“La început era Cuvântul” (10. Lecţii pentru postmoderni)

“La început sunt EU, o maşinărie de reacţii chimice, nebuloasă de pulsiuni sexuale, un haos semiotic şi totuşi creator atotputernic al semnificaţiilor, decident eliberat de orice autoritate, legislator fără legi!” Ei bine, după ce păpăm aceste sloganuri ale profesoraşilor noştri veseli vedem în noi o lege inexorabilă care ne face să ne trezim din mahmureala narcisismului: nu prea știm de ce trebuie să ne dăm jos din pat în fiecare dimineață, puterile și frumusețea trupului slăbesc pe zi ce trece și, nu în ultimul rând, înghesuiala colectivă în fața propriilor oglinzi trezește fiorul unei altfel de existențe, cea care ne premerge, care ne fundamentează, care ne dă cu adevărat semnificație. Odată ce trecem prin râșnița timpului ne dăm seama că de fapt nu noi suntem la început, ci un Altul care veghează suveran și condescendent asupra marșului nostru triumfal de furnici obosite dar și foarte guralive.

Prologul Evangheliei după Ioan poate fi o cură de dezintoxicare pentru un postmodern prea grăbit să-și soarbă proiectele sale de text-centrism, logoreie în derivă, performativitate discursivă lipsită de competență (pentru că, nu-i așa, ceea în  ce contează azi e inflația discursivă și epatarea retorică/imagistică și nicidecum modestia rostirii adevărurilor întrupate în faptă). În ceea ce afirmă Prologul trebuie văzută nu o definitivare, o închidere a semnificațiilor în parametrii unei dogme, constrângătoare pentru gândirea slabă a postmodernului, ci o invitație de a transcende semnificația Logosului, așa cum El a transcens în realitatea noastră umană și S-a comunicat pe Sine. Avem acces la text, exterior și pre-existent condiției noastre de lectori (sic Derrida), diacronia fiind inevitabilă, intenția autorului și întoarcerea la realitatea pre-mergătoare textului fiind posibile (sic R. Barthes), dar totodată avem acces la punerea în valoare a unei sincronii cu textul, la trăirea interioară, proprie, originală, împreună cu revelația, înțeleasă tocmai ca semnificant transcendental.

v. 1-3: vorbirea lui Dumnezeu prin care toate s-au creat (Gen. 1:1-31; Ps. 33:6; Ps. 29; Is. 55:11) era de la început înţelepciunea lui Dumnezeu (Proverbe 8:22; etc.). Nu referința e absentă ci apelul nostru la ea este absent! Suntem totuși pre-determinați, nu începe lumea cu noi, e Altcineva la început!

Dumnezeu vorbeşte şi împlineşte! Ce fel de cuvânt am? Oricum mă reprezintă, mai ales în neputinţa pe care o am!

v. 4: lumina este strict legată de creaţie, de viaţă; ea marchează începutul modelării şi vivificării pământului (Gen. 1:2-3). Aceeaşi lumină de la început are de a face cu sensul creaţiei, cu călăuzirea conştiinţei umane; ea este legată de mântuire (Is. 42:2-10; 49:1-7; Ioan 3:18-21; 8:12).

Industria subterfugiilor și a autojustificărilor este azi atât de dezvoltată încât ea acoperă aproape integral necesitatea de a veni la lumină, de a recunoaște falimentele noastre. Nici nu e de mirare că în plină epocă a ad-topiei și a zâmbetelor atotprezente depresiile, sinuciderile și ședințele la psihologi sunt hrana pe care o consumăm mediatic în fiecare zi. Cine mai are timp azi să descopere mormanul de ipocrizii și crime de tot felul ale celor ce pretind că sunt atât de sensibili la ipocrizie și demnitatea umană?

v. 5: ne putem gândi la revelarea lui Dumnezeu prin Cuvântul Său în vechime, care este lumina şi candela pentru a vedea viaţa (Ps. 36:9; 119: 130), dar ne referim la revelarea supremă a lui Dumnezeu prin venirea Sa în mijlocul creaţiei. Putem face astfel referire la 1 Împ. 8:12. Acest verset  din Prologul lui Ioan este strict legat de venirea lui Dumnezeu în Persoană de a locui în întuneric, de a veni pe pământ în mijlocul oamenilor (Is. 9:1-2; 49:6), prevestind biruinţa luminii asupra întunericului; o extraordinară armonie a cântului de colind cu cel de înviere.

Creatorul meu are drept de stăpânire asupra mea (Ps. 95:5-7). Dar El a ales să fie mai întâi Mântuitorul meu, să domnească prin oferta mântuirii! Cel ce este originea vieţii poate să îmi dea semnificaţia vieţii mele, finalitatea ei şi izbăvirea din întunericul păcatului şi a morţii. Doar Creatorul meu poate fi Mântuitorul meu!

v. 6-8: se defineşte deja secvenţa istorică în care Dumnezeu trebuia să vină pe pământ. Botezul lui  Ioan prevestea botezul lui Mesia care avea să fie înfăptuit în cadrul izbăvirii din robie: Is. 35:1-10; 44:3-4; Ier. 33:8; Ez. 36:24-27. Rolul lui Ioan Botezătorul era să pregătească Calea Domnului prin indicarea exactă a acestei căi şi prin pregătirea oamenilor de a se întâlni pe aceasta cale cu Însuşi Dumnezeu, Creatorul.

Nihilismul hermeneutic este folosit de postmoderni pentru a arunca în derizoriu orice text care nu se potrivește agendei zilei. Dar acest nihilism hermeneutic la modă, adică doar cu valoare estetică (dă bine să fii ignorant azi), poate fi  ușor demontat în însăși contradicțiile sale interne, dar și prin apelul la dovezile istorice, semn că intersubiectivitatea noastră poate păși, în anumite limite, în orizonturi istorico-culturale din trecut.

v. 9-11: întâlnirea cu Dumnezeu se face sub reflectorul adevărului.

În faţa Lui măştile trebuie să cadă! El este lumina, El este Cel ce m-a creat deci mă cunoaşte aşa cum sunt, cu tot cu păcatele mele cele mai bine dosite. Există însă posibilitatea de a refuza întâlnirea cu El, cu lumina Sa, pentru a-mi ascunde putreziciunea propriei mele vieţi. Şi aceasta se datorează aşteptărilor mele false, a unui Mântuitor al meu care să mă binecuvânteze pe mine, dar care să-i judece pe alţii!

Dacă nimeni nu-și poate vedea ochiul (L. Wittgenstein), atunci doar evadarea din matrixul narcisist ne poate vindeca de negărirea de sine, atât de evidentă în timpurile noastre! Cine are curajul să fie profetul care-și predică sieși atunci când agora e plină de profeți mincinoși, ocupați doar cu amăgirea suavă a ”gândirii pozitive”?

v. 12-13: doar privindu-L pe Dumnezeu ca Lumina care îmi descoperă viaţa mea în toate aspectele ei, doar aşa voi avea nu moarte din viaţa mea, ci viaţă din viaţa Lui. A crede în Numele Lui înseamnă a cunoaşte şi a asimila caracterul Lui revelat în Numele Lui (Eu sunt…). Înseamnă că El este Lumina nu ca să mă acuze dintr-o plăcere sadică, ci înseamnă că lumina Lui aduce viaţă: doar venind pe calea judecăţii drepte a lui Dumnezeu, voi întâlni mântuirea Lui. Numele lui Dumnezeu implică:

  • locuirea lui Dumnezeu (vezi şi 1 Împ. 8:12, Matei 18:20);
  • o garanţie („orice veţi cere în Numele Meu, voi face” Ioan 14:13);
  • o proprietate („crezând, aveţi viaţa în Numele Lui”, Ioan 20:31; „fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos” Fapte 2:38);
  • o autentificare, o certificare („Eu am venit în Numele Tatălui Meu” Ioan 5:43; „nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care să fie mântuiţi” Fapte 4:12).

A crede în Numele lui Dumnezeu implică o intimitate cu El (te cunosc pe nume Ex. 33:12, 17, 19; 34:5-7; Ioan 10:3), a fi ca El, a fi din El.

Identificarea mea cu Dumnezeu necesită naşterea din El, nu din sânge („sângele este viaţa omului”- în sensul descendenţei biologice); nici din voia firii mele (din ambiţie proprie) şi nici din voia vreunui om (ambiţia altor oameni pentru mine sau determinismul şi fatalismul social). Naşterea mea la o nouă viaţă nu este un drept moştenit (aşa cum credeau mulţi evrei, mândri de descendenţa lor avraamică), nici furat (ca în cazul lui Lucifer), ci este un drept oferit pe baza credinţei în El.

v. 14-18: ca să fiu născut din Dumnezeu, trebuia mai întâi ca Însuşi Dumnezeu să se nască ca om, să-şi aşeze cortul printre noi (Is. 7:13-14; 9:1-7; 11:1-10; Ps. 22:22; etc.). El S-a întrupat ca să-I pot privi slava Lui arătată odată cu rostirea Numelui Său (orice minune a slavei Sale din Evanghelia după Ioan este urmată de o proclamare a Numelui Său, a unui Eu sunt…), pentru a-I cunoaşte caracterul şi a putea trăi potrivit cerinţelor Lui.

A privi (v. 14) – a primi (v. 16): doar cei ce-şi iau timpul, efortul şi au dorinţa de a privi slava Lui, ajung să primească din plinătatea Lui şi har după har! Legea descoperă natura lui Dumnezeu şi natura omului, stabilind cerinţele apropierii de Dumnezeu. Harul şi adevărul care au venit prin Isus Hristos sunt împlinirea desăvârşită ale acestor cerinţe!

Când a arăta este imperativul care determină stoarcerea eforturilor cotidiene (cum mă îmbrac, ce freză/tatuaje/piercinguri/mașină/gadgeturi/blondă am, etc.), cel mai greu lucru este să conștientizezi că nu ești atotsuficient ci că doar primind, deschizându-te către celălalt și către Dumnezeu, poți căpăta valoare și semnificație.

Wassily Kandinsky, All Saints, 1911

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s