Și postmodernii cred în rai!

Toți construim castele în aer. Problemele vin atunci când vrem să locuim în ele. 

Istoria imaginilor folosite în publicitate e o veritabilă sursă pentru un istoric al ideilor. Las la latitudinea cititorului analiza evoluției simbolisticii și a mesajului publicitar din următoarele două imagini.

De la

evian

la

image

pentru că

Însă mi se pare foarte interesantă transformarea conceptului de rai/transcendent: de la o simbolistică spirituală, a unei purități aproape transmundane, ajungem la puritatea fancy a umanului ce se reinventează pe sine, care se modelează, proiectează, se auto-susține. Transcendentul ontologic, vertical, e transformat acum în așa zis-ul transcendent orizontal, social, al alterității (săracul Levinas, dacă ar ști cât de răstălmăcite îi sunt cuvintele!). Toți sunt implicați, sunt fericiți, nu mai este nicio animozitate și răutate între oameni, oamenii nu trăiesc ca să muncească ci doar ca să se distreze, ce mai, veselie ca în rai!

Kitsch-ul intelectual al postmodernismului nu face decât să altereze, să modifice paradigme vechi, mai ales suvenirurile religioase; să răstoarne canoane ca să instaureze uniformitatea miștoului superior, glazurat cu pretenții de modestie și autenticitate.

Să fie narcisismul adevăratul opiu pentru popor al timpurilor noastre?  Pentru  că a man’s got to be in his own heaven to be happy (Mark Twain), să nu ne mirăm că nu mai e prea mare diferență între foarte multe biserici occidentale și mainstream-ul cultural vizibil azi pe toate ecranele.

De fapt, la ce sens să mai aștepți escatonul când raiul e aici și acum, servit cu atâta amabilitate de comercianți/predicatori/vindecători, etc.?

”Is Heaven about God, or is Heaven about me?”, iată o întrebare cu răspunsuri diferite pentru epoci culturale diferite!

During the new millennium, several major interrelated cultural trends helped shape American views of heaven and salvation. Especially significant were increased anxiety, the impact of the therapeutic worldview (which exalted self-fulfillment and personal happiness), the emergence of an entertainment culture (which stressed pleasure and amusement), concerns about the breakdown of the family and the impoverishment of personal relationships, and the growing acceptance of a postmodern, relativistic perspective of life. Influenced by these trends, many Americans in the years after 2000 portrayed paradise as a place of comfort, self-actualization, bliss, enriching entertainment, and robust fellowship. Most Americans publicly stated or implied that almost everyone, except the extremely wicked, would go to heaven. (Gary Scott Smith, Heaven in the American Imagination, Oxford University Press, 2011, p. 204)

Poate că în acest delir al beautificării personale, al gratificării cu un rai accesibil, ne vom trezi, la un moment dat, că trăim un iad din care nu mai putem evada pentru că “the one principle of Hell is: I am my own.” (George MacDonald).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s