Ultimul hit al The Beatles: Donald Trump

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile (Andrew Fletcher)

Saltimbacul iese din tablou/ecran

La prima vedere aș spune că lumea și-a recăpătat bunul simț odată cu respingerea unui personaj grobian, cu lipsă de caracter, egocentric, mincinos și violent așa cum este un Donald Trump.

Însă la o privire puțin mai distantă de pasiunile politice, aș putea spune că de fapt asistăm la o formă de devorare auto-fagă a postmodernismului. Ca orice epocă în decadență, vremurile noastre își canibalizează vlăstarele pe tonuri isterico-melancolice.

Dacă până și un ziar ”progresist” ca The Washington Times (Donald Trump –  Postmodern Candidate) îl așează pe Donald Trump în categoria celor care se vor fără de categorie, a postmodernilor, atunci cred că vremurile noastre își plâng pe nedrept nenorocirea. Țapul ispășitor și complexul oedipian se împletesc de minune în a deplasa vina proprie și povara unei istorii dureroase și vicioase în pielea unui singur individ.  Dar pentru a ilustra asta m-aș întoarce puțin în istoria artei (tocmai pentru că artiștii sunt filtrele cele mai clare și vizionare ale tendințelor vremurilor lor). Aș putea merge până la Fr. Goya și cum Saturn își devorează fiul (1823) dar mă voi opri la P. Picasso.

8_3_2016_20160801opart-o8201_s878x702

Illustration on the unpredictable Donald Trump campaign by Mark Weber

Într-una din perioadele sale de ”emancipare” artistică Pablo Picasso  ajunge să fie aproape obsedat de tema saltimbacului. Cu vreo 50 de ani înainte de Societatea Spectacolului a lui Guy Debord și teoretizările academice despre postmodernism, Picasso exprima în licență artistică ceea ce nu avea decât să fie fructul filosofic al unui Marx, Freud și Nietzsche: recuperarea marginalului, a nebunului, a celui fără de script (al vieții, al valorilor). Saltimbacul este un astfel de personaj. El exprimă vocea tăcută a absurdului, a comicului trist, a vorbărețului nicicând ascultat pe bune, a dedublării. Inspirat de La famille de saltimbanques a lui Picasso,  Rainer Maria Rilke scrie Duino Elegies (1923), mai ales cea de a cincea elegie, unde observă că peisajul este unul deșertic (temă regăsită în supra-realismul pustiu/lichid al lui De Chirico și Dali) iar oamenii

… always travelling and with no fixed abode, they are even a shade more fleeting than the rest of us, whose fleetingness was lamented. (…) the ultimate loneliness and isolation of Man in this incomprehensible world, practising their profession from childhood to death as playthings of an unknown will … before their ‘pure too-little’ had passed into ’empty too-much.” (Rainer Maria Rilke: Duino Elegies, W. W. Norton & Company, New-York, 1939, p. 102-103). (Recomand și Picasso, The Saltimbanques de E. A. Carmean Jr., National Gallery of Art, Washington 1980, pentru o mai bună introducere în analiza compozițiilor lui Picasso din perioada și cu subiectul la care fac referire.)

tumblr_n80y0tlwx51sfcoizo1_1280

La famille de saltimbanques by Pablo Picasso, 1905

Distorsiunea, costumul care obturează particularitățile corpului, machiajul și identitatea lichidă, transformarea realității într-un reality show,  flexibilitatea și agilitatea ca atuu-uri în a suplini cererea stăpânului, glorificarea rolului anti-sistem/ordine societală, al outsider-ului, caricaturalul, toate acestea sunt teme ale arlechinului/saltimbacului/nebunului comic de serviciu care sunt inovatoare pentru structura gândirii moderne/academiste din timpul lui Picasso dar devin vectori de succes în noua paradigmă a modernității târzii. Pseudo-imaginea/evenimentul/realitatea/omul este noua forță regulatorie a timpurilor noastre (și nu avem scuze pentru ignorața noastră tocmai pentru că am fost avertizați încă din 1962 de către Daniel J. Boorstin The Image. A Guide to Pseudo-events in America, ca să nu mai vorbim de Debord, Jameson, Baudrillard – lecturi necesare în înțelegerea acestei tranziții).

Da, uitându-se la D. Trump, postmodernul se descoperă în oglindă nud, de aici și reacțiile patologice, starea de negare și mania autofagă anesteziată pe termen scurt. Trump este saltimbacul ajuns la amvon/pupitrul candidatului la președenție, el este show-manul ieșit din ecran, este caricatura idolatriei self-esteemului, auto-portretul distorsiunii, el este eroul comodității înțeleasă ca virtute, figura explicită  a grotescului banal acceptat ca autenticitate. Trump este eroul care se luptă cu circularitatea cotidiană ca eliberare de taboo-uri, întruparea slăbiciunii psihice ca polifonie virilă a limbajului, exemplu perfect de violență lingvistică teoretizat de cultura (înaltă și populară) ca stimulant cultural și relaționar. El este copilul serial al modernității târzii, înfășurat în orice etichetă disponibilă și potrivită interesului imediat, contingent și autonom! Ce mai, o splendoare de postmodern dincolo de bine și rău!

Virtuoasa ipocrizie sau despre Inchiziția hippy

Mania anti-Trump descoperă cel puțin două dintre uimitoarele contradicții ale omului recent:

  • Instinctul inchizitorial purist al celor ce adoră relaxarea etică. Să te ferească Dumnezeu de morala celor fără de morală – nicio șansă de iertare, reabilitare, har!
  • Homofobia, ofensa, jignirea și violența mecanismului țapului ispășitor au devenit ornamente deloc neglijabile și onorante ale celor care pretind că luptă împotriva homofobiei, ofensării, jignirii și harțuirii (bulying). (Da, domnul De Niro instigă la violență și își oferă pumnul pentru fața lui Trump, golanul ăla violent și jignitor, iar toată lumea bună și finuță, “non-violentă ,  luptătoare împotriva homofobiei și a bullying-ului”, este excitată de emoție și reverberează  cu suflețel adorator din North Korea la așa sacrificiu de sine. Demență a ipocriziei postmoderne!)

Cea mai bună metodă de a dezarma și face de rușine o pacoste bolnăvicioasa ca Trump este să îi speli picioarele, să îi întinzi mână prieteniei în timp ce îi ceri să se pocăiască de mizeria produsă. Dacă un Iuda a avut o astfel de șansă…

Găsesc foarte trist și descurajator cât de mult se multiplică un Trump în cei ce-l contestă!

Nu-i ironic că generația hippy,  cea cu eliberarea sexuală și freudismul cool, ajunsă acum la butoanele puterii, se află în poziția inchizitorului puritan față de cel ce continuă tradiţia celor fără de rușine și pudicitate?  La fel de ironic e faptul că descopăr creștini ”puriști” luând apărarea unei astfel de nebuloase fără de morală și responsabilitate ca Trump, apărându-l împotriva relativiștilor situați acum în rolul de călăi în numele virtuților! Ăsta da teatru ionescian!

Vorbind de limbajul porcos și dezonorant al lui Trump vis-a-vis de femei, de ce să ne mirăm/ofticăm de reducționismul genitaliilor feminine din partea unui Trump atunci când în saloanele artistico-literare și prin mai toate sălile conferențiare se aplaudă reducționismul falic al feminismului?

Știam că Trump e un golan fără scrupule, întrebarea e dacă nu cumva criteriul de judecată a unui astfel de persoane publice se cere aplicat și altora,  care sunt însă scutiți și obliterati de astfel de “pretiozități”?

Donald Trump este ultimul hit al The Beatles. Între D. Trump și The Beatles există doar o diferență de nuanță literară, de capacitate a vocabularului, atunci când vorbim de misoginismul și “obiectificarea” sexuală a femeii (John Lennon avea și o calitate în plus – își bătea soția). Să dăm cetire de la The Beatles, cei adorați de tinerii inclusivi și open-minded, oripilați de cuvintele lui Trump, ca să vedem cum stăm cu “dragostea”:

 – “Back In The USSR”:

Oh, show me around your snow-peaked mountains way down south/Take me to your daddy’s farm./Let me hear your balalaika’s ringing out/Come and keep your comrade warm.”

– “Come Together”:

Come together, right now, over me. (that sounds very similar with “cum….”)

– “Girl”:

as a joke, George Harrison and Pr aul McCartney repeated “tit” on the backing vocals. Most people don’t notice it or think they are singing something more innocent.

– “Happiness Is A Warm Gun”:

When I feel your finger on my trigger Happiness is a warm gun

– “I Am The Walrus”

Crabalocker fishwife, pornographic priestess

– “Penny Lane”

fish and finger pie in summer

The Beatles au admis că ‘fish and finger pie’ era jargonul levilor Liverpudlian schoolboy pentru atingerea genitaliilor feminine.

-“Please Please Me”

Last night I said to my girlYou know you never even try girlCome on! (Come on!)Come on!! (Come on!!)Come on!!! (Come on!!!)Come on!!!! (Come on!!!!)Please please me….Oh yeah!!!!The way that I please you!

– “Why Don’t We Do It In The Road”

Why don’t we do it in the road. No one will be watching us,why don’t we do it in the road!

-“With A Little Help From My Friends”

What do you see when you turn out the light? I can’t tell you but I know it’s mine.

-“Run For Your Life”

Well I’d rather see you dead, little girl/Than to be with another man/You better keep your head, little girl/ Or I won’t know where I am

PS.

Se poate ieși foarte ușor din imposibila alegere a măgarului lui Buridan și fără a oferi argumente “biblice” în favoarea unui candidat (Clinton sau Trump). Aici consider că Miroslav Volf s-a pus exact în poziția unui evanghelic care justifică “biblic” pe Trump. Deziluzionarea e status quo-ul politicii, mecanismul prin care, de obicei, se face diferență între cei buni și cei răi. Domnul M. Volf, cu toată experiența și capacitatea sa de a transcende bipartizanismul, pare a fi o victimă facilă și voluntară a unei astfel de deziluzionari (și nu e prima dată), comună de altfel oricărei poziționări ideologice – de dreapta sau de stânga.

Nu, nu trebuie să iasă Trump pentru că doamna Clinton “are mai multe elemente creștine” ci pentru că altfel s-ar perpetua periculoasa comoditate semiotica de a pune în cârca puterii politice a creştinilor toate bolile convenabile ale lumii! Oleacă de asceza politică face bine/vitaminizeaza statutul moral și misiunea christica cu care ar trebui să fie ocupați creștinii mai întâi, inclusiv D-l M. Volf!

Deci dincolo de satira distopică în condițiile date sper ca Hilary Clinton să iasă președinte al SUA pentru că:

1. avem o impostură care trebuie interzisă

Trump nu reprezintă deloc spiritul și valorile conservatorismului – el este de fapt o întrupare perfectă a violenței socialismului misionarist.

2. avem o altă impostură ce trebuie accelerată pentru a-i grăbi demascarea (cu o continuare a dezastrului Obama s-ar mai tăia din avântul criticist al “liberalilor leftiști” (riguros vorbind, ce contradicție de termini!) prin care parazitează cu succes mințile puerile – decât o caricatură a dreptei, mai bine o “poamă” socialistă – poate în cele din urmă lumea își va da seama ce înseamna “left”, chiar cu riscul ca aceasta să își adune tot mai multă putere și cenzură – ca în epoca Obama);

3. avem nevoie de o clarificare a standardelor

Lumea post-crestină are nevoie de un creștinism veritabil, nu de unul ce se ține cu dinții de fotoliul privilegiilor – dreapta creștină din SUA ar avea prilejul unei re-evaluări a propriei pozitii în lumina standardelor și modelului christic – întotdeauna joaca creștinilor la butoanele puterii le-a stârnit apetitul de a se conforma standardelor lumii, nicidecum ale lui Hristos);

4. să-i lăsam diavolului rolul de a se juca cu apocalipsa, alipindu-ne mai tare de Cel ce îi va semna sfârșitul farsei!

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s