele lui Robespierre sunt literă de lege pentru orice tiran modern ce i-a călcat pe urme:

We must smother the internal and external enemies of the Republic or perish with them…. Terror is nothing but prompt, severe, inflexible justice; it is therefore an emanation of virtue. (Maximilien Robespierre, “On the Principles of Moral Policy that Ought to Guide the National Convention in the Internal Administration of the Republic” in The Ninth of Thermidor: The Fall of Robespierre, ed. Richard T. Bienvenu, Oxford University Press, 1968,  p. 38.

Comunismul uniform, fără clase sociale și dizidență, Reich-ul pur de 1000 de ani, califatul global – nimic nu trebuie să stea în calea aducerii lor în istorie, nici coruptibilitatea umană, rasială, religioasă și morală! Vulgaritatea, egoismul și materialismul corupt al burgheziei, evrelor, necredincioșilor trebuie extirpate  pentru binele ce stă în cale. Istoria și civilizația însele trebuie sacrificate pentru apariția acelui ”AN 1” (iacobinii), ”comunității destinului” (Schicksalsgemeinschaft – naziștii), ”Anului Zero” (khmerii roșii), ”adevăratei comunități a Islamului” (islamiștii). Benevolenței actului politic în variantă liberală clasică – J. Lock, tiranii milenariști îi opune spasmul violent al revoluției violente ce înlocuiește istoria oprimării, a nedreptăților și explotării cu armonia și egalitatea viitorului.

Mânia justificată împotriva corupției și nedreptăților din lume, dragostea de umanitate și dorința ei de propășire și nevoie de distrugere și reconstrucție a realității sunt fundamentele psihologiei revoluționare care a însoțit toate tiraniile milenariste moderne.

Există vreo cură pentru aceste patologii obsedate de vitalitate și purificare? Acesta este subiectul următorului articol. Până atunci, iată o pregustare din strategia anti-Rousseau, adică oleacă de Th. Hobbes:

Grief, from opinion of want of power, is called dejection of mind.

The vainglory which consisteth in the feigning or supposing of abilities in ourselves, which we know are not, is most incident to young men, and nourished by the histories or fictions of gallant persons; and is corrected oftentimes by age and employment. (Th. Hobbes, Leviathan, Book 6)