“La început era Cuvântul” (6. Şi Cuvântul S-a făcut trup!)

Dacă Dumnezeu a promis în vechime o mântuire, ea trebuia numaidecât să fie împlinită.

Dar mai întâi este trimis martorul, glasul care să facă de cunoscut că Domnul vine în mijlocul oamenilor Săi (Is. 40:3-5, etc.). Rolul lui era să pregătească calea, adică inimile oamenilor pentru ca atunci când va veni Domnul, să fie un moment de sărbătoare şi nu unul de condamnare şi judecată. Ucenicii lui Ioan Botezătorul încă nu înţeleseseră că el doar a mărturisit despre lumină, nefiind el lumina ci mărturisind despre adevărata Lumină [1].

Această Lumină luminează viaţa fiecărui om, atât spre viaţă, în mântuire, într-un mod pozitiv, cât şi spre judecată şi moarte, într-un sens negativ (Ioan 3:19-21), venind în lume (contextul imediat precum şi cel mai larg, al Evangheliei ne permitem să interpretăm expresia erchomenon eis ton kosmon, venind în lume, ca referindu-se nu atât la naşterea oamenilor, modalitatea prin care ei vin în lume, cât mai ales la venirea sau întruparea Logos-ului, a Fiului lui Dumnezeu, ex.: Ioan 12:46).

(…) Teologul, atribuind Unuia-Născutului calitatea dumnezeiască, afirmă că El e în lume şi în toate pururi ca Viaţa după fire, ca Lumina după fiinţă, umplând creaţia ca Dumnezeu, Care nu e circumscris în locuri, nu e măsurabil prin distanţe, nu e supus cantităţii, nu e cuprins în general de ceva, nu trebuie să se mute din loc în loc, ci e prezent în toate şi nu lipseşte din nimic. Dar a afirmat că a venit în lume, deşi era prezent în ea, prin modul întrupării, „Căci s-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut” (Baruh 3, 38), se înţelege cu trupul, făcând prin aceasta mai arătată şi mai îngroşată prezenţa Lui în lume; şi Cel odinioară cuprins cu înţelegerea se face văzut şi cu ochii trupului. În felul acesta, făcându-Şi prezenţa mai îngroşată, ne-a dăruit cunoaşterea simţită a lui Dumnezeu, făcându-Se cunoscut prin minuni şi prin lucrarea unor fapte mari [2].

Cuvântul lui Dumnezeu a venit la ai Săi (ta idia, proprietatea sa), unii exegeţi considerând că această expresie se referă la omenire în totalitatea sa [3]. Chiar dintre ai Săi (omenirea, reprezentată mai întâi de poporul Israel, cei care trebuiau să fie ai lui Dumnezeu, vezi Ex. 19:5, etc.) nu l-au primit, adică nu au crezut în El, în Numele Lui. Însă tuturor celor care au primit Cuvântul lui Dumnezeu, El le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu.

Cei care au primit, au acceptat Cuvântul lui Dumnezeu, au fost adoptaţi de către Dumnezeu, primind dreptul, permisiunea de a avea o nouă identitate, cea de copii ai lui Dumnezeu (tekna teou), identitate care nu poate fi obţinută din sânge, adică din dorinţa vreunui om (aşa cum prozeliţii puteau deveni parte a poporului lui Dumnezeu printr-o dorinţă clar exprimată prin ritualul botezului şi al circumciziei) nici din carne (iudeul care devenea parte a poporului lui Dumnezeu prin simpla naştere din părinţi iudei) [4].

Căci primesc puterea de-a fi ridicaţi între fiii lui Dumnezeu deoarece au primit prin credinţă pe Fiul. Fiul le dă puterea pe care o are El după fire, în mod propriu şi stăpânitor, numai El, chemându-i la comuniune, ca un chip al iubirii de oameni existente în El, împlinind aceasta ca pe o faptă a iubirii faţă de lume. Căci noi, cei ce purtam chipul cel pământesc, nu puteam scăpa altfel de moarte, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea chipului ceresc prin chemarea la calitate de fii. Căci, făcându-ne părtaşi ai lui prin Duhul, am fost pecetluiţi spre asemănarea cu El, ca arhetip al chipului, după care am şi fost făcuţi, cum zice dumnezeiasca Scriptură. Căci numai aşa, redobândind frumuseţea de la început a firii şi fiind aduşi la chipul firii dumnezeieşti, vom fi mai buni decât relele ce ne-au  venit din neascultare [5].

Ar trebui să facem însă precizarea că cuvântul huios, fiu, în relaţie cu Dumnezeu este în exclusivitate rezervat lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Termenul ioanin pentru creştini este tekna, copii (1 Ioan 2:1; 3:1, copilaşii mei şi copii ai lui Dumnezeu) [6].

Ioan 1:14 marchează tranziţia la manifestarea istorică a Logos-ului Întrupat, la împlinirea profeţiei din Is. 40; Mal. 3-4; etc., a împlinirii propovăduirii “glasului” care pregătea calea pentru ca Însuşi Dumnezeu să vină la poporul Său spre a-l mântui din robia nu a Babilonului, ci a întunericului păcatului şi a morţii.

Şi Cuvântul a devenit (egeneto) trup este explicat şi în 1 Timotei 3:16 (hos ephanerothe en sarki), adică s-a manifestat în trup. Dumnezeu devine trup în sensul asemănării naturii umane, al dobândirii umanităţii locuite de plinătatea Dumnezeirii (Col. 1:19).

Cuvântul a locuit printre noi! Verbul „a locui” înseamnă, în limba greacă, „a trăi în cort” (skenoo). Acesta poate fi un ecou al cuvintelor din ebraică shakan care înseamnă “a locui” şi a substantivului derivat shekinah care înseamnă “prezenţă”.

Dumnezeu alege să-şi pună cortul între noi oamenii (Ioan 1:14 – „a locuit” sau „a pus cortul”) ca  să ne  ofere posibilitatea ca la finalul istoriei să putem locui împreună cu El pe vecie în cortul Său (Apoc. 21:3).

În Iosua, la capitolul 3, avem trecerea Iordanului, a intrării în ţara promisă, intrare facilitată doar de un singur lucru – de chivotul Domnului: 

[…] El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmaţi, căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta” (Iosua 3:4);

Preoţii care duceau chivotul legământului Domnului s-au oprit pe uscat în mijlocul Iordanului, în timp ce tot Israelul trecea pe uscat, până a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul (Iosua 3:17).

Cel mai sacru obiect al lui Israel, ascuns de priviri în Sfânta Sfintelor şi acoperit cu slava Domnului, chivotul, era scaunul de domnie al lui Dumnezeu. El reprezenta dreptatea şi sfinţenia (acolo erau depozitate tablele Legii) şi mila Domnului (acolo se stropea sângele răscumpărării de Yom Kippur). Semnul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului ajunge în mâlul Iordanului pentru ca Israel să poată intra în moştenirea promisă de Dumnezeu.

Iosua 3 cuprinde un limbaj vechi-testamentar a înfăşurării în ţărână a slavei Domnului, a întrupării. Ca să putem fi copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu (Ioan 1:12-13), Ioan continuă cu versetul 14, cu venirea – naşterea lui Dumnezeu ca om:

 Şi Cuvântul S-a făcut trup  şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).

Întruparea este explicată, din aceeaşi perspectivă, şi în Evrei 2:5-18.

Chris Shreve, The Word Was Made Flesh, oil on wood


[1] Aceşti ucenici ai lui Ioan, posibili cititori ai Evangheliei după Ioan, trebuiau să înţeleagă că Ioan Botezătorul împlinea tiparul vechi-testamentar al martorului care depune mărturie, pentru ca oamenii să creadă prin depoziţia acestui martor, dar nu în acest martor. Astfel înţelegem importanţa pe care o acordă Ioan, evanghelistul, credinţei ca acceptare a mărturiei că Iisus este Lumina, Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Această teologie a mărturiei şi a martorilor o găsim nu numai pe parcursul Evangheliei după Ioan, ci şi în prima sa epistolă precum şi în Apocalipsa.

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 92. Ţine de bunul simţ consideraţia că orice efort de a explica raportul dintre imanenţa şi transcendenţa lui Dumnezeu trebuie să păstreze coordonatele oferite de Însuşi Dumnezeu prin revelaţia Sa expresă în Sfintele Scripturi, tot ce depăşeşte acest cadru purtând  sămânţa speculaţiei omeneşti, de multe ori deviantă. În comentariul versetului 14 Sf. Chiril al Alexandrei insistă asupra necesităţii întrupării lui Hristos pentru ca trupul omenesc să se împărtăşească de la El de nemurire (op. cit., p. 111-113). Trebuie să înţelegem efortul filosofico-apologetic al Sf. Chiril când ne gândim că el aduce argumente împotriva ereziei ariene şi a teoriei platoniciene a preexistenţei sufletului, care considera trupul ca un mijloc de pedeapsă a sufletului. Dar, în interpretarea textului ioanin, trebuie să ţinem cont în primul rând de mediul în care a fost scris acest text (un mediu preponderent iudaic) şi de destinatarii Evangheliei după Ioan care se confruntau cu anumite probleme teologice. Este surprinzător faptul că, cel puţin în pasajul în care comentează venirea Cuvântului în lume, Sf. Chiril face doar o  singură trimitere,  şi aceea dintr-o scriere apocrifă, lăsând la o parte o întreagă comoară de promisiuni, speranţe şi raze de lumină pe care Dumnezeu le-a dăruit de a lungul veacurilor prin sfinţii Săi prooroci. Tocmai pentru că este foarte importantă cunoaşterea necesităţii întrupării Fiului lui Dumnezeu, fără de care nu există mântuire, este posibil ca o defocalizare şi o interpretare superficială, nescripturală, a necesităţii întrupării Cuvântului lui Dumnezeu să afecteze modul de percepţie a mântuirii noastre, oferite de Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu. Lumina nu a venit în această lume doar pentru arătarea unui simplu spectacol vizual pentru simţurile noastre, ci ca să locuiască între oameni ca Domnul, Creatorul lor, oferindu-le astfel mântuire! 

[3] Beasley-Murray, George R., op. cit., p. 12.

[4] Există o dispută între unii exegeţi cu privire la forma de plural din versetul 13 (hoi, celor – născuţi nu din sânge …, referindu-se la toţi cei care cred în Numele Lui), care apare în toate manuscrisele greceşti şi în majoritatea citatelor patristice, forma de plural fiind pusă în contrast cu cea la singular (hos, el – născut nu din sânge …, referirea fiind de data aceasta la naşterea din fecioară a lui Iisus), formulare care apare în textele latine, cf. Beasley-Murray, George R., op. cit., nota c de la p. 2. Este posibil ca singularul hos să fie influenţat  de forma la singular a precedentului autou, în El, din versetul 12.

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 107. Sfântul Părinte face însă diferenţa între Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu prin fire şi noi, care devenim fii ai lui Dumnezeu prin har şi imitare. Notele lui D. Stăniloaie sunt sugestive:

Noi nu suntem prin fire fii ai lui Dumnezeu, cum este El, ci prin har şi imitare. Deci, chiar în calitatea noastră de fii suntem altfel decât este Fiul lui Dumnezeu: suntem fii prin voinţa lui Dumnezeu şi prin imitare, iar El este prin fire. Pe de o parte, prin cele pe care le are Fiul dobândim bunătăţile Lui mai presus de cele ale firii noastre, adică pe cele ale firii Lui, pe de alta, rămânem prin fire opuşi Lui, sau alţii decât El. Cele ale firii Lui le avem prin voinţa lui Dumnezeu, nu prin firea noastră, ca El. Stăniloaie Dumitru, nota 184 în Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 108.

[6] Borchert, Gerald L., op. cit., p. 114.

One thought on ““La început era Cuvântul” (6. Şi Cuvântul S-a făcut trup!)

  1. Pingback: Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (investiții risipite) – Alonewithothers's Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s