Obosit de Dumnezeu

Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?

(Eclesiastul 7:16)

1. Oboseala

Trebăluind prin viață, ne ghiontim în continuu cu acea umbră care ne urmărește  conștiința pretutindeni. Am vrea să o alungăm, să o acoperim, să o stingem sub mâna noastră furioasă! Vrem să ne trăim pasiunile egocentrice, iubirile vicioase și rumorile vanitoase fără a fi incomodați de ea! Până și virtuțiile noastre atent lustruite în fața altora par simple cârpe atunci când ne găsim în fața întunericului luminat al acestei umbre! Tocmai de aceea vrem să fim doar noi și umbra noastră, nicidecum a Altuia!

Zădarnic… Ea ne cuprinde dinafară, dinăuntru, dinainte și dinapoi, ne precede în timp și continuă să fie și după ce ne-am stins pe pământul ăsta, ne-a alcătuit până în cele mai mici detalii în chimia celulelor noastre și ne curtează curiozitatea când ne uităm la imensitatea universului de deasupra noastră. Unde și cum putem să ne ascundem de Tine?

Însă o șoaptă ”binevoitoare” ne oferă soluția: cea mai eficientă cale de a scăpa de umbra Celui de fără sfârșit este să punem altceva în locul Lui. Și asemenea poporului obosit de așteptarea poruncilor lui Dumnezeu, purcedem la fabricarea de idoli:

Poporul, văzând că Moise zăbovește să se coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron și i-a zis:

“Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut.”

Aaron le-a răspuns:

“Scoateți cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor și fiicelor voastre și aduceți-i la mine.”

Și toți și-au scos cerceii de aur din urechi și i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta și a făcut un vițel turnat. Și ei au zis:

“Israele! iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului.”

Cand a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui și a strigat:

”Maine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!”

A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exod 32:1-6)

Odată ce

  1. problema revelației este pecetluită (făcută imposibilă, neputincioasă-Dumnezeu nu mai poate vorbi, cel prin care vorbea e pierdut printre detaliile necunoscutului și nesiguranței – ”omul acela… nu știm ce s-a făcut”),
  2. inițiativa trebuie luată în mâinile proprii  (”Haide, fă-ne”) și
  3. create mijloacele regulatorii (”fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră”) pentru ca
  4. infuzia de rațiune semnificantă să justifice practici sociale ce gravitează în jurul (4′) plăcerii individuale și (4”) a conformismului social (”poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace”).

Chiar dacă presiunea vine din partea poporului, Aron preotul, ca reprezentat al lui Dumnezeu, este cel care se pliază pe cerințele ”progresiste”/deconstructiviste/nihiliste ale poporului. Creativitatea lui Aron constă în nu atât aducerea Dumnezeului care i-a scos din Egipt în tiparele religioase ale vremii și culturii (Dumnezeu Însuși folosește aceste cadre ca formă de comunicare a Cine este El) ci reducerea Lui exclusiv la aceste cadre culturale.

Imanentizarea transcendentului prin reducționismul naturalist începe cu imposibilitatea revelației și se face de către cler la cerința presiunii culturale și sociale pentru a suplini nevoile entropice și agenda amoralistă a populației! Sună foarte liberal/postmodern/progresist, nu? NICI NU ȘTIM CE VECHI SUNTEM!

732_copy_2_38Peter Meller: Worship of the Golden Calf

2. Oaza iluzorie

Eliberați de ”fantasmele” trecutului, de povara așteptării grabnice a vorbirii lui Dumnezeu de pe vre-un Sinai privat, privim arogant peste umăr la cei care care încă mai așteaptă și cred că Dumnezeu e Cel care vorbește cu Moise și ne scârbim de limitele naturii lor umane pentru … a ne  sorbi neputințele propriei naturi umane. De-conversia multor creștini este fenomenul gălăgios al celor ce dau glas propriilor neputințe de a crede în Dumnezeu atunci când privesc la idolii celor care se laudă cu a lor credință în Dumnezeu. Tragedia e că și ei se află exact în aceeași situație a idolatriei, a construirii de noi idoli care să suplinească alungarea/acoperirea/stingerea furioasă a umbrei Celui Atotputernic. Tocmai acești oameni se cred foarte neprihăniți și se arată foarte înțelepți, pierzându-se astfel pe sine. (A se citi AICI încă o poveste tristă a înlocuirii Dumnezeului care a avut putere să mântuiască un întreg popor din Egipt cu idolul facil al mâncării, băuturii, dansului orgiastic și numelui legat de smoală și cărămizi.)

Dacă renunțăm la izvorul apelor vii, cu siguranță că ne vom construi puțuri mereu nesatisfăcătoare. Idolii de azi încep să sune astfel: “viața (eu) are (am) sens doar dacă

  • am putere și influență asupra celorlalți” (idolatria puterii)
  • sunt iubit și respectat de _____.” (idolatria aprobării de ceilalți)
  • am acest tip de plăceri, o calitate anume a vieții” (idolatria confortului)
  • sunt în stare să controlez viața mea în ceea ce privește _____.” (idolatria controlului)
  • oamenii depinde de mine și au nevoie de mine.” (idolatria ajutorului)
  • cineva este acolo să mă protejeze și să mă țină în siguranță.” (idolatria dependenței)
  • sunt complet liber de orice obligații și reponsabilități în a avea grijă de cineva” (idolatria independenței)
  • sunt foarte productiv și eficient în munca mea” (idolatria muncii)
  • mi se recunosc toate realizările .” (idolatria rezultatelor)
  • am un anumit nivel de bogăție, libertate financială și ceva posesiuni frumușele.” (idolatria materialismului)
  • ader la codurile morale ale religiei mele și le împlinesc în activitățile religioase” (idolatria religiei)
  • această persoană este în viața mea și sunt/este fericită împreună cu mine.” (idolatria fericirii personale)
  • mă simt total independent de orice formă de religie și trăiesc conform propriei mele morale și principii ale rațiunii mele autonome.” (idolatria a-religioasă/atee)
  • rasa și cultura mea sunt superioare și trebuie recunoscute ca atare .” (idolatria rasială/culturală)
  • sunt acceptat de un anumit grup social sau profesional.” (idolatria elitismului)
  • copii sau părinții sau soțul/soția sunt fericiți (cu mine). ” (idolatria familiei)
  • Doamna/Domnul Perfect este îndrăgostit(ă) de mine.” (idolatria relațiilor)
  • sunt în suferință și doar atunci mă simt vrednic de a iubi/fi iubit și să scap de vinovăție.” (idolatria suferinței)
  • cauzele mele politice sau sociale sunt generatoare de progres.” (idolatria ideologiei)
  • arăt într-un anumit fel.” (idolatria imaginii) (Timothy Keller, Counterfeit Gods: The Empty Promises of Money, Sex, and Power, and the Only Hope that Matters, Penguin Books, 2011)

3. Odihna

Un profet ce a stat singur în fața  unui popor întreg, poruncind chiar lui Dumnezeu să se reveleze la glasul lui, are drept răsplată pentru curajul și credincioșia lui… o amenințare cu moartea din partea reginei țării sale și o tăcere asurzitoare din partea Dumnezeului a cărei onoare o tocmai apărase riscând totul:

”Să fi fost totul o iluzie? Să fie Dumnezeu capricios și neputincios ca ceilalți idoli din bazinul culturilor și religiilor de dimprejur? Să fi înțeles eu greșit totul? La ce folos să fiu neprihănit? La ce folos toată experiența și cunoașterea de până acum?”

Ilie era obosit de Dumnezeu! 

Iar când ești obosit de Dumnezeu fugi, fugi cât mai departe!

În absența vorbirii lui Dumnezeu, urmărit de inamici dar și de propria angoasă, la doar o zi de la fulminanta reprezentație de putere și autoritate în fața întregului popor, Ilie fuge din nordul Israelului tocmai în colțul cel mai sudic al Iudeii. Siguranță față de potrivnicii vremurilor! Însă suficient de departe de Dumnezeu?

El s-a dus în pustiu unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât parinții mei.” (1 Împărați 19:4)

În toată această letargie și neputință, Dumnezeu se apropie de Ilie trimițănd un înger care să îi asigure nevoia de hrană, re-memorând astfel experiențe trecute în care Dumnezeu era Cel care se revelase, ocrotise și dăduse speranță (1 Împărați 17:1-6).

Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și a zis:

“Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.”

El s-a sculat, a mâncat și a băut; și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. (1 Împărați 19:7-8)

Când ești obosit de Dumnezeu acesta te invită la… Sinai. Ilie reface experiența de 40 de zile a lui Moise la Sinai (Exod 24:18), dialogând cu voce tare sau cu cea a conștiinței cu Însuși Dumnezeu. Confruntat cu dezamăgire, slăbiciune, ură din partea altora, frică și nesiguranță, cel mai simplu e să fugi de Dumnezeu! Ei bine, Ilie alege să asculte de înger și fuge spre Dumnezeu, reface legătura revelației, pune puzzle-ul înapoi, ascultă înainte de a întreba, își re-analizează experiențele și teologia în lumina dialogului său cu Dumnezeu. Dumnezeu care vine nu prin puterea unei evidențe empirice de necontestat, impunătoare, ci într-un susur blând, firav, potrivit anatomiei sufletești a celui dezamăgit. Ilie descoperă astfel să nu se creadă  nici prea neprihănit (”mai am 7000 de bărbați în Israel care nu s-au pângărit cu idoli”) și nici prea înțelept (Eu voi face judecata, tu doar ești parte a planului Meu în a o realiza – ”Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustiu până la Damasc și când vei ajunge, să ungi pe…)

Multe activități făcute în numele Domnului ajung să obosească atât trupul cât și sufletul. Din când în când trebuie să ne retragem în pustie, singuri cu … Dumnezeu!

Acolo vom avea o conversație onestă, cu durerile noastre coafate de mersul ritualic prin banalitatea cotidiană, cu dezamăgirile noastre ascunse de indiscreția celorlalți, cu speranțele noastre frânte ce vin din alchimia unor certitudini prost alcătuite și asumate.

Acolo, pe Sinaiul nostru, ne vom re-evalua credința noastră – dacă ea e în adevăratul Dumnezeu al izbăvirii sau dacă nu cumva a ”evoluat”/contextualizat în tentația comodă a unui idol care să ne servească poftele.

Acolo vom calibra nu revelația lui Dumnezeu în termenii încrederii noastre ci încrederea noastră în Dumnezeu în lumina revelației Sale!

Acolo, în pustia sufletului, în siguranța intimității cu Dumnezeu, ne vom plânge eșecurile și șterge lacrimile de pe fața unui Dumnezeu care plânge laolaltă cu noi!

Astfel de momente sunt absolut necesare sănătății noastre psihice și spirituale. Cel puțin din când în când e bine să ne gândim la ”Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?” (Eclesiastul 7:16).

Iar celor ce vin cu inima ruptă în bucăți Dumnezeu nu le oferă dragostea în bucățele ci se oferă pe Sine!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s