Love wins!

There are two ways to slide easily through life; to believe everything or to doubt everything. Both ways save us from thinking. (Alfred Korzybski)

Negustorii sloganurilor

Vremurile noastre sunt vremuri tare iubărețe! Căci după două războaie mondiale și atâta trudă zgomotoasă a ideologiilor maximale născute din platforma metafizică a socialismului care vroia cu orice preț un om nou și o nouă societate, ce-i mai rămâne omului postmodern de făcut? Să facă exact aceleași greșeli ale trecutului în contul nou al inocenței sale, absolut originale și neimaiîntâlnite în istorie până acum! Și asemenea iluștriilor predecesori într-ale dreptății de sine, conștiința istorică narcisistă, mesianică, a postmodernului trebuie să depoziteze toate semnificațiile pozitive în contul  său și să arunce deșeurile în ograda celor care nu-i văd luminița de sfânt al epocii. Maniheismul răsturnat (forțele istoriei sunt clar delimitate în cele ale luminii, binelui, spirituale și cele ale răului și întunericului, ale materiei), marcionismul (evoluția lui Dumnezeu implică ”diferența enormă” dintre Dumnezeul VT, care era o ”zeitate împrumut, păgână, violentă și răzbunătoare, plină de capricii”, și Dumnezeul NT, cel al dragostei)  și alte erezii gnostice își trăiesc în postmodernism a doua tinerețe (ca revanșă față de jocul pierdut în primele secole ale creștinismului în fața ortodoxiei catolice). Așadar dragi pionieri, vă rog încolonarea că avem treabă!

Ei bine, chiar și epoca noastră este una a colonialismului – unul al semnificațiilor, care are în spate pufăind o întreagă mașinărie semiotică (media, academia) și legislativă (politicul). De ce? Pentru că acum câștigă nu onestul ci cel care dă senzația cea mai credibilă de onest, performantul cel mai perfid al jocului de semnificații, actorul tragic ce trage cu coada ochiului la reacția emoțională a publicului! Și, ca să nu fie mai prejos, publicul conspiră naiv sau prostește la jocul dublei semnificări, al dramaturgiei vocabularului absoluturilor vremii! De altfel nicicând în istorie nu am văzut ca adorația turmei să fi avut o oglindă atât de mincinoasă în care să se admire – să-i dăm deci mass-mediei ce-i aparține!

Un Frankestein al alterității sau ura din spatele ”iubirii”

Cică cam așa stăm:

  • cineva îi iubește doar pe cei care i se aseamănă și urăște/izolează/i se face frică/extermină (fizic sau simbolic) pe cel care nu-i asemenea. Iar toate astea sunt însoțite de un asurzitor mecanism propagandistic – ba în numele urii, ba în numele dragostei, păstrând însă puritatea sanitară a distanței dintre identic și diferit! Exclusivismul islamist sau progresist: nimeni nu e (drept sau iubitor) ca noi!” (musulmani devotați sau LGBTQ plini de iubire cosmică!)
  • altcineva iubește și pe cel asemenea (cu scrâșnituri ce se aud de prin toate încheieturile câteodată) și pe cel diferit (spunându-i că are nevoie de aceeași doză de iertare de care are el însuși parte pentru a se bucura de un minim de puritate igienică), fiind în stare să îmbrățișeze pe celalalt diferit în timp ce condamnă identicul/comunul păcătos. Mesajul creștinismului începe cu singura afirmație egalitaristă care nu este ipocrită: toți suntem cam la fel de păcătoși, adică rebeli  și lipsiți de Dumnezeu! Doar acel Unul este diferit dar chiar așa, El a devenit asemenea nouă ca să ne arate cum putem fi diferiți de circularitatea familiară în care ne zbatem toți  prin natură!)

Mens-Crusher-Tee-Love-Wins-Peace_45867_2_lg.pngGhici care dintre cele două continente de atitudini este recunoscută și popularizată ca fiind benefică și modelatoare de dragoste și umanism? Și care e acuzată de toate relele naturii umane? (Nădăjduiesc în a avea timpul necesar pentru a pune pe hârtie rodul lecturilor prin care se poate identifica mecanismele de parazitare ale gândirii unui S. Kiekergaard, E. Levinas, R. Girard, de către agili și deloc inocenți negustori ai militantismelor ce fac postmodernismul un teren nociv, nu doar deicidar ci chiar anti-umanist.)

Terapia deconstrucției

Nu cred că ar fi o mare noutate să recunoaștem că Isus a fost unul dintre primii deconstructiviști. De altfel avem în Vechiul Testament o întreagă pleiadă de oameni care sunt fini deconstructiviști. Ori deconstructivismul este un procedeu terapeutic împotriva diferitelor forme de idolatrie, atât de ”omenește, prea omenește”, cum ar spune Fr. Nietzche. Cum poți deconspira ipocrizia unui postmodern (care are o aroganță vizibilă imediat atunci când își asumă gândire slabă, modestie a cunoașterii, nonjudgementalism, deschidere și iubire power-flower a tututor, non-diferențiere categorială spre cuprindere holistică, egalitaristă, non-ierarhică, etc.)? Simplu: pune-l în fața unei alegeri de a-și recunoaște posibilitatea de a fi greșit în ceea ce priveste o idee/persoană conservatoare. Firul de sânge potențial al unei victime ideologice (chiar aroganța obținerii unui nou prozelit) trezește tot nervul de prădător dogmatic, cert și superior al celui ce pretinde a avea exact calitățile morale contrare.

Așadar bârna din ochii progresiștilor este întotdeauna obturată de finețea observațiilor paielor din ochii celorlalți. ”Bârna în sine nu există sau, dacă alegi să existe, nu e treaba ta ce fac eu cu ea”! – i-ar răspunde un dogmatic postmodern deconstructivistului ”homofob” Isus! Tocmai negarea bârnei din proprii ochi face desuetă arătarea cu degetul a paiului din ochiul celuilalt! Ori doar creștinismul serios luat în seamă aduce echilibrul și bunul simț elementar în a face bine nu negând existența problemei celuilalt, ci în modelând mai întâi răspunsul corect la propria mea problemă!

În caz că nu era clar până acum: orice exercițiu democratic (jucat onest pe platformă cumună laică, nicidecum cea sectară/confesională) al unor cetățeni ce își asumă identitatea creştină scoate la iveală deficitul de toleranță și cultură democratică, pasiunile homofobe și noianul de prejudecăți ale celor ce vând gălăgios tocmai lozincile “progresiste” ale asumării identității, diversității, toleranței și open mind attitude. Curat murdar!

Apropo, oare când o să trecem de idealismul și naivitatea cu care privim “superioritatea morală/de perspectivă/epistemologica/civilizațională” a postmodernilor în comparație cu de-construcția furibundă a ipocriziei și violenței celor din epocile trecute, descoperind la postmodernii noștri “veseli” exact aceleași vicii ale naturii umane pe care le condamnam la alții? În acest sens creștinii au șansa de a fi printre singurii realiști și onești umaniști ai vremurilor, restul fiind preocupați cu rapoartele ”tonelor strânse la hectar” ce trădează poziționarea optimistă de partea puterii politice/ideologice. (Un sociolog al comunicării are multe de lucru în observarea strategiilor sectare de comunicare pentru popularizarea unor exlusiviști de nișă – LGBTQ, atei militanți, ecologiști de caviar, etc. – și transformarea lor în minoritatea dominantă, ”mainstream”.)

Concluzii în inimă de carne

Istoria modei lozincilor, indiferent de epoca istorică, păstrează aceeași dualitate între condamnarea facilă a vinovaților de serviciu și simularea compasiunii față de victimele care oferă ascendent de imagine, adică putere, faimă și bani. La urma urmei până și mafioții țin să-si rezolve problemele de conștiință cu acte caritabile și compasiuni captate pe retină. Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei de poziție/modă/clan/trib/clasă/mafiote, ar trebui să învățăm de la Dumnezeu: i-a condamnat pe toți, indiferent de diferențele dintre ei, pentru a se îndura de toți prin jertfa unicului Său Fiu.

Dacă ”the memory of insults is the residue of anger!”(St. John Climacus) atunci dicționarul iubirii nu cunoaște cuvântul “homofobie”! Dacă chiar respingem spiritul Inchiziției și al maniei puterii/controlului, cei care chiar iubesc nu pot fi milițieni ai urii și nici nu vor fi preocupați în aruncarea plaselor/etichetelor urii peste cei ce nu le împărtășesc iubirea. A se vedea diferența imensă dintre iubirea christică (iubirea și iertarea celor ce l-au trădat și crucificat, a inamicilor, etc. Ioan 13) sau cea paulină (1 Cor. 13- dragostea care îndură, iartă, etc.) și cea proclamată cu fanfaronadă narcisistă și cu instrumentele de coerciție ale statului, academiei, chiar ale bisericii!

De altfel ”creștinismul postmodern” nu e doar fratricid ci e o parodie, o simetrie răsturnată față de ce era creștinismul până nu demult. Acum cel care trebuie “mântuit” nu e omul ci Dumnezeu. El este cel ce are nevoie de PR-ului nostru. Ros de marcionism (Dumnezeul Cel bun, iertător și iubitor din Noul Testament vs cel răzbunător din Vechiul Testament), universalisme de tot felul (”enjoy you life, do not worry about God and his final judgement”), etc.., creștinismul 2.0 își ratează cu brio tocmai consistența semantică a dragostei pentru că exlude sensul jertfei lui Hristos…

love-wins-shadowrockchurch

Love always wins! What love? Wins what?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s