Macronarațiuni postmoderne (Dialectica icoanelor)

Isteria este nu doar zgomotul din amurgul sângeriu al unor zei ci și preludiul din acea noapte purificatoare care reclamă un nou ev, o nouă lumină, un nou dumnezeu. Judecând după infuzia de isterie din lumea noastră, oare la ce zori să ne așteptăm?

(poate părea paradoxal pentru unii dar, chiar dacă vorbește mult despre vremurile sfârșitului, Apocalipsa oferă încredere, speranță și nu are nicio formă de isterie narativă, chiar dacă s-au găsit mulți doritori de senzaționalisme demente. Dar nu e acum momentul să vorbim despre cum se citește Apocalipsa.)

Generațiile alfabetizate cu criticismul postmodern sunt condamnate să dezvolte un realism isteric, expresie creată de James Wood, fost profesor de critică literară la Harvard. Iată o foarte scurtă definiție a realismului isteric:

The big contemporary novel is a perpetual motion machine that appears to have been embarrassed into velocity. It seems to want to abolish stillness, as if ashamed of silence. Stories and sub-stories sprout on every page, and these novels continually flourish their glamorous congestion. Inseparable from this culture of permanent storytelling is the pursuit of vitality at all costs (James Wood, The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel, Pimlico, London, 2004, p. 167).

Este vorba de o infuzie de deficit de atenție în variantă filosofică pentru că convențiile trecutului, chiar dacă sunt respinse, denigrate, subevaluate (paricidul/complexul lui Oedip pare a fi ceva mai mult decât o invenție literaro-psihanalitică), de fapt ele nu sunt abolite ci doar reluate în alte forme și masificate, aduse la alte viteze, intensificate în numele arbitrariului tocmai dincolo de limitele arbitrariului (iată cum mistica postmodernă își are propriile întâlniri cu mistica religioasă). Acum se caută degajarea de orice pasivitate și liniște, deloc virile; reclamarea zgomotoasă este virtute și, mai presus de orice, se încearcă redesenarea patologiilor vechi în nuanțele cât mai stridente ale căutării vitalității cu orice preț. Maniacala respingere a unei alterității diferite e însoțită de o confuză și anxioasă acceptare a altei alterități, cât mai asemănătoare. Înger și demon, întuneric și lumină, credul și sceptic, cinic perfid și pretins deschis către iubire și pace cosmică, gravitatea propriei sincerități și parodierea ipocriziei altora, etc., etc., toate contrastele par a fi îngrămădite într-o minte răvășită dar ambițioasă peste măsură.

Copiii momentului nu au cum să nu repete greșelile/erorile trecutului. Noutatea constă în modul discriminatoriu în care etichetele sunt aplicate acestor greșeli!

Oricum le-am numi – maximalism, realism isteric, realism magic, minimalism, etc. –  aceste irumperi ale ambiției de a umple golurile timpurilor noastre arată că nu ducem lipsă de tehnici de evaziune, de profeți, sfinți și idoli. Doar le-am schimbat locul, forma, ora de adorare/vizionare, contul de e-mail/Facebook. Madonna, Lady Gaga, Brad Pitt, Papa Francisc, Nelson Mandella, Obama, etc. (just name it!), sunt idolii de serviciu, cotizanții imaginației noastre, ”modelele motivaționale” (expresie nouă pentru mimetism social sau inducerea comportamentului gregar), iubirile care așteaptă să se transforme în teribile despărțiri, prilej de noi căutări ale unor noi iubiri. Universul nu trebuie să fie niciodată gol, un vacuum care să ne absoarbă într-o negare fatală. Dacă nu putem umple universul cu zei sau persoane zeificate, atunci până și animalele de companie, obiectele, procesele chiar intrumentele banale și construcții de orice fel sunt bune pentru a implini nevoile de semnificație, afecțiune, apartenență.

Într-un anumit sens fiecare dintre noi

  • suntem protestanți/iconoclaști pentru că ne perfecționăm arta de a critica ceea ce ne displace și ne raportăm față de alții exclusiv în funcție de propriile interese ”autonome”, ”raționale”,
  • și ortodocși/iconoduli pentru că tindem să compensăm  fragilitatea ”flatus vocis” a lucrurilor de care ne-am alipit cu o imagologie în permanentă construcție.

(poate că nu ar strica căutarea unei căi de mijloc, una care să fie realistă în ceea ce privește natura umană dar să nu cadă în ușurința cinismului și a parodierii, adică a protestantismului răsturnat de care are are parte acum Occidentul laicizat, o cale care să aspire la o relaționare cu absolutul dar nu în termenii unei tehnici platonicizate și susceptibilă la autocrații misticizate, impersonalizante și vecine cu ignoranța. Cu resursele de rigoare care trebuie luate în considerare, totuși parte importantă din literatura patristică și bisericească răsăriteană are tendința de a cădea într-o formă de idolatrie și igienizare forțate. Biblia, înțeleasă nu ca obiect idolatru, autoreflectant ci ca încapsularea relevantă cultural a revelației, are doza ei de moderație, străină oricărei forme de idolatrie, prezintă natura umană și natura divină într-un joc al atracției și respingerii care nu și-a terminat reprezentația. Acolo avem multe slăbiciuni omenești amestecate cu decizii care i-au făcut pe acei păcătoși să fie cu adevărat diferiți, motivatori, modele. O astfel de abordare necesită timp, energie, dăruire, dependență, ceea ce nu e ușor de acceptat pentru realitatea instant, touch, la care am fost invitați și învățați să o manevrăm!)

Acum nu mai avem ca modele (“ideal-tipuri” ar spune Max Veber) sfântul, cavalerul, poetul ci artistul boem și rebel, politicianul revoluționar, sportivul sau artistul musculos, etc. John Lennon, Bob Marley, Nelson Mandela sunt noile icoane, noii sfinți. Venind vorba de Nelson Mandela, chiar dacă se poate vedea o transformare între cel care a intrat în închisoare, în 1962, și cel care a promovat reconcilierea națională începând cu 1992, totuși, lipsa căinței și a unei recunoașteri a violențelor din tinerețe, prietenia și gratulările unor dictatori deloc miloși si promotori ai binelui (gen Castro et. Co, care în numele ”revoluției” și a ”justiției sociale” au contabilizat o grămadă de victime) îmi oferă o imagine care nu prea seamănă cu icoana mediatizată pe mai toate canalele media. Crimele și nedreptățile albilor împotriva africanilor nativi trebuie deconspirate ca atare. Mă tem însă că atunci când e vorba de crimele și nedreptățile altora, mai ales dacă aceștia sunt puțin mai ”revoluționari”, creatorii de idoli au o cu totul altă preocupare decât cea de a deconspira părțile neplăcute ale panteonului la modă. O simplă privire la cum stă Africa de Sud la capitolul criminalitate, educație, sănătate, acceptare socială e  de natură să pună sub semnul îndoielii noțiunea de progres social. O întâlnire cu albi emigrați din Africa de Sud și ascultarea experiențelor lor recente va scoate la iveală aspecte mai puțin igienice despre parfumata corectitudine politică la care trebuie să ne încorsetăm gândirea. (Șoimii patriei gen Ernu, Rogozanu et. Co. au păreri și atitudini contradictorii în perimetre foarte apropiate, chiar identice. Idolatria și cinismul lor se amestecă într-o manieră ”tovărășească” atunci când consideră că statul e rău, supus ocultei capitaliste internaționale si atunci revoluția e necesară, chiar dacă se manifestă prin violență – cazul Roșia Montană, Pungești – precum și în cazul mișcărilor de protest din Ucraina, unde statul e obligat să își apere instituțiile de violența revoluționarilor ”răi”. Koneț filma!)

Atunci când voi vedea un stângist care să deconspire și să respingă ca crime de neiertat ororile propriei ideologii politice, transformată în pasiune religioasă, atunci mă voi convinge că există și ceva real în toată spuma de discurs despre umanism și progres. Mă tem însă că mai e de așteptat !

“What is the most resilient parasite? Bacteria? A virus? An intestinal worm? An idea. Resilient… highly contagious. Once an idea has taken hold of the brain it’s almost impossible to eradicate. An idea that is fully formed – fully understood – that sticks; right in there somewhere.” (Inception)

Spiral Concrete - Riccardo Attanasio

Spiral Concrete (Riccardo Attanasio)

Realizând constanța dialecticii icoanelor în pas cu moda, urmează să descriu cum după delegitimarea mitului iluminist al progresului avem parte de relegitimarea ecologică ca parte a re-scrierii macronarațiunilor postmoderne. Voi continua apoi cu descrierea câtorva semne clinice ale ecopatologiei vieții cotidiene, vizibile în spațiul public de cam pretutindeni din lumea asta și care este alternativa la această boală ce se prezintă drept remediu pentru o lume muribundă.

3 thoughts on “Macronarațiuni postmoderne (Dialectica icoanelor)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s