Ispita fascismului (din fiecare)

(…) the major enemy, the strategic adversary is fascism. And not only historical fascism, the fascism of Hitler and Mussolini — which was able to mobilize and use the desire of the masses so effectively — but also the fascism in us all, in our heads and in our everyday behavior, the fascism that causes us to love power, to desire the very thing that dominates and exploits us. (Michel Foucault, Preface to Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia)

Avertizarea lui M. Foucault

Într-un context aparent asemănător cu cel prezent (de convulsii politice, tensiuni geo-strategice și război ideologico-cultural), Michel Foucault, unul dintre intelectualii revoltei împotriva sistemului de putere ce a zguduit Europa anului 1968, avertiza în prefața Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia (1972, scris de Félix Guattari și Gilles Deleuze) asupra ispitelor care pândeau revoluționarii frumoși și deștepți de atunci:

  • eliberați-vă de paranoia totalitară,
  • progresul e nomad, nu sedentar, diferențiator și nu unificator,
  • nu devenți înamorați de putere,
  • și fiți atenți la fascismul din voi înșiși. (Michel Foucault, Preface to Anti-Oedipus. Capitalism and Schizophrenia by Félix Guattari, Gilles Deleuze, Continuum, 2004, p. xiv-xv)

Ironic este nu doar faptul că revoluționarii de profesie de azi au căzut exact în păcatele identificate de Foucault atunci ci chiar M. Foucault a căzut răpus de propria sa ispită fascistă:

Do not demand of politics that it restore the “rights” of the individual, as philosophy has defined them. The individual is the product of power. What is needed is to “de-individualize” by means of multiplication and displacement, diverse combinations. The group must not be the organic bond uniting hierarchized individuals, but a constant generator of de-individualization. (op. cit., p. xvi)

Dar pentru că folosim atât de ușor termenul fascism, oare ce înseamnă el? Oare nu cumva învălmășeala și nervozitatea care însoțesc folosirea ritualică a acestui termen sunt tocmai pretextul de a ascunde nu numai ignoranța dar și posibila filiație și angajament tacit pe care îl avem cu fascismul?

Scurtă fișă clinică a fascismului

Una dintre cele mai clare și edificatoare definiții ale fascismului o găsim la Robert O. Paxton în lucrarea sa The Anatomy of Fascism:

Fascism may be defined as a form of political behavior marked by obsessive preoccupation with community decline, humiliation, or victim-hood and by compensatory cults of unity, energy, and purity, in which a mass-based party of committed nationalist militants, working in uneasy but effective collaboration with traditional elites, abandons democratic liberties and pursues with redemptive violence and without ethical or legal restraints goals of internal cleansing and external expansion. (Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, Vintage, 2005, p. 218)

Așa cum ne-a avertizat M. Foucault, ar fi o greșeală să identificăm fascismul doar cu național-socialismul lui Hitler sau cel birocratico-corporatist al lui Mussolini. Fascismul este un mesianism politic, o resuscitare a unor grupuri sociale electrizate de nervul utopic. Tocmai de aceea fascismul devine patologie politică doar după ce infectează mai întâi dorințe milenariste intelectuale, imaginații religioase purificatoare, nebuloase estetice, reveerii poetice, dureri economico-sociale cronice, vanități scientiste, revanșe pseudo-moraliste. Toate acestea se coagulează apoi și ies la suprafața discursului public în programe și platforme politice. Iar dacă ar trebui să găsim vinovații pentru infectarea minților maselor cu virusul fascismului, ar trebui să fim onești și să căutăm mai întâi vinovăția intelectualilor (a se vedea o radiografie a rădăcinilor intelectuale ale fascismelor de dreapta și de stânga  – Nietzsche, Jung, Heidegger, Gadamer, Bataile, Blanchot sunt doar câțiva dintre ei – în The Seduction of Unreason: The Intellectual Romance with Fascism from Nietzsche to Postmodernism de Richard Wolin, Princeton University Press, 2006).

O mișcare socio-politico-culturală poate fi identificată ca fiind fascistă atunci când are angrenate una sau mai multe dintre următoarele “pasiuni mobilizatoare”:

  1. Un sens acut al crizei (care reclamă transcenderea oricarei soluții tradiționale);
  2. Supremația grupului și a intereselor/drepturilor de grup care subordonează interesele și drepturile individuale,
  3. credința că grupul este o victimă a unor inamici, situație ce necesită acțiune reparatorie și justițiară, justificând orice acțiune chiar dincolo de limitele legale și morale,
  4. inflamarea oricărei amenințări și a teribilei frici a declinului grupului sub povara corozivă a liberalismului individualist, a conflictului de clasă, a inluențelor externe,
  5. nevoia de integrare accelerată într-o comunitate mai pură – prin liber consimțământ sau violență dacă e nevoie,
  6. nevoia de autoritate a liderului care întrupează destinul istoric al grupului,
  7. superioritatea instinctelor liderului în raport cu rațiunea abstractă și universală,
  8. frumusețea violenței și eficacitatea voinței celor devotați idealului și succesului grupului,
  9. dreptul celor aleși  de a domina fără nicio restricție morală și legală, drept decis doar de criteriul progresului grupului în lupta evoluției darviniste (Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, p. 41).

Image result for step in your place war propaganda

Fascismul fancy

Există o uriașă literatură care analizează fascismul clasic, cel care a pornit de la socialistul Mussolini, a continuat cu Hitler, s-a prelins apoi prin văgăunele revarșarde, naționaliste și rasiste din ceea ce este numită extrema dreaptă din Europa Occidentală postbelică, trecând apoi oceanul și împrumutând chiar o interfață creștină (să amintim doar de preotul catolic Charles Coughlin sau de naționalismul evanghelic), ajungând astfel la amalgalmul de mișcări fasciste din Europa anilor 2000. Onestitatea intelectuală cere însă un efort de analiză a fascismului camuflat, mult mai perfid, insidios și periculos decât cel pus deja sub lupă. Ori puținătatea intelectualilor care analizează acest nou fascism este ironic invers proprorțională cu forța și frecvența suportului intelectual și ale manifestărilor publice ale acestui nou tip de fascism. Este vorba de fascismul progresist, o recuperare ideologică neo-marxistă a fascismului socialist al anilor 20 din secolul trecut. Oare se va găsi un intelectual suficient de rebel să scrie un It can’t happen here (al lui Sinclair Lewis, 1935) ca It can’t happen now and with us?

Una dintre greșelile cele mai mari care se pot face este să vezi propriile vicii mereu în celălalt. Să crezi că ești imun nervului fascist este o eroare cu care prea multă lume se laudă. Păcatul uman este ca o entitate mutantă care se adaptează oricărei dorințe oarbe. Tocmai de aceea fascismul se cuibărește confortabil în fiecare dintre noi atunci când ești obsedat de tușarea defectelor celorlalți în interesul auto-măgulirii cu virtuți spre un “bine” ce trebuie revelat și impus celorlalți. Fascimul nu se vrea demonic, malițios, violent, dimpotrivă, caută și manifestă pentru pacea utopică, și în plus mai este și este altruismul la comun – în sensul în care binele general este plătit pe în contul celor indezirabili, neconformi, ne-evoluați și insensibili la misia salvatoare a progresului spre o nouă societate. Uite așa avem fascismul clasic – naționalist, rasist – dar și cel mutant progresist – internationalist, feminist, ecologist, alături de cel (pseudo)creștin/ – evanghelic/catolic/ortodox, islamic, sionist, etc.

Fascismul întotdeauna începe cu nevoia de acțiune în forță a experților de “a face lumea mai bună”! Un fascist știe că binele nu poate decât fi impus printr-o muncă și activism exemplare, eroice chiar. Fascismul fancy de azi urmărește numai binele, acel bine impus printr-o luptă eroică pentru o lume mai bună! Să vedem puțin cum arată fascismul fancy progresist de azi pus în oglindă cu cel clasic:

  • Fascismul clasic, cu al său nerv naționalist, este acum secundat în oglindă de fascismul progresist, cu al său internaționalism dement,
  • obsesia primilor cu securitatea națională fiind acum multiplicată cu naivitatea vinovată și partizană (și de aceea oarbă) a progresiștilor,
  • ambele fascisme trec dincolo de detaliile birocratice ale moralei și drepturilor omului/individuale,
  • supremația militaristă a fascismului clasic este acum urmată de activismul anarhist progresist,
  • sexismul misogin este simetric feminismului/misandriei clinice a fascismului progresist,
  • ambele fascisme au o manie în a controla limbajul, expresia, diferența de opinie și mass-media;
  • religia în cârdășie cu fascismul clasic este acum răzbunată de anticreștinismul virulent al fascismului progresist;
  • controlul ideologic al sindicatelor este una dintre prioritățile fascismului clasic și progresist, disidența ideologică în cadrul lor fiind pedepsită exemplar;
  • fascismul clasic și cel progresist își fac un titlu de glorie din disprețul față de intelectualii și artiștii neconformi ideologiei ”binelui superior”,
  • obsesia pedepsirii disidenței/incorecților este comună ambelor patologii fasciste.

Mesianismele  fasciste au ceeași structură narativă, oricât de constrastante ar părea la prima vedere:

– știm că ceilalți (străinii /musulmanii /creștinii/ capitaliști/ conservatorii/ bărbații/ inerantiștii/, etc.) sunt cei răi/violenți/homofobi/retrograzi/reacționari, etc. (externalizarea originii răului),

– știm că trebuie să îi ținem la distanță și să îi schimbăm pe băieții răi ca să facem lumea mai bună (necesitatea purificării lumii),

– știm că cineva trebuie să acționeze și aceia suntem noi, cei buni! (mântuirea necesită acțiune),

– știm că nu există soluție de compromis, jumătăți de măsură, că perspectiva noastră este cea mai corectă și progresistă (maniheismul solipsist al proprii poziții/misiuni salvatoare), 

– știm că pentru a avea succes este nevoie de cenzura și controlul septic, numite însă mai mult sau mai puțin politicos educație/campanie pentru sensibilizare, etc. (savoarea finețurilor prin care se exprimă mâna de fier al controlului și ingineriei sociale face diferența între mesianismele de pe piață) (paternalismul și necesitatea educației/convertirii). (Amvonul postmodernilor)

Recentul “marș feminist” global s-a dovedit ici colo, în părțile esențiale, varianta mai fancy, dar la fel de viscerală, paranoică și homofobă, a logoreii violente a lui Trump, Le Pen, etc. Nu poți fi pentru una dar împotriva celelalte fără a nu cădea în ipocrizie crasă! Trist e să te lupți împotriva unui fascism promovând un alt fascism!

Ipocrizia de poziție a fascismului progresist este vizibilă în următorul video-clip, cea mai clară notă auto-explicatoare a discursului lui Maryl Streep de la premiile Globul de Aur: toleranță cu pumnul în gură, unitate prin excludere, incluziune prin anihilare a oponentului/diferitului, strategie argumentativă prin auto-victimizare, triumfalism prin simulacrul suferinței, etc. Și să nu uităm, fascistul are o fascinație teribilă spre auto-iluzionare, imaginație justițiară, țapi ispășitori, caricaturizare grosieră a adversarilor, vrea controlul celuilalt (pornind de la controlul limbajului, continuând apoi cu cel al istoriei și identității, ajungând la controlul familiei și al corpului individual). Fascistul nu greșește, are dreptate, nu-și poate controla instinctul propriului destin istoric, se auto-măgulește cu eroisme false…

Singura evadare din mirajul fascismului este un profund simț al istoriei de după istorie care însă inveștește în istoria de acum, în semen, ancoră în dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu ce ne oferă puterea de a ne dezlipi de propria dreptate plus re-startarea viciilor și a virtuțiilor tuturor de pe o bază unde nu sunt false și privilegiate starturi. Ori tocmai considerarea naturii păcătoase a fiecăruia dintre noi este ceea ce postmodernul urăște cel mai tare: “celălalt este de vină, el/ea este pericolul, piedica împotriva progresului”, violentarul, etc. Turbulențele politice din ultima perioadă indică tocmai piața diversificată și totuși structural identică a mesianismelor religiei civile. Să nu ne mai plângem că omul recent nu e religios – invocați moderația în abordarea agendei discursive la zi și vă veți convinge de certitudinea revoluționară a celor care “vor să facă lumea mai bună”!

În ultimă instanță singura ființă ne-fascistă este Dumnezeu – are răbdare să te mântuiască din păcat, mai ales când îi strigi în față toate acuzațiile posibile!

One thought on “Ispita fascismului (din fiecare)

  1. Pingback: Marius Corduneanu: Fascismul se cuibărește confortabil în fiecare dintre noi atunci când ești obsedat de tușarea defectelor celorlalți în interesul auto-măgulirii cu virtuți spre un “bine” ce trebuie revelat și impus celorlalți | RoEvanghe

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s