Monopolul virtuților sau regnul ipocriziei

Un imigrant non-caucazian dintr-o țară și cultură non-europeană, ce cunoaște toate treptele succesului academic și public într-o țară occidentală care l-a adoptat, este una dintre persoanele cele mai în măsură să vorbească despre periculosul monopol al virtuților de către stânga ”progresistă”. Nu e vorba aici doar de opțiune politică și design economic ci de concepție a lumii, valori și design al fiecărei părți a ei.  În timp ce diversiunea Donald Trump își consumă deliciul și oroarea, establishmentul politic își continuă victorios marșul victorios al strângerii a tot mai multă putere în mâinile sale.

trailer-purple-hillary-stage-870x430

O covărșitoare parte din media, academia, instituțiile publice, ong-urile și bisericile din America sunt înrolate într-un activism ce proclamă idealuri brutal maltratate și folosite de propria avariție ideologică. Socialismul este o veritabilă industrie a etichetelor,  exploatând azi nevoia de a fi diferit, dusă la extrem, pentru a obține în final paradoxul uniformizării.

Este îngrijorător procentul și omogenitatea de gândire socialistă a multor tineri și intelectuali din Occident. Și mai îngrijorătoare este epidemia acestui brainwash colectiv în colegiile creștine și în bisericile din America de Nord. De fapt temerarii socialiști și corecți politic din bisericile din România multiplică serial mantre epuizate din Occident. Asta nu înseamnă neapărat că nu gustă acum din slava deșartă de a fi ”originali” și ”deschiși”. Ignoranța unora e o adevărată mană cerească pentru alții!

În această preocupare atletică de a deveni obez într-ale unidecționalului ”justiției sociale” socialiste, se pot obseva câțiva pași ce trebuie musai parcurși:

1. Rescrierea istoriei

Moda în istoria ideilor (filosofice/religioase) se schimbă în funcție de unghiul și locul în care e aruncată lumina reflectorului. Nu ar strica însă să ne uităm mai cu atenție și la cel care manevrează reflectorul – de obicei o face ca el să rămână în umbră/întuneric.

În epoca “justiției sociale” istoria e scrisă de noii învingători, de cei care se prezintă ca fiind victime mai credibile decât ceilalți.

Tocmai de aceea sunt admirabile certitudinea și claritatea istorică a recenților postmoderni care știu cum au stat lucrurile în trecut pentru a garanta azi relativismul tututor celorlalte perspective excluse de la masa bogată a adevărului corect politic. Întreabă orice tinerel ce mustește a Marx, Nietzsche Foucault și Chomsky cum e cu cruciadele, Inchiziția, convertirile forțate, genocidul amerindienilor, etc, și o să descoperi o uniformitate doctă și sigură cum nici propaganda comunistă, cu toate sforțările ei sisifice, nu putea produce. E uimitor cât de unilateral poți fi atunci când îți clamezi ”incluziunea” și ”dechiderea minții”! În socialism retorica bate viața – prin propagandă – tocmai ca să nu mai ajungi la momentul când realizezi că viața, așa chinuită, maltratată, scursă prin temnițe, întuneric, foame și lacrimi, își ia revanșa de la retorica socialistă (printr-un Soljenițîn, Goma, Steinhardt, etc.)

2. Victimizarea este imposibilă fără diabolizare

Ce greu vedem evidențele: creștinismul e cu adevărat egalitarist pentru că ne face egali în natura păcătoasă dar și în posibilitatea de a fi mântuiți. Socialismul consideră doar pe unii păcătoși (”white/ rich/ European/ Christian/ male/ heterosexual/ adult privilege”), mântuirea fiindu-le refuzată categoric pentru că se operează acum cu favoritisme evidente (”origine sănătoasă”, ”victimă” ”discriminare pozitivă”, ”cote pe baza …”, etc.).

A se lua următorul meme și analiza/deconstrui mesajul său explicit și implicit!

Ce simplă e istoria, cu vinovății clare, inocențe și vinovății convenabile! Claritate și certitudine la recenți suspecți cu orice adevăr (care le contrazice propriile prejudecăți)! La o analiză serioasă acest meme perpetuează paranoia și culpabilizarea generală, adică promovează o formă de rasism și superioritate rasială/civilizațională care ar fi imediat condamnată dacă ar avea drept țintă culturile non-europene! Dar să ne îndopăm mai departe prejudecățile – e forma cea mai simplă și confortabilă de perpetuare a violenței împotriva celuilalt! (As fi vrut ca popoarele din Asia care au năvălit în Europa ca să cucerească teritorii care nu le aparțineau (turcii, tătarii, etc.) să fi avut cel puțin manierismul și disponibilitatea de negociere, de semnare a unor tratate așa cum au făcut europenii când au ajuns în America de Nord, intrând în contact cu populații asiatice migrate și ele în America. Cum ar fi ca romanii și alte populații native ale Europei să ceară despăgubiri și justiție socială pentru toate crimele, violurile, furturile, convertirile fortate pe care le-au suferit (și încep sa le sufere din nou) din partea “colonizatorilor” asiatici?)

Interesant e faptul că undeva, cumva nu se fac niște conexiuni neuronale: cei care își afișează ipocrit compasiunea față de refugiații din Asia sunt aceeași cu cei care justifică savant dreptul băștinașilor din America de Nord de a-si apăra, chiar și prin apelul la violență și omor, pământul și tradițiile în fața “coloniștilor brutali și nemiloși” din Europa. Ce face dogmatismul socialist din oamenii “deștepți și frumoși”!

Este imposibil să ai drept valoare de căpătâi dragostea când ești un vânător versat al ofenselor. De fapt compasiunea autorilor recenți față de identitățile diferite este

  1. un simplu exercițiu de PR pentru doar anumite identități (dubla măsură fiind vizibilă prin disprețul/homofobia patologică când e vorba de creștini) și
  2. o ipocrizie filosofică atâta timp cât valorizează reductionismul naturalist/darwinist.

În ultimul an am început să citesc mai mulți autori de teologie liberală. Văd aici aproape același parcurs ”revoluționar” ca la militanții socialismului politic, aceeași pasiune distructivă izvorâtă din autobiografii cu multe nebuloase, aceeași încredere în menirea civilizatoare e schimbării/revoluției, aceeași cădere în dogmatismul revoluței perpetue. Ce este cel mai trist în lectura “deconversiei” celor ce aderă la teologia liberală este

  1. demisia rațiunii tocmai când abuzează de filiația ei cu demersul critic – considerată a fi naturală – și
  2. o secetă teribilă a imaginației, datorată tocmai explicațiilor naturaliste facile.

Iar în toate, dar absolut toate cazurile lecturate până acum, detaliile biografice sunt determinante în “ghidarea” criticii săltăreț-eliberatoare. Când ai probleme de ordin psiho-socio-emotional e destul de riscant să ți le “defulezi” sub etichete pretențioase – ține de o minimă onestitate să nu folosești istoria, Biblia și pe Dumnezeu în războiul cu sine și cu alții. Aici fundamentaliștii și liberalii se țin strâns de mânuțe, fiind mai asemenea decât ar putea accepta fiecare.

3. Mesia disponibili en gros 

Este de urmărit efectele radicalizării spre stânga a educației în masă – Facebook-ul e o bună oglindă a formei pe care o va lua viitorul! Deja văd tineri

– cu sufletul extirpat de materialism care îmbrățișează hippy ”spiritul pământului” (Mother Earth, etc.),

– înțoliți și înconjurați de gadgeturi corporatiste înjură de foc corporatismul capitalist care le face viața cool,

– își descoperă identități canine/pisicești, etc. pe lângă cele homo/query sexuale, (identitate descoperită în industria socială a sloganurilor originalității),

– ar face un trade între (white) “racists” pentru (Muslim) “rapists”,

– dacă nu neagă realitatea tangibilă atunci o parfumează cu anestezicul ideologic, demonizând necunoscutul care nu se potrivește /e refuzat dogmei ideologice cu termeni din ce în ce mai represivi (totalitarismul lingvistic precede cel socio-politic)

– vor anomie personală cât mai privată, open borders și free education în timp ce reclamă tot mai mult controlul și dădăceala statului, etc.

Văzând contagiunea gratuită și replicarea de masă a revoluționarilor de profesie, cred că acum Marx și Lenin ar zâmbi fericiți: sfârșitul istoriei se realizează prin dialectica nihilismului purificator, cu parousia și damnarea cosmică la pachet!

Pentru curajoși și non-conformiști, a se lua exemplul demersului arheologic din filmul prezentat mai jos (cu limitările culturale de rigoare) și a se aplica exigența criticii la toți idolii momentului din academie, media, politică, biserici, etc.

4. Circularitatea violenței

Trebuie să recunosc public o mare dezamăgire la unii intelectuali: poți fi un versace discipol al valorizării alterității lui Levinas sau al modelului de evadare din mimetismul violenței și al țapului ispășitor al lui Rene Girard și de fapt să fii un totalitarist al sinelui și al propriului univers valoric (adică un anti-Levinas) și un acerbu preot al blamarii  (anti-Girard). A se vedea diabolizarea conservatorilor și fundamentaliștilor de către oameni rafinați și exegeți pretențioși ai nonviolenței din filosofia lui R. Girard (wall-ul unui Brian McLaren sau M. Hardin sunt pline de astfel de ”preaching peace and nonviolence” la adresa conservatorilor). Cu alte cuvinte, te poți cățăra pe umerii unor titani ai gândirii, făcând exact ceea ce ei nu ar fi vrut să faci! Iată un exemplu cât se poate de actual:

Una dintre ultimele ipocrizii la modă e să ai pretenții de compasiune universală când eșuezi în a o dovedi celui din imediata vecinătate, din ograda/familia/neamul tău. (La câtă dragoste și compasiune am văzut zilele astea aș zice că în Occident toată lumea se iartă, iubește și respectă încât polițiștii, judecătorii, doctorii de chiuretaj și psihiatrii au rămas fără obiectul muncii). Asta e de fapt încă un simptom al imaginii de sine adictive, în căutare de noi pretexte grandioase pentru a-și face uitate eșecurile minore devenite rutină. E interesant însă cum o lume ce se definește a fi darwiniană sare furibund să paraziteze și să profite de trupul virtuților creștine – altruismul, compasiunea, vocația înfrățirii universale dincolo de orice barieră de etnie, limbă, sex, cultură și religie (evident, după ce a scăpat de povara copyright-ului prin persiflarea și acuzarea autorilor de orice ipocrizie imaginabilă).

“Not in my name!” e aplicat cu voioșie unora (islamului “civilizator” -“religia păcii”), respins cu cerbicie altora (creștinismului sângeros și homofob, cu Inchiziții, cruciade, genocide, etc.). De fapt “Not in my name!” trădează tocmai caracterul pur imagologic al acestui demers (bun în termenii PR-ului) pentru că lumea se face mai bună prin exemplul asumării păcatului, al pocăinței, al jertfei de sine, nu prin aruncarea superioară a vinovățiilor în recycling been-ul istoriei altora, chiar și când e justificat să o faci. Oare ce s-ar fi schimbat în istorie dacă Daniel, Ezra, Neemia sau Isus ar fi spus “Not in my name!”? Ei au rupt circularitatea vinovățiilor, a violenței perpetue prin asumare, coborâre a sfântului în mocirla păcatului pentru a aduce schimbare, adevărata schimbare. Am suficiente exemple de creștini și conservatori care să recunoască erorile, crimele și prejudecățile creștinilor/conservatorilor însă nu am găsit niciun socialist care să facă același exercițiu de onestitate cu propria ideologie și ravagiile ei din trecut sau prezent. “Sfinții” postmoderni însă s-au prins ca șmecheria vorbelor mari funcționează și încep să spună ce spune popa și să facă mai departe ce face el!

Nevoia criticii în ”paradisul” socialist

Postmodernii sunt aprigi demolatori ai logicii aristotelice, non-contradictorii, pentru a face loc diversității poli-multi-culti dar atunci când urmăresc facerea a noi prozeliți, mai ales din mediul cultural al europenilor, își clamează superioritatea prin apelul la exercițiul gândirii. ”Gândește, încă nu este ilegal” e doar unul din meme-urile de pe Facebook ce mângâie nevoia de semnificație a unor anonimi celebri. Ironia unor astfel de “îndemnuri tovarăsești” este că autorul își asumă riscul ca alții să-i descopere limitele lui în exercițiul gândirii.(și implică o formă de superioritate, bună pentru tratarea demonilor din abisalul psihic). De fapt corectitudinea politică e dovada cea mai clară ca gândirea e deja ilegală pentru unii! Nimeni nu e sceptic consecvent – suntem doar sceptici și gânditori atât cât ne permit propriile prejudecăți/opțiuni/angoase/preferințe/vicii. Gândirea nu se depășește pe sine autonom, prin gândire sau surplus de informație, ci trebuie un eveniment non/supra-rational ca să gândești altfel/mai mult decât o făceai de obicei (o boală, un accident, o nenorocire, o epifanie)! Omul ca ființă rațională e un reductionism al modernității care și-a dovedit limitele. Însă soluția nu este afundarea lui într-un monism animalic, reducționism chimico-biologic!

De la Renaștere încoace biserica creștină a avut parte de analiză și critică la sânge tocmai în raport cu pretențiile pe care și le revendica. Dar cum biserica ca originatoare a unui discurs utopic, a credinței într-o lume mai bună, a fost înlocuită de ideologii și instituții seculare, care pretind a avea un rol semnificativ în a crea o lume mai bună, atunci tot arsenalul de analiză retorică și a realizărilor în raport cu pretențiile emise se aplică automat acestor noi instituții seculare.

În trecut prea puținul studiu al logicii și filosofiei ii făcea pe multi creștini să devină liberali sau atei. Acum tocmai studiul logicii și al istoriei filosofiei este un antidot foarte eficient pentru prăjitura otrăvită a teologiei liberale/ateismului.

Slăbirea atributelor divine se compensează cu îmbogățirea atributelor statului (el devine omniscient, omniprezent, etalonul moralității, salvatorul și judecătorul, figura paternală/maternală care reglementează toate aspectele vieții).  Se pare că experiențele totalitare ale statului maximalist din secolul trecut sunt neglijabile în drumul glorios spre progresul curbat înspre eterna întoarcere! Nici nu știm ce vecini cu istoria suntem, oricât am încerca să fugim de inconvenientele întâlnirii cu ea! (Teologia politică din Noul Testament este suficient de matură pentru a ne feri de capcanele fanatice, extremiste, ale anarhismului si ale etatismului idolatru)

Copiii momentului nu au cum să nu repete erorile trecutului. Noutatea constă în modul discriminatoriu în care etichetele sunt aplicate acestor greșeli. Să ne eliberăm de prejudecățile trecutului doar pentru a le îmbrățișa pe cele ale momentului?

În contextul monopolului virtuților clamat de stânga “progresistă”, oare cum sună acum pilda spusă acum 2000 de ani?

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:10-14)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s