Exegeţi ai hipermodernismului (Gilles Lipovetsky)

2.2. Paradoxuri ale hipermodernismului (G. Lipovetsky)

3.2.1. Hipermodernismul ca exces al modernismului

Dacă în 1979 J. Fr. Lyotard publica Condiţia postmodernă, acum, în primul deceniu al mileniului al treilea, un alt francez, Gilles Lipovetsky (electronul liber din mediul intelectual francez), ne deschide calea către o altfel de  condiţie, cea hipermodernă, cu un nou discurs/raport despre cunoaştere. O carte simbol poate fi, cel puţin prin titlul său, Hypermodern Times[1]. Chiar dacă ecourile sale în mediul anglo-saxon nu s-a ridicat la nivelul receptării cărţii sale The empire of fashion: dressing modern democracy, apărută în engleză în anul 2002, Hypermodern Times ne clarifică concepte pe care le regăsim în scriitura lui Lipovetsky încă de la sfârşitul anilor ’80.

Lipovetsky pare a fi la fel de tranşant cu J. Fr. Lyotard în urmă cu 30 de ani. Atunci Lyotard vorbea de moartea metanaraţiunilor. Acum, se poate spune cu certitudine că a murit cel care credea că “a omorât” modernitatea. Era postmodernă a trecut! Eticheta de “postmodern”a început să fie deja veche şi şi-a epuizat capacitatea de a exprima lumea în care tocmai am intrat[2]. Hipermodernismul este în esenţă o reafirmare a principalelor teze ale modernismului, doar că acum avem de a face cu excesul în toate ariile vieţii cotidiene. Este o modernitate la puterea n[3]. Ceea ce avem noi astăzi în timpurile hipermoderne este un fel de “consumare” a modernităţii.

The most important task is not to deplore the atomization of society but rather to rethink social reality in hypermodern context where no ideological discourse makes sense any more, and when the disintegration of society has reached its peak. Of course, society is being reconstituted, but in a way that starts out uniquely from the singular desire of individuals.[4]

(Alexandru Matei) Vorbiţi despre hiperconsum, despre lux, despre hipercinema. De ce, atunci, “postmodernitate”, şi nu “hipermodernitate”?

(Gilles Lipovetsky) Nu, folosesc conceptul de hipermodernitate, în ultimele mele cărţi. Am vorbit despre postmodernitate în primele volume, dar între timp mi-am revizuit opiniile. Ideea de “post-” presupune moartea modernităţii, ceea ce nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, asistăm la o intensificare a modernităţii, vizibilă pe trei paliere: tehnoştiinta, piaţa şi individualismul. Ideea de postmodernitate nu se poate susţine decât în artă: este vorba despre epoca postavangardistă. Dar şi aici, să nu uităm că artiştii de astăzi creează pentru a vinde, fac parte din logica hipermodernă. Trăim sau am trăit, pana în 2001 astăzi într-o modernitate planetară, fără inamici. Asta numesc eu hipermodernitate[5].

Principalele trei teme ale modernităţii actuale, prezentate de Lipovetsky ca “elemente axiomatice” ale hipermodernimsului, sunt:

  • hipercapitalismul
  • eficienţa tehnocratică/excesul de maşinării
  • hiperindividualismul[6].

Hipercapitalismul e definit acum ca un capitalism focusat mai degrabă pe imagine şi valori simbolice decât pe informaţie (postmodernitate) sau capital şi forţa de muncă (modernitate).

A new society of modernity is coming into being. It is no longer a matter of emerging from the world of tradition to reach the stage of modern rationality, but of modernizing modernity itself and rationalizing rationalization: in other words, destroying ‘archaic survivals’ and bureaucratic routines, putting an end to institutional rigidities and protectionist shackles, privatizing everything and freeing it from dependency on local conditions, while sharpening competition. The heroic will to create a ‘radiant future’ has been replaced by managerial activism: a vast enthusiasm for change, reform and adaptation that is deprived of any confident horizon or grand historical vision.[7]

Democratic and market-led hypermodernity has not uttered its final word, it is merely at the start of its heroic adventure.[8]

Logica modernismului precipitat camuflează pierderea sensului vieţii umane cu obsesia pentru excesul de maşinării şi performanţa/eficienţa tehnocratică[9], creatoare a unui viitor radiant[10]. Totodată, hipercapitalismul este acompaniat de un hipeindividualism care se autolegiferează. Acest individualism păstrează o autonomie câteodată prudentă şi calculată, dar alteori dezechilibrată şi haotică. Hipeindividualismul se caracterizează de fiecare dată prin respingerea şi destructurarea vechilor forme sociale, năascând astfel patologii sociale, dezechilibre psihice şi comportament excesiv[11].

3.2.2. Paradoxuri ale hipermodernismului

a) experienţa de consum individualizată dar la modă

Societatea hipermodernă este caracterizată de schimbări semnificative în comportamentul şi aşteptările de la piaţa bunurilor şi serviciilor. Suntem cetăţeni cu din ce mai puţine rădăcini, mult mai mult “risk-oriented”, căutând experienţe hedoniste combinate cu un anumit simţământ al apartenenţei la comunităţi diferite. Neo marketingul şi neo comunicarea se combină acum într-o foarte filtrată experienţă de consum individualizată dar tribalizată (societală – termenul tribal e preluat din vocabularul sociologic al lui M. Mafessoli).

Moda (new, and better than ever before!) sau faptul de a fi la modă este o formă de “soft neo-totalitarism”, expresie a societăţii democratice şi a iraţionalei heteronomii a seducţiei collective. Lipovetsky, într-o notă puţin cam populistă, consideră generalizarea modei un paradox: nebunia ei reclamă un spirit de toleranţă, conştiiinţa ei favorizează inconştienţa, iar mimetismul exprimă atât individualitatea şi frivolitatea ei cât şi respectul drepturilor omului[12]. O viziune cam optimistă comparativ cu rezervele stângii franceze deconstructiviste faţă de paradisul consumerist (Debord, Baudrillard).

b) fericirea paradoxală  a hedonismului îngrijorat

Hipermodernitatea este structural determinată de intrarea capitalismului într-o nouă fază. Este consumul care cuprinde din ce în ce mai multe sfere ale vieţii sociale prin care indivizii sunt încurajaţi să consume nu atât pentru afişajul stării lor sociale, cât pentru propria lor plăcere. Acest hedonism generalizat (plăcere democratizată dar şi privată), hiperindividualizat, este străbătut de o tensiune care vine din părăsirea fundamentelor tradiţiei şi chiar a modernităţii, în faţa unui viitor nesigur. Îngrijoraţi de pierderea privilegiilor plăcerilor, indivizii sunt chinuiţi de angoase pentru că nu mai există nicio credinţă care să le ofere siguranţă.

The past is resurfacing. Anxieties about the future are replacing the mystique of progress. The present is assuming an increasing importance as an effect of the development of financial markets, the electronic techniques of information, individualistic lifestyles, and free time.[13]

Experienţa shopping-ului pare a suplini aceste îngrijorări, oferind hipermodernilor experienţa care să le întărească self esteem-ul. Generaţia hiperconsumeristă este cea născută în faţa televizorului, a reclamelor. Tocmai de aceea, acum sunt aşteptări mai mari de la produsele şi brandurile comerciale, aşteptări mult mai mari decât cele ale generaţiei care de abia se alfabetiza cu limbajul mass-mediei. De la publicitatea focalizată pe promisiunea produsului se ajunge acum la o relaţionare emoţională a consumatorului cu brandul/produsul comercializat. Acum creşte nevoia de diferenţiere, care se exprimă mai degrabă prin vizualitate, performanţă sportivă, curaj, senzualitate, decât prin raţionalitate.

Dar odată cu fericirea la purtător, creşte riscul nemulţumirii. Odată cu accesul democratic la paradisul comercial, apare ceea ce G. Lipovetsky numea “fericire paradoxală”:

In a society dominated by leisure there is a cohabitation of daily difficulties and the well-being which results from the democratisation of pleasure generating elements previously reserved for the lucky few. … In bygone days, people sought refuge from crises in the Church. Now they flock to shopping centres. To fight anxiety, societies used to count on the consolation offered by religion. Hypermodernity promises paradise through all sorts of things: we are invited to travel, to drink good wine, to buy technology, to consume culture, to go to huge parties… All this to avoid being demoralised. (Gilles Lipovetsky în interviul lui Lourdes Ventura, El Mundo, 14.11.2007)

A whole hedonistic and psychologic culture has come into being: it incites everyone to satisfy their needs immediately, it stimulates their clamour for pleasure, idolizes self-fulfilment, and sets the earthly paradise of well-being, comfort and leisure on a pedestal. Consume without delay, travel, enjoy yourself, renounce nothing: the politics of radiant future have been replaced by consumption as the promise of a euphoric present [14].

Pentru Gilles Lipovetsky, societatea postmodernă a fost caracterizată ca aparţinând erei individualismului. Individualismul se poate transforma dintr-un panaceu al libertăţilor într-o otravă socială, care generează fenomene anomice datorită narcisismului său exarcebat, denumit de unii teoreticieni emancipare. Însă au apărut semnele unei noi ere, a hipermodernităţii, caracterizată ca hiperindividualism, hiperconsum, viteză de mişcare excesivă, fluiditate, hiperflexibilitate, dominată de tehnologie, mai ales de comunicarea telefoanelor mobile, a Internetului.

Cum arată cest hiperindividualism?

“a detached hyperindividualism, legislating for itself, but sometimes prudent and calculating, sometimes unrestrained, unbalanced and chaotic”[15] .

Evident că şi acest hiperindividualism are propriul său paradox:

Pe de o parte, ea (societatea hipermodernă, n. m.) deposedează individul de sine, pe de alta îl invită să se informeze, să aleagă, îi încurajează autonomia, îi sugerează că decizia este în totalitate a lui. De aceea, nu-i cred pe intelectualii care spun că individul e manipulat (iar cel care afirma asta, nu, desigur). Cred că, în mare, cadrul este cel al economiei de piaţă, dar că, în interiorul ei, eşti liber să alegi. Există autonomia individului în detaliu. Înainte, puterea era chemată să regleze socialul, astăzi controlează piaţa.[16]

Pentru a observa modul în care filosoful francez urmăreşte aceste mecanisme ale hipermodernităţii înstructurile vieţii cotidiene, poate fi utilă lectura următoarelor două cărţi apărute la editura Polirom: Fericirea paradoxală (2007) şi Ecranul global (2008).  Devoalând formatul clasic/conservator pe care îl au mulţi filosofi români, articolul Cu mintea scăldată de ecran[17] poate fi o critică cam acidă dar pertinentă a Ecranului global.

Ce poate fi mai paradoxal decât democratizarea absolută, îmbinată cu o tot mai evidentă specializare şi elitizare a furnizorilor de cunoaştere? Seria paradoxurilor poate continua: standardizare şi fugă după nou; emancipare modernistă şi recuperare a tradiţiilor (stilizate conform esteticii consumeriste); etc.


[1] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005.

[2] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 30.

[3] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 30.

[4] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 19.

[5] Gilles Lipovetsky, Hipermodernitatea nu e unidimensională, e multiplă şi paradoxală, interviu realizat de Alexandru Matei, revista Cuvântul, disponibil la pagina de Internet http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=6&nr=378, accesată pe 10 mai 2010.

[6] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 32-33.

[7] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 34.

[8] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 69.

[9] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 18.

[10] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 34.

[11] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 33.

[12] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 37.

[13] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 35.

[14] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 37.

[15] Gilles Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, MA, USA, 2005, p. 33.

[16] Gilles Lipovetsky, Hipermodernitatea nu e unidimensională, e multiplă şi paradoxală, interviu realizat de Alexandru Matei, revista Cuvântul, articol dispobil la adresa de Internet  http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=6&nr=378, accesată pe 10 mai 2010.

[17]Sorin Lavric, Cu mintea scăldată de ecran, România literară, nr. 47, 2008, articol disponibil la adresa de Internet

http://www.romlit.ro/cu_mintea_scldat_de_ecran , accesată pe 10 mai 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s