Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (aroganțe ale “modestiei”)

Știm periculos de puține lucruri

Mintea umană e o foarte ocupată uzină de idoli. Unii sunt zgomotoși, alții tăcuți dar cu toții sunt aroganți și posesivi. Vor cu obstinație supremația în panteon, eticheta cea mai strălucitoare, tronul cel mai înalt, păienjenișul de concepte și cauzalități cele mai sufocante pentru mintea umană. În labirintul umbrelor și penumbrelor atâtor necunoașteri orice luminiță explicativă, cât de cât coerentă, e îmbrățișată cu emoție mesianică. Vrem certitudinea, fie ea cât de mică, fie și cea a universalității incertitudinii și neputinței întru cunoaștere. În tot acest proces de construire a pilonilor pe care să așezăm cerul de lucruri din fața, spatele, deasupra și interiorul nostru ne întâlnim cu vocea celorlalți. Câteodată comunitatea hermeneutică/interpretativă funcționează ca un veritabil cenzor al patologiilor erorilor mutante, cu chip de adevăr, ale indivizilor, altădată ea însăși este monstrul asupritor de care trebuie să fugim, căpătând ea însăși virusul prejudecăților pe care a trebui să le deconspire ca atare. Cu alte cuvinte, individul poate fi atât lunatic cât și profet singuratic precum comunitatea interpretativă  poate fi vocea alterității care păstrează igiena mentală atunci când indivizii trăiesc mesianisme iluzorii și nocive, dar și se poate transforma în pumnul totalitar al adevărului votat de majoritate. Nu trebuie subestimată uimitoarea cerbicie individuală cât și colectivă  cu care ne apărăm dreptul de a avea o frânghie în labirintul întunecos al necunoașterii umane. Ori această tensiune teribilă între puținul minții și prea-multul și diferitul imperiu al cunoașterii dă naștere aventurilor întru cunoaștere, aventuri de cele mai multe ori tragice, cu regrete târzii, retractări tardive, tăceri complice, dar și cu irumperi de claritate, pași în fața/contra/înapoia mulțimii stăpâne pe propriul confort.

Dumnezeul Cel viu pare a fi cu totul diferit de idolii minții: El, regele oricărei pretentiozități metafizice, își leagă numele de oameni (Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul lui Israel, Tatăl Meu), curtează omul cu dragostea Lui și se lasă căutat pentru ca, în cele din urmă, să sfârșească în mâinile noastre umilit, pălmuit, crucificat de noi, adoratorii idolilor viciilor prejudecăților și limitelor noastre. Ori tocmai învierea Lui Hristos este dovada cea mai clară că până și “specialiștii” în cunoașterea lui Dumnezeu sunt găsiți la furat pe câmpii. Chiar și după înviere, sau mai ales după ea, Dumnezeu invită, bate la ușă, se lasă chemat și invitat dar nu intră cu bocancii, nu răsplăteşte cuvintele de ocară pe care i le adresăm atunci când nu ne suplinește nevoia idolatră de comerț al favoritismelor. Ne cere curaj de a sta fermi împotriva colectivităților idolatre și violente în aceeaşi măsură în care ne îndeamnă a fi parte slujitoare a unui corp social care ne ajută în veghere, creștere și slujire. Ne încurajează să ne multiplicăm cunoașterea întru El dar nu ne suprimă voința, nici nu extirpă brutal natura care ne împinge de multe ori la flirturile cu coada ochiului față de idolii convenabili. Ne cere încuviințarea și devotamentul pentru a-și deschide șantierul schimbării minții, voinței, imaginației și sensibilității, având însă posibilitatea de a-L da afară, de a-L (re)nega, arunca afară ca o cârpă și iluzie periculoasă,  ne cere credincioșie ca într-o relație de dragoste pre-maritală având promisiunea că ni se va arăta din nou când pregătirile de nuntă vor fi gata. Din păcate până și toată vorbăria în jurul lui Dumnezeu Cel Înviat se transformă într-o luptă idolatră. Ne încolonăm gălăgioși în partide filosofice/teologice uni-oculare care știu a tușa grosolan limitele celorlalte partide filosofice/teologice pentru a se desfăta în iluzoria libertate nelimitată a propriei carcere conceptuale. Uite așa demarcări naturale – ce ar trebui considerate din pricina diferențelor de sensibilitate și imaginație – sunt absolutizate ca reverențe idolatre.

Jean Delumeau spunea la un moment dat că ar fi o greșeală să ne imaginăm creștinismul doar în haina culturală mediteraneană (catolică îndeosebi). Creștinismul oferă suficient orizont de cunoaștere, sensibilitate și de imaginație încât să permită cântații gregoriene sau copte, percuții africane, chitări anglo-saxone și corale nazale estice. Oare aceeași diversitate se păstrează și în cazul “adevărurilor teologice”? Și da și nu deopotrivă, depinde de ancora de siguranță care o aruncăm pentru a nu naufragia cu barca spartă de stâncile și talazurile necunoscutului! Ori fără această ancoră/ mână în afara cazului de studiat/rațiune dincolo de pasiunea psihanalizabilă a propriului unghi nu facem altceva decât să subscriem la o partidă ce se luptă feroce pentru supremația luminiței din labirintul întunericului necunoașterii.

Trecut puțin prin experiența cunoașterii de tip ortodox -răsăritean și apoi cel protestant-occidental (având un miraj prudent față de catolicism) am suficiente motive să găsesc motive de sclinteală atât la indivizi cât și la comunități hermeneutice creștine, ortodoxe și protestante deopotrivă. În sensu stricto diavolul este primul teolog al

  • “îndumnezeirii” (theosis) tocmai excluzând orice vinovăție, element moral, de responsabilitate, penitență și dreptate părintească,
  • al sinergiei faptelor (cu ale căror eșec apoi te are la mână),
  • al iconografiei (ca derivă istorică idolatră a devoțiunii în Duh – remarca lui Pavel Evdochimov că “icoana manifestă Duhul” mi s-a părut regretabil regres teologic și devoțional încă de când eram un ortodox “cu acte”, un Isaia ar avea ceva remarci pertinente la remarca lui Evdochimov, ca să nu vorbim de Isus și apostoli),
  • euharistiei (nu trebuie căzut nici în mistica neo-platonică, negaționistă a realității fizice, și nici în cea a oracolelor de factură păgână – Euharistia nu trebuie mixată cu mentalul mistic dionisiac sau păgân ci trebuie interpretată în context iudaic),
  • eclesiologiei  și ierarhiei sacerdotale (ca idolatrie a mecanismelor cultice, a suficienței și siguranței pe care o aduc acestea – cu excepția psalmilor/imnurilor ce țin de revelația divină explicită, devoțiunea personală poate fi inspiratională dar nicidecum nu trebuie instituită ca fiind dogmatică tocmai pentru că în timp ea devine simplă literă moartă, repetiție goală – a se vedea cum a început liturghia unui Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare și la ce comercializare sterilă a ajuns azi, aceeași tendință se vede și în industria imnelor și a “praise and worship” din partea (neo)protestantă).

La fel diavolul ar avea ceva motive de exaltare citindu-l pe Luther și formele lui de idolatrie (instanțierea mecanismului hermeneutic ca noua sinergie/instituție sacerdotală, idolatrizarea textului în defavoarea relației și deschiderii spre cunoaștere ”slabă”, non-binară, aroganța predestinării, individualismul sectar, etc., adevărați părinți ai modernității târzii)…

Revenim astfel de la examenul de maturitate spirituală și intelectuală la jocuri serioase de grădiniță, pe când prescripția divină era să venim cu inima de copii ca să creștem în mintea coaptă a alegerilor mature.

În recomandarea pe care Brian McLaren o scrie pentru o carte pe care am citit-o recent (Timothy Beal, The Rise and Fall of the Bible: The Unexpected History of an Accidental Book) acesta declară că

A lot of us know just enough about the Bible to make us dangerous.

(se face referire la devoalarea insipidei pretenții de revelație a ceea ce este de fapt un imanent și “întâmplător” proces al formării canonului biblic ca reglare de conturi între partide religioase carnasiere, conspiratiste și violente). Cu alte cuvinte Dumnezeu e cu totul neputincios, dacă nu cumva e deja mort, în fața vorbăriilor noastre în numele revelației Sale. Interesant mi se pare tocmai faptul că efortul de respingere al raționalismului protestant clasic se combină la unii ”emergenți” post-moderni, ”liberali”, cu o formă de parvenitism intelectual, vizibil prin parazitarea unor lecturi patristice și a teologiei apofatice. Dacă ar ști ei ce ”fundamentaliști” sunt Sfinții Părinți în asumarea corpului revelației vechi și nou-testamentare…! Ori apelul la spiritualitatea răsăriteană ar trebui să vină ca o completare prin care lupta oamenilor cu Dumnezeu este vizibilă și prin altfel de cadre mentale decât cele moștenite de scolastica apuseană, dar nicidecum ca terapeutică nervoasă, sezonieră și superficială a frustrărilor neînțelegerilor și experiențelor pastorale din bisericile apusene. (Observ această nervozitate și deraiere pulsională la unii ”crescuți” într-un protestantism deformat și superficial, care acum fac jubilații și jonglări fotogenice cu citate patristice sau experiențe mistice duse la altă margine a confortului mental, fapt ce îmi justifică prudența față de ”revoluțiile” și ”convertirile spirituale” ce cară eticheta absolutismului de la un mijloc la altul. Apropos, oare de ce nu se face dreptate istorică protestantismului, recunoscând că acuma, după câteva sute de ani de gândire și simțire post-Luther, putem vorbi de Patristică Protestantă? Sunt comori de doxologie, devoțiune, imnuri și gânduri profunde care ar face legitimă o astfel de titulatură și sunt convins că oricine, inclusiv un ortodox, ar putea ieși îmbogățit din experiența întâlnirii cu acest tip de spiritualitate).

Cel care exclude grija părintească, dar și de onoare, a lui Dumnezeu cu privire la Cuvintele Lui, va trebui să accepte că e susceptibil de exact aceeași violență, sete de putere politică și paranoia conspiratistă ca cele pe care le ”deconspiră” prin crearea teoriei sale despre revelație, inspirație, canon, etc. (Tocmai de aceea High Criticism e un parazit cu terminologie teologică al filosofiei post-kantiene, un accident al erorilor de argumentare, un reducționism convenabil și o vicioasă aranjare a evidențelor empirice – structura lingvistică folosită în Pentateuh e mai veche decât cea a ebraicii post-exilice și chiar mai mult, arheologia biblică oferă deja suficiente elemente empirice pentru a deconstrui teoria canonului ebraic ca element de coeziune politic-identitară în contextul robiei babiloniene, al celui de al doilea Templu – iată cel mai recent exemplu – Algorithmic handwriting analysis of Judah’s military correspondence sheds light on composition of biblical texts)

Poate că ar trebui să conștientizăm aroganța post-iluministă, atât de vizibilă la postmodernii modești atunci când vor să neutralizeze alteritatea prin apelul la relativism (sau teologia apofatică la modă prin unele locuri) și când își proclamă totalitarismul prin certitudinea în manipularea “dovezilor” științifice. Poate că e necesar un bun echilibru între ne-suficiența cunoașterii noastre și posibilitatea lui Dumnezeu de a vorbi, echilibru care ne tine treji într-un proces continuu al cunoașterii.

12963715_10201586853029715_5313286327732405410_nPoate că Împărăția lui Dumnezeu înseamnă (și) deschidere către voia Lui care se face atât în cer cât și pe pământ, voie care face apel la cunoaștere empirică, rațională, emoțională și de imaginație. De o astfel de transcendere a limitelor avem nevoie, transcendere care poate valoriza atât un Luther cât și un Grigorie de Palama, cu condiționările lor de rigoare. Conștientizând cât de puțin cunoaștem și fiind siguri că Dumnezeu nu vrea să ne piardă pe drumul către Sine, nu rămâne altceva de făcut decât să cercetăm lucrurile pe credem că le știm pentru a primi pe cele care nu știm. Iar această cunoaștere nu e ocazia construirii unui nou idol ci a unei slujiri mai generoase, sensibile și conștientă de sine, mai asemenea lui Hristos.

Conștienți de lucrurile care stau să vină și să fie descoperite, ar fi bine să nu risipim investiția pe care Dumnezeu a făcut-o deja în istoria umanității, așa cum vom vedea în articolul următor!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s