Hipermodernismul ca noua paradigmă culturală

1. Hipermodernismul ca noua paradigmă culturală

 Istoria este un palimpsest iar cultura este permeabilă la trecut, prezent şi viitor. (Ihab Hassan) [1]

1.1. Transformarea epistemei postmoderne

Etnografia virtuală a formelor contemporane de comunicare socială, pe care o propun în teza de faţă, se cere susţinută de discutarea epistemei epocii noastre, a ideii hipermodernismului, înţeles în primă instanţă ca un delir al noului, al globalizării, al supremaţiei velocităţii şi a tehnologiei, precum şi discutarea schimbărilor structurale pe care le aduce “hiperutilizarea” tehnologiei în viaţa cotidiană.

Referindu-se la perioada clasică a ştiinţei, Michel Foucault observă că epistema [2] sa cu siguranţă nu era prezentă în conştiinţa omului de ştiinţă, iar partea ei conştientizată era superficială, limitată şi aproape inexistentă. El insistă asupra faptului că această conştiinţă trebuie reconstituită în termenii propriei sale episteme.

Elitele academice ne-au oferit suficiente analize despre epistema modernităţii târzii sau a postmodernismului. Postmodernismul este înţeles ca (1.) o culme, exacerbare a modernismului, (2.) o reîntoarcere la tradiţie împotriva modernismului şi, totodată, (3) ca o depăşire, înlocuire a modernismului[3].

Profesorul Grigore Georgiu observa câteva dintre paradoxurile modernităţii din perspectivă postmodernă:

– tendinţa de universalizare care a produs procese de diversificare internă a societăţilor;

– proiectul ambiţios de raţionalitate deturnat în violente şi diverse iraţionalisme;

– dominare eurocentristă caredă naştere unor puternice tendinţe şi forţe identitare în lumea nonoccidentală [4].

În continuarea celor spuse de profesorul Grigore Georgiu, putem menţiona că, spre deosebire de modernitatea clasică, epistema modernităţii târzii favorizează performativitatea comunicării, a semnului (discursul face demersul iar performanţa depăşeşte competenţa, discursul este prealabil realităţii, communico ergo sum, etc.). Metafizica tare, constructivă, a modernităţii clasice este înlocuită cu metafizica absenţei, cu gândirea slabă. Transcendenţa negativă nu mai permite ontologia ierarhiei ci doar pe cea a suprafeţei, a reţelei. Dumnezeul iudaic şi creştin, sau măcar cel deist al modernilor, este pulverizat într-o multitudine de dumnezei secvenţiali (idoli). Hiperrelativismul lui Nietzsche conform căruia nu există adevăr «în sine», ci nu mai o infinitate de puncte de vedere ireconciliabile[5], acest relativism îl inspiră pe Heidegger la formularea că gândirea inaugurată de Nietzsche este o monadologie fără Dumnezeu. În imanenţa scriiturilor audio-vizuale se joacă acum soarta tuturor sensurilor. Suportul culturii contemporane au devenit mijloacele de comunicare în masă iar acum asistăm la o democratizare a culturii, la dominaţia spiritului sintetic, participativ, exteriorizat, feminin, emoţional.

Însă, după câteva decenii de dominaţie culturală a nebuloasei postmoderne, ceva a început să se schimbe în modul de gândire şi simţire al omului contemporan. Transformările economice, sociale şi culturale pe care le-a adus folosirea tehnologiei din ce în ce mai performante au schimbat natura actorului social cu comportamentul său, credinţele şi relaţiile sale. În analiza noastră putem prelua câteva elemente ale analizei sociologice a lui Daniel Bell, cel care constata că s-a intrat într-o societate post-industrială, cu o contradicţie din ce în ce mai clară între sfera tehnico-economică a producţiei (bazată de ierarhizare, specializare şi raţionalitate) şi sfera culturală (a hedonismului şi plăcerii instant, a devenirii şi împlinirii personale)[6]. Logica suspiciunii postmodernului faţă de macro-naraţiune[7] pare a fi neputincioasă în faţa imersiunii acestuia în realitatea electronică, foarte performantă, care îl face prizonier unei hiperrealităţi[8] (Baudrillard a uimit lumea cu a sa remarcă provocatoare că războiul din Golf din 1991 nu s-a întâmplat, ci a fost simulat pe computer şi preluat de corporaţiile media).

Gilles Lipovetsky[9] observa la începutul anilor ‘80 că tiparul modern al subordonării individului faţă de regulile raţionalităţii colective sunt înlocuite cu valoarea satisfacerii nevoilor individuale, maximizând plăcerea imediată. Omul contemporan nu mai urmăreşte realizarea marilor idealuri ale modernităţii, ci planifică întotdeauna o „hiperinvestiţie” în viaţa privată, semn al narcisismului dominant al epocii noastre.

Hiperinflaţie/abundenţă de informaţie[10], hiper-realitate, hiperinvestiţie, iată termeni care cereau o modificare a paradigmei culturale, a epistemei unei postmodernităţi care pare că se depăşeşte pe sine. A sosit momentul în care se poate vorbi de  hipermodernism (noua epocă este numită de către Marc Auge supramodernitate în Non-Lieux, Introduction à une anthropologie de la surmodernité, 1992 sau modernitate avansată de către Ulrich Beck în Risk Society: Towards a New Modernity, 1992).

Chiar dacă termenul hipermodernism poate părea cam pretenţios şi inutil de sofisticat, nu trebuie să uităm însă că el întregeşte familia lexicală a unor termeni intraţi deja în vocabularul mediului academic. Să ne gândim doar la conotaţia hiperbolei, la hipertextual, înţeles ca reprezentare textuală excesivă şi atunci se va îngădui puterea expresivă a prefixului “hiper” adăugată modernităţii noastre.


[1] Ihab Hassan, The Postmodern Turn: Essays in Postmodern Theory and Culture, Columbus, Ohio State University Press, 1987, p. 88.

[2] “Aş defini epistema retrospectiv ca fiind aparatul strategic care permite separarea dintre toate afirmaţiile pe acelea care sunt specifice într-un, nu voi spune teorie ştiinţifică, ci într-un câmp de ştiinţificitate şi despre care este posibil să spun că este adevărat sau fals. Epistema este „aparatul” care face posibilă separarea nu a adevărului de fals, ci a ceea ce poate fi caracterizat sau nu ca fiind ştiinţific. (Michel Foucault, Power/Knowledge, Pantheon, 1980, p.197.)

[3] Luc Ferry, Homo Aestheticus. The invention of taste in the democratic age, The University of Chicago Press, 1993, p. 235-240. (Ediţia în limba română: Ferry, Luc, Homo Aestheticus, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997).

[4] Grigore Georgiu, Filosofia culturii. Cultură şi comunicare, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004,  p. 303

[5] Ibidem, p 30.

[6] Daniel Bell, The cultural contradiction of capitalism, Basic Books, New York, 1976, p. 33-84.

[7] J. Fr. Lyotard, The Postmodern Condition, University of Minnesota, 1984, p. 34-41.

[8] J. Baudrillard, The Perfect Crime, Verso, London, 1996, p. 1-7; J. Baudrillard, The Gulf War Did Not Take Place, Indiana University Press, Bloomington, 1995, p. 23-29.

[9] Gilles Lipovetsky, L’ere du vide, Gallimard, Paris, 1983, p. 129-130.

[10] Anthony Giddens, The consequences of modernity, Standford University Press, 1990, p. 1-55.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s