Despre onestitate

Oare o mare sunt eu, sau un leviatan, de-ai pus strajă în jurul meu? (Iov 7:12)

Atunci când treci prin anumite stări (normale când te afli la o răscruce în viață, când suferi, când pierzi ceva/cineva, când simți că plutești fără de sens prin viață, etc.) cărțile devin simple constelații haotice de litere, emisiunile TV sau filmele zumzăiesc undeva în background, chiar cei apropiați sunt distanți, incapabili a simți sensibilități atât de intime încât doar Dumnzezeu le poate înțelege. Dar, chiar și aici e o problemă: ”Cum să te cerți cu Dumnezeu? Cum să I te plângi? Nu face bine! Nu se cade! Nu e o stare nou-testamentară!” Reverența prefăcută a succesului spiritual sugrumă onestitatea care ne aduce aminte de locul nostru în univers! De altfel prefăcătoria creștinilor osificați într-o religie a succesului a fost motivul pentru care mulți scriitori și artiști au creat opere de calitate dar și apologia unei onestități fără niciun dumnezeu!

Iată că trăim glorioasele vremuri ale ”autenticității” omului fără de Dumnezeu. Dar, surpriză, oriunde te uiți, la Tv, în cărțile de succes, pe fețele comerciale, ”socializate” pe toți pereții, vezi vigoare, zâmbet, plesneală de fericire. Vrând să fii ”autentic” ca ceilalți (iată o nouă definiție a modei), e musai să îți ștergi lacrima, să îți sorbi cuvintele din inimă și le arunci într-un tărâm al lucrurilor stricate, prăfuite, uitate. Îți iei sufletul, îl machiezi, și îi dai un șut în arena olimpienilor fără de moarte, tristețe, suferință. Și uite așa ne-am ales cu o ”autenticitate” care ne închide în aceeași cușcă ca și prefecătoria religioasă!

Conștient că viața e o alchimie de stări diferite, eu cred că trebuie să reconsiderăm nevoia cât se poate de naturală de a te plânge, de a exprima durerile, de a căuta alinare, compasiune, urechi care să te audă, inimă care să te înțeleagă. Și, oricât de sensibili și bine intenționați am fi, să recunoaștem că Cel care a suflat suflare de viață ne poate înțelege cel mai bine suspinele sufletului (oare ce rost are să spui cuiva în suferință să aibă credință când acesta nu o are, de parcă i-am porunci să crească instant cu nu știu câți centimetri și acesta ar putea dar nu ar vrea? astfel de situații sunt prilejuri de confidențe îndrăznețe, dar pe care nu noi trebuie să le smulgem de la cei în nevoie!).

HurtingwithGodRevisions2.pdf

Un îndrumător pentru o reconsiderare a Psalmilor, ca material pedagogic pentru suspinele vieților noastre de astăzi, o constituie cartea lui Glenn Pemberton, Hurting with God: Learning to Lament with the Psalms  (Abilene Christian University Press, 2012).

Psalmii conțin imprecații adresate lui Dumnezeu într-o proporție care ar zgârâia urechile finuțe ale multor creștini ce își doresc aici, pe pământ, o viață de catifea. Din 150 de Psalmi, 60 de Psalmi, adică 40%, sunt Psalmi de imprecație, 41 (adică 28%) de laudă, 27 (18%) de mulțumire și 22 (14%) intră la categoria ”diverse”. Oricât am teologhisi că de fapt creștinul trăiește vremurile harului, ale Duhului Sfânt lăsat ca Mângâietor pe pământ, neglijând Psalmii nu facem altceva decât să ne privăm de o resursă extraordinară de a empatiza, de a ne exprima adâncurile pe care nu apucăm să le sondăm nici când mergem la psiholog/consilier.

If we are what we sing, then we are in trouble in terms of expressing the reality of the life of faith (Denise Dombrowski Hopkins, Journey  through the Psalms, Chalice Press, 2002, p. 8)

Dacă se face o comparație a structurii Psalmilor cu cea a cărților de cântări din bisericile protestante tradiționale, diferențele se văd cât se poate de clar:

Slide1

Situația devine critică dacă comparația este făcută între Psalmi și Praise & Worship. Muzica de marș forțat pe ritmuri de fanfară a fost înlocuită cu o muzică psihedelică care să ne țină tinerii în biserică, hiper lacrimogenă, înălțătoare ca o rachetă și durabilă ca o secundă…

Suntem învățați să avem o viață tot mai predictibilă, care urmează rețete numerice ale unor algoritme calculate riguros de nelipsiții specialiști, ajungând  roboței sterilizați de îndoieli, temeri, întrebări, emoții și rugăminți.

În fața unei astfel de alterări a umanității noastre, a unei artificialități sufocante, Psalmii sunt o invitație la onestitate, la tragerea vălului de peste sufletul nostru, îmbâcsit de prea multe parfumuri stridente. Ei sunt popasuri pentru conversații autentice cu Dumnezeu despre sine (și despre alții), ajutându-ne să trecem peste furtuni și talazuri care par a ne înghiți cu totul. De altfel este foarte interesantă observația pe care o face autorul despre metafora mării ca fiind una care determină/afectează viața omului sau una care e o imagine a condiției umane. Chiar dacă este pusă în granițe stabilite de Dumnezeu (Ps. 104) totuși apele mării sunt o amenințare, un simbol al distrugerii (Geneza 6, Ps. 69, 88, 144, etc.), al judecății, al răului cu care se confruntă omul. Psalmistul este cel care  adresează lamentările despre pericolele care îi amenință viața, cerându-i lui Dumnezeu să-l salveze din mijlocul acelor probleme, iar în cele din urmă își exprimă încrederea în Dumnezeu ca Cel care orânduiește creația Sa, o administrează și o stăpânește (Ps. 29, 77). În cele din urmă  vom avea ”un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apoc. 21:1). Abia acolo nu va fi lacrimă și plânset! Iată cum plânsetele vor fi  transformate în dans de bucurie!

Așadar, să nu ne fie frică să fim umani, autentici, onești!

2 thoughts on “Despre onestitate

  1. Pingback: 40% psalmi de imprecație… « Romania Evanghelica

  2. Pingback: 40% psalmi de imprecație… « Clujul Evanghelic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s