(Pseudo)elegie

Dacă [în București] ”mi-am plimbat isteria și singuratatea” (M. Cărtărescu, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli), cum ar fi să ne imaginăm un loc asemenea sătucului sud-american Macondo, construit de Garcia Marquez în Un veac de singurătate, loc în care timpul nu se epuizează ci se repetă ciclic? Condiția acestei bucurii a vieții este solitudinea, izolarea de vacarmul roților progresului care calcă în picioare lumi reale și imaginare. Mintea (post)modernului pare a-și găsi un drog facil în refugierea sub pielea ”bunului sălbatic” pentru a descoperi bucuria umanului simplu, sincer, imortal.

Să uiți valoarea cuvintelor scrise pentru că inima își trăiește acum visele prin vorbe înțelese instant…, să te bucuri de complicități nevinovate, jucăușe …, să plutești agale în universul cotidianității dragostei…, ce promisiuni frumoase ne oferă o astfel de lume a solitudinii!

Este adevărat că am devenit prea mult artizani fără memorie, negustori de semnificații pe care uităm a le trăi, captivi ai orașelor pline de oglinzi. Dar din păcate o lume ca cea imaginată de Garcia Marquez nu ne scapă de demonii interiori, de nesăbuințele noastre oricât de bine le-am ”justifica”. Cred că mintea noastră e foarte pricepută în a-și fabrica scuze pentru ca apoi să-și găsească culcușuri utopice, ale unui realism magic ornat cu finețuri literar-artistice.

Și totuși, umbra a ceea ce suntem ne urmărește până și cele mai ascunse unghere în care ne refugiem cu imaginația noastră atunci când citim cărți, ascultăm muzică sau vizionăm filme.

Odată, demult în istorie, după ce lumea a fost curățață prin potop, familia de oameni care supraviețuiseră judecății divine găsi un pământ nou. Au uitat însă că inima lor era parte a pământului rău, singura bucată care mai rămaseră. Nu mult trecură și sub pojghița de aparentă solitudine catarhică avea să iasă la iveală (din nou) mugurii păcatului. Oare un veac de singurătate ar fi fost prea mult sau prea puțin pentru ca Noe și urmașii lui să mai primească o a doua șansă?

Before  reaching  the  final  line,  however,  he  had  already  understood that he would never leave that room, for it was foreseen that  the  city  of  mirrors  (or  mirages)  would  be  wiped  out  by the  wind  and  exiled from the memory of men at the precise moment when Aureliano Babilonia  would  finish  deciphering  the parchments, and that everything  written  on them was unrepeatable since time immemorial and  forever  more, because races condemned to one hundred years of solitude did not  have a second opportunity on earth.
THE END.

(Garcia Marquez, One Hundred Years of Solitude, Harper, 2006, p. 417)

Oare ce trăiri ne străbat nervii atunci când ajungem la acel ”The End”? Oare totul s-a sfârșit? Totul a fost o simplă evaziune într-un imaginar călduț, dar în cele din urmă neputincios și urât de izolat, de singur, de departe față de noi? Să-și fi găsit cuvântul scris moartea în tăcerea noastră așternută pe coperta cărții citite?

3 thoughts on “(Pseudo)elegie

  1. Pingback: De reflectat (41) « Romania Evanghelica

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s