Terra Lucida (2. Cameleonismul ca joc de supraviețuire)

O altă caracteristică a nebuloasei civilizației cotidiene din România este flexibilitatea relativistă – de aici jocul limitelor, redefinirea situațională, degajarea morală. Avem legi pentru alții, dar ele nu se aplică nouă. Ceilalți să înceapă să le respecte! Iar odată cu acest ”respect” și întâietate a alterității avem a face cu vechea problemă de inamiciție cu cadrul fix, imuabil, obiectiv sau cel puțin supra-subiectiv al regulei, legii, principiilor. Pentru că educația este un subiect prea vast pentru a fi exemplificat aici, am să amintesc doar veritabila oglindire a ethosului românesc în traficul rutier. Descurăreala, învoiala sau forțarea celuilalt, permutarea limitelor  în propria ogradă atunci când interesul o cere și îngustarea lor exagerată atunci când e vorba de celălalt se văd atât de clar în haosul de pe străzi. Ceea ce însă sperie e relaxarea/imobilismul/frica celor care ar trebui să fie garanții ordinii și ai respectării legii.

Chestiunea însă nu pare a fi tragică – românul are disponibilitatea istorică de îndura multe cu zâmbetul pe buze. Iată un scurt exemplu hazliu: așteptam la un semafor în Suceava, împreună cu încă câțiva indivizi, printre care și un polițist în uniformă. Așteptăm noi cât așteptăm, mai erau vreo 10 secunde de culoare roșie când unul dintre noi, impacientat că a așteptat deja prea mult și că nu mai era nicio mașină prin apropriere, a trecut strada horărât si nervos nevoie mare – pe roșu. La care eu, instinctiv, mă uit la polițistu’ cu care eram frați întru așteptare. Acesta însă era relaxat, zicând cu un șugubâț zâmbet în colțul gurii și cu o voce calmă, patriarhală: ”Ce bine e la oraș: semafoareee……”. Acolo unde vedeam deja un polițist canadian agățat de portofelul individului cu pricina, eventual forțându-l să treacă strada încă o dată, regulamentar de data asta, eu am avut parte de un mic comentariu drăguț și blajin, de parcă ar fi vorbit Andrei Pleșu la o cafea de dimineață!

Paradoxal poate dar acest raport de ordine-dezordine se traduce într-o formă de cameleonism relațional iar o soluție ar fi să începem să învățăm noile generații respectul altora în timp ce sunt devotați unor idealuri/principii mai înalte decât al magiștrilor lor. Chestiunea e paradigmatică pentru spiritul epigonic românesc, pentru puținele cazuri când magistrul și ucenicul s-au aflat într-un raport de respect, dependență și totuși de posibilă/instantă eliberare din captivul adorației sterile. Să știi să iubești oamenii în timp ce îi poți confrunta în numele dragostei și al adevărului e o stare absolut imposibilă în condițiile prefătoriei politicoase. Poate că fanariotismul grec/otoman/comunist și-a terminat de jucat valoarea istorică și e timpul de un nou model uman, care să nu mai fie speriat de cerințele supraviețuirii în orice fel condiții sau în pofida oricăror legi/principii.

(Notă: Cameleonismul provincial românesc e valabil stil mare, vizibil chiar și la cei care fac permutații savante în jocul simulării altora – străini – doar pentru a se deosebi de ai lui – Alecsandri și Caragiale sunt doar două exemple de minți care au descris acest cameleonism cool pe fundament neschimbat în spațiul intelectual românesc. E mare lucru să știi să înveți de la alții preluând învățătura din eșecurile lor, trecute sau prezente, și nu eșecurile doar pentru a-ți regla stima de sine în raport cu ”plebeea ignorantă”.)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s