Copilul dincolo de școală

Eșecurile sunt posibile în lipsa onestității antropologice, nicidecum datorită ei!

Moda de a nu fi la modă

Mă surprind de multe ori având mici ridicări de sprânceană când văd moda învălmășată a multora dintre noi de a ”nu fi la modă”.

Propriile limite mă păzesc bine de orice pretenție de absolută originalitate sau neînțeleasă genialitate și nu am niciun sentiment inconfortabil de asezare între cei muritori pentru că sunt și eu unul dintre ei. Știu că suntem limitați, cu picioarele pe pământ și totuși vrem să zburăm. Iubesc poezia și vreau și eu să mă dezbărez de greutatea unui biologic captiv legilor chimiei, să pot gândi și spune lucruri care nu sunt rezultate ale malaxorului gândurilor și experiențelor mai mult sau mai puțin anonime din ghemul complicat a ceea ce numim cultură, opinie publică, moștenire culturală.

Și totuși, faptul că îmi întind brațele nu înseamnă și că am aripi deja. Faptul că îmi reclam individualitatea nu înseamnă că voi lăsa pământului o altfel de umbră decât a celor de dinaintea mea. Întotdeauna în bucătăria internă a afirmării vom găsi un strop de negare. Mă îndoiesc însă de gustul acelei oferte ce are negarea ca ingredient covărșitor.

Psalmi pentru sine

O astfel de modă este recitirea psalmică a unor oameni deveniți guru, înțelepți populari, glăsuitori fermecători ai gândurilor noastre ascunse. Sir Ken Robinson este unul dintre personajele ale cărui cuvinte sunt date din mână în mână, de la un ecran la altul si apreciat pe bună dreptate pentru pertinența observațiilor sale. Numai că micile detalii, accente, unghiuri de perspectivă fac nu doar deliciul personalității unui om, ci ele descoperă și limitările inerente condiției umane. Iată deci faimoasele cuvinte despre cum școala omoară creativitatea copilului.

În principiu domnul Ken Robinson are dreptate dar tocmai aici apare ironia:

1. în trecut aveam o educație exclusivistă, personalizată, disciplinată, chiar autoritaristă și totuși ”organică”, ușor de racordat cu realitatea, având rezultate cât se poate de evidente (ex. l-o fi urât J. St. Mill pe taică-su pentru orele de educație primite în copilărie, pentru lipsa de sensibilitate și atmosfera spartană, chestiune ce ține și de contextul cultural-istoric, dar ce a ajuns ulterior ar fi fost imposibil fără educația primită de la tatăl său).

2. De vre-un secol și ceva avem sistemul modern de educație, un sistem care se laudă cu accesibilitatea, universalitatea și spiritul democratic pe care le oferă. Acum se fac impresionante piruiete dogmatice în jurul dreptului copilului și totuși acest sistem de educație este serial, industrial, mecanicist, de multe ori artificial, greoi și cu rezultate sub asteptări.

Da, exista șanse foarte mari ca creativitatea copiilor să fie sugrumată de școli/profesori și de prea multe ori virtualitatea asta devine realitate. Cred însă că dacă luăm în considerare greșeala unora de a idealiza profesorul (sau sistemul de educație), ar trebui să deschidem și celălalt ochi și să vedem cum idealizăm copilul în loc să-l vedem așa cum este, îngrijindu-l spre a ajunge ceva mai mult decât este acum.

O temă de reflecție mai actuală ar fi aceea a efectelor negative pe care ideologia ”self-esteem”-ului o are asupra copilului recent. Lipsa de încredere în forțele proprii are efecte nocive, traumatizante, asupra formării unui copil. Dar cel puțin la fel de nociv este excesul de încredere în sine și aroganța instituirii în judecător fără învățarea a câtorva principii elementare, în reclamator fără putința de a asculta pe altul, etc. (Poate că cei care naufragiază disperat prin apele sterile ale învățământului post-comunist spre insula paradisiacă a celui occidental ar face bine să ia aminte la strigătele celor însetați care nu știu cum să fugă de pe acest tărâm nisipos și steril înspre orizonturi mai pline de viață).

Dincolo de filosofiile pretențioase care dau bine pe hârtie/flyere/postere, o vizită în școlile de azi arată că de fapt mantrele self-esteem-ului nu potențează atât comportamentele pozitive, pro-sociale, pro-active, cât (mai ales) pe cele agresive, conflictuale, negative. Bazată strict pe lozincile self-esteem-ului serializat, utopia cooperării și ajutorării  altora se sparge imediat in cioburile dureroase ale violenței asupra celuilalt. Să fim realiști: orice discuție despre ”bullying” în școlile din Occident este de fapt o discuție ”travestită” despre efectele negative ale unui self esteem suficient de ”cultivat”, cu inerentele probleme/patologii pe care le ascunde. Numai că mai nimeni nu vrea să pună problema în acești termeni și să facă corelațiile de rigoare!

Experiența pedagogică în sisteme de educație diferite mă ajută să conștientizez slăbiciunile ambelor sisteme/viziuni/filosofii educaționale. Ori un dram de realism ne poate feri de excesele autoritarismului de un fel sau altul.

self,esteem,high,ifs,self,text,quotes-fab7583a5b09e6bbacc415fa08c171a1_h

Tocmai de aceea, dincolo de fermecătoarele cuvinte ale domnului Ken Robinson, să privim la clar-obscurul pe care îl ascunde carisma vorbelor mari:

1. nu toți copiii sunt incredibil de creativi și inovativi! Aici rezidă de fapt una dintre marile probleme ale epocii noastre: nu mai avem o onestitate antropologică. Împovărați de greutatea calităților aristocratice ce se doresc a fi acum împărțite democratic și nediscriminatoriu tuturor, negăm tocmai pretenția diversității în numele căreia ne batem cu fantasmele trecutului! Egalizarea genialității, a creativității, vine nu dintr-un complex de a re-afirma cuvintele Creatorului benevolent ci vine tocmai dintr-un efort de a suplini lipsa lor. Self-esteemul postmodern e susceptibil a fi înțeles ca o doxologie a unui sine ce a abandonat un Altul. Dumnezeu însă e mai de bun simț și realist decât cei ce vorbesc în numele sau în locul Lui. Un astfel de simț al realității este absolut necesar în orice proces de educație, altminteri totul nu e decât o păcăleală dulce.

2. Creativitatea nu e prin sine nimic dacă nu are un context, context dat de cunoaștere, descoperire a unui pre-dat. Fără disciplina integrării cunoașterii trecute nu există șansa descoperirii surplusului care poate face diferență în viitor. ”Accidentele de cunoaștere”, în măsura în care ele sunt posibile, se exclud. Creativitatea nu e ieftină, pe gratis și nu exclude ci implică muncă, interes, disciplină a cunoașterii. Ori dacă în numele creativității ajungem să privim ca o realizare extraordinară redescoperirea roții, mă tem că ne batem joc de toată istoria umană.

3. Asumarea riscurilor implică tocmai o formă de evaluare, de corectare, de recunoaștere a unor greșeli, de revizuire, chestiune valabilă pentru toți actorii implicați. Ori aici avem o contradicție cu principiul noii pedagogii, acela care dictează că self-esteemul elevului este extraordinar de fragil astfel încât e imperativă evitarea oricăror corecții (corectarea răspunsului elevului ca un act de pedeapsă, de impunere a puterii profesorului, etc. – iată foucaltizarea educației).

4. Dacă școlile știu cum să omoare creativitatea copilului prin limitările birocratice sau cele culturale ale profesorilor, cel puțin același lucru se întâmplă cu contextul cultural al elevului recent. Hiperstimularea, iluzia accesibilității facile și a cunoașterii digitalizate, cultivarea comodității, etc. sunt doar câteva dintre efectele perverse ale modernității târzii care afectează elevul azi. Spre deosebire de mediul în care elevul din alte timpuri învăța, acum se creează un puternic curent concurențial între tipul de atitudine și acțiune specifice școlii și cele ale culturii populare cu care este imbibat elevul azi. Uite așa se face că pluralitatea stimulilor și industria ”be yourself” fac cât se poate de ”boring” și ineficient procesul instructiv, chiar și actul de descoperire – ce necesită timp, efort, disciplină, răbdare, corectare, etc. – . Urmărind afinitățile și preocupările elevilor atunci când nu erau angrenați în actul educațional din clasă, am observat că dezinteresul față de cunoaștere și disprețul față de alți semeni cresc direct proporțional cu stima de sine pe care și-o cultivă unii elevi. Atunci poate că o discuție ar fi nu doar despre cum școala omoară creativitatea elevilor ci cum cultura populară omoară această creativitate.

Înspre o re-sensibilizare a cuvântului

Ne plac minimalismul estetic și cel moral dar practicăm un maximalism antropologic, o percepție de sine obeză, îndopată cu stimulente artificiale, dar frumos colorate. Poate că ar trebui să adunăm date cât se poate de recente din școlile din Vest și să reviziuim optimismul utopic care e dezlănțuit de un sistem de educație tocmai bazat pe filosofii frumoase și eterice. Inclusiv școlile din Vest acceptă faptul că performanța nu e posibilă fără efort, disciplină, respect, multă muncă, la care se adaugă disponibilitățile native ale fiecăruia, talente care trebuiesc protejate și stimulate. Dar universal acceptată azi în sistemul de educație e tocmai propria doxologie, filosofia imperativului stimei de sine, îmbibată oriunde, pretutindeni și aproape în oricine, văzută ca soluție miraculoasă pentru atâtea probleme. Stimă de sine care are menirea să acopere insuficiența relațiilor emoționale părinți-copii, schizofrenia eurilor sociale la care suntem predispuși atunci când ne adăpăm din rezervorul etichetelor cât mai prețioase (iată cum chestiunea ipocriziei religioase capătă surogate cât se poate de seculare), etc. Iată dar cum putem explica teologic, cultural, politic și psihologic necesitatea impunerii filosofiei autodeterminării și auto-aprecierii (”impunerea autodeterminării” – pare a fi o expresie ironică, nu?)

Poate că nu ne-ar strica o revenire la cumințenia cuvântului bine strunit de fapta și gândul propriu. O cumințenie în raport cu sine și cu celălalt, o încredere înspre mai bine dar măsurată cu eforturi și răbdarea lor, nu cu vorbe auto-măgulitoare. Poate că atunci când ne vom uita în oglindă mai puțin vom descoperi mai multul din celălalt si vom fi și noi ceva mai mult. Poate că o re-sensibilizare a cuvântului ne va putea scăpa de ielele îmbietoare ale unei imagini autodevoratoare de multe ori.

Să fim realiști: copilul din școală e același cu cel de dincolo de școală, e cel care crește cu ceea ce i se dă, i se permite, i se oferă, cu modelele care i se arată, etc. E tare riscant să facem experimente de orgoliu pe pielea lor!

Chemările viitorului sunt provocatoare dar va trece ceva timp până vom realiza că ele sunt în rezonanță cu învățămintele din trecut. (Într-o discuție cât se poate de progresista la UBC Vancouver despre cît de important e self-esteem-ul pentru progresul umanității, am re-amintit că cei mai mari criminali ai secolului trecut au avut un self-esteem superb dar cu rezultate catastrofale, chestiune care a părut ca o revelație nu foarte energizantă pentru unii dintre colegii mei). Știm deci excesele din trecut și ar fi bine să le evităm. Vom ști însă să evităm excesele din prezent, făcute tocmai în numele repărării celor din trecut?

image00110

PS.

Iată AICI și o critică (rezonabilă în opinia mea) a sofismelor faimoase ale video-clipului d-lui Ken Robinson.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s