“La început era Cuvântul” (2. “la început” sau despre libertate )

Nimic nu este mai vechi ca începutul, dacă ne gândim la definiţia „începutului”. Căci nu va exista niciodată vreun început al începutului, sau cugetându-se vreun alt început existent înainte; şi aşa mai departe, se va nega existenţa unui început adevărat. (…) Deci mersul mereu înapoi neavând sfârşit şi depăşind măsura veacurilor, Fiul nefiind născut în timp, Se va afla existând mai degrabă etern împreună cu Tatăl, căci „era de la început”. [1]

La început… (în limba greacă veche ἀρχή, arché) rămâne cu adevărat marea taină ce nu se lasă străpunsă de iscodirea gândirii omeneşti. Problema începutului era fundamentală pentru omul antic [2], formându-i valorile şi instituţiile ce-i ghidau viaţa, pentru că ceea ce era la început era şi ceea ce stăpâneşte şi va rămâne în viitor, avea o valoare eternă.

Numai Cel fără de început poate avea şi stăpânirea tuturor, sau e scăpat de robie. Căci Cel fără de început nu e robul nici unei puteri, ci e Stăpânul tuturor celor al căror început este. În greceşte, cuvântul  ρχή are de aceea şi sensul de stăpânire, de cap, de căpetenie, de autoritate. Dacă Iisus Hristos ar fi numai om, El nu ne-ar fi putut face din robi fii liberi ai lui Dumnezeu, odată ce El însuşi ar fi fost prin fire rob, neunit cu Tatăl ca început, ca stăpânitor al tuturor [3].

Cum arată lumea ruptă, ”eliberată” de Creatorul său? Ca un ospiciu gălăgios al libertăților de a rămâne închiși în mecanica dependențelor:
”M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2:13).
A prezenta entropia ca pe o victorie a evoluției reprezintă ceva mai mult decât o ignoranță nevinovată!
Fără un liant cu trecutul, cu originea noastră, nu ne putem defini viitorul, destinul vieţii pe dorim să-l descoperim sau să-l plămădim.  De altfel, putem constata destul de uşor cum în “păcatele” noastre cotidiene se revarsă rămăşiţele  fântânii genetice a unei umanităţi originată în  naraţiunea Genezei, prima carte a lui Moise. Istoria pe care o credem depăşită ne ajunge mereu în fibre, nervi, ţesuturi, gânduri şi acte. Poate tocmai de aceea preferăm să ne refugiem atât de mult în alteritatea unui ego sterilizat, digitalizat. Însă chiar viitorul aseptic pe care vrem să îl construim prin utopiile noastre tehnologice ne va judeca nebunia autoîndumnezeirii, de care ne avertizează istoria prin miturile căderii din toate tradiţiile lumii. (Cei şapte stâlpi ai creaţiei. De la uimire la înţelepciune)

[1] Sfântul Chiril al Alexandriei: Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan în Scrieri, Partea a patra., Seria Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 41, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 19. Regresia infinit temporală a Sf. Chiril este completată de o perspectivă ontologică cel puţin la fel de solidă prin notele traducătorului, ale reputatului Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, care sunt de real folos în exegeza textului sacru (degajând însă resturile de gândire neo-platonică ce se îndepărtează de solul gândirii ebraice biblice):

Dacă lumea n-are un început, ea e din veci. (…) Dar e absurd a cugeta o lume, plină de mărginirile şi imperfecţiunile evidente, care să nu aibă un început suprem, care e deci altfel decât ea, şi care nu are o desăvârşire în lipsa Lui de început, El fiind începutul prin excelenţă. Spunându-se: „la început era Cuvântul”, El este pus în legătură cu lumea, care are un început. Lumea nu a apărut independent de El, spunându-se doar că El exista atunci când a apărut lumea. Ci El a fost cauza ei necauzată, cum spune Evanghelistul în versetul 3. Stăniloae Dumitru: nota 7 în Sf. Chiril al Alexandriei: op. cit., p. 19.

[2] Pornind de la următorul citat al lui Platon, se poate iniţia un întreg travaliu de analiză comparativă a concepţiei greceşti, în general, şi a celei platonice, în particular, versus cea iudeo-creştină cu privire la semnificaţiile fondatoare ale conceptului de arché şi logos:

Ceea ce este un început, e nenăscut. Căci în chip necesar din el trebuie să se nască tot ce s-a născut, iar nu din altceva. Dacă începutul s-ar naşte din ceva, ar însemna că există o naştere nu dintr-un început. Deoarece acesta e nenăscut, trebuie să fie în chip necesar şi nepieritor. Fiindcă privind începutul, atunci nu se va mai naşte nici el vreodată din altceva, nici altceva nu se va mai naşte din el  (Platon: Phaidros, 24).

[3] Stăniloae Dumitru: nota 21 în Sf. Chiril al Alexandriei: op. cit., p. 22. Pentru referinţe şi detalii etimologice pertinente se poate consulta articolul ρχή în TNDT , William B. Eerdmans Publishing Company, 1964, vol. 1, p. 482-483.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s