Geniu pustiu?

De câteva zile omenirea are un mesia în minus!

Iată că s-au despărțit “iremediabil” moleculele care alcătuiau ființa biologică numită Christopher Hitchens.  El a fost unul dintre cei care şi-a dedicat viața” combaterii efectelor perverse ale teismului, (…) care a încercat să-şi lumineze semenii oferindu-le raţiunea”. Ei bine, vorba evreului, niciun șmecher nu scapă de moarte! Și Ch. Hitchens, cu toată povara raționalității sale, a trecut linia imensei absurdități care reprezintă moartea, dezintegrarea atomilor, privarea de memoria adunată “în van” și imersarea lor anonimă într-o “indiferență eternă”. Iluminarea adusă de încă un mesia al rațiunii e stinsă de întunericul perfid în care ne atrage, asemenea unui vacuum, credința atee. ”Excesul” de rațiune cauzează întotdeauna efectul pervers al mutilării și repulsiei față de rațiunea abuzată de atâția eliberatori ”binevoitori” (găsiți exemple câte doriți de-a lungul istoriei filosofiei).

Cel care s-a străduit atât de mult să lumineze ” ignoranții împotmoliți în mocirla credinței în Dumnezeu” nu a fost în stare să realizeze regula simplă și de bun simț că respingerea bășcălioasă și caricaturizarea pot fi dovezi ale unei forme de inteligențe, dar în nici un caz nu fac dovada unor argumente raționale.

Citind laudele post-mortem aduse lui Hitchens, atâtea cuvinte de apreciere și respect, de compasiune și chiar de eroificare, mă apucă și pe mine admirația văzând la atâția atei strategii soteriologice, aproape religioase, de valorificare a vieții anumitor oameni.

Și totuși, Christopher Hitchens geniu? Şi încă unul pustiu?

1. Oare câți dintre cei care îi aduc atâtea omagii au fost în stare să facă o analiză a discursului/retoricii lui Hitchens, analiză a retoricii desprinse atât  din cârțile lui cât, mai ales, din ”spumoasele” lui confruntări? Într-o istorie contemporană a erorilor de argumentare, a ”cum să nu”, eroul nostru își are un loc binemeritat. Întotdeauna sofiștii au știut să facă entertainment și să vrăjească mințile mai slabe!

2. Geniu…  al bășcăliei? Hm, dacă e vorba de bășcălie, eu, cel puțin, prefer autorii de muzică hip-hop!

Vorba lui Dyo, care a spus-o cum nu se poate mai direct:

Respect pentru Hitchens? Păreri de rău pentru absenţa diatribelor sale batjocoritoare la adresa lui Dumnezeu? Să fim serioşi! Chiar dacă s-ar fi convertit pe patul de moarte – la fel de improbabil pe cât este ca eu să câştig la loterie – moştenirea lui “liber-cugetătoare” rămâne. A lăsat în urmă o mare de oameni care l-au divinizat de-a binelea şi îi culegeau de pe buze fiecare cuvinţel genial, care i-au ingurgitat pe negândite băşcăliile la adresa religiei. Nu pot să nu observ, frunzărind puzderia de clipuri de pe youtube în care apare dumnealui, că adesea genialitatea sa era văzută în sarcasmul şi aciditatea cu care îşi bătea joc de creştinism în special […]. O genialitate a batjocurii, a replicilor ofensatoare, a demolării argumentelor opozanţilor prin trivializarea lor într-un discurs ce nu se deosebea uneori de genul stand up comedy. A fost o vreme când numărai geniile pe degetele de la o mână; astăzi, vorba lui Baranga, geniul poate să fie detectat şi în măiestria gestului golanului din tramvai care îţi şuteşte portofelul în înghesuială. Avem genii care ştiu să facă minuni cu mingea la picior; de ce nu am avea şi genii care să facă din batjocurirea lucrurilor sfinte o artă? (No respect for Christopher Hitchens – sublinierea îmi aparține)

În valul mulțimii care își plânge însigurarea, pretext pentru auto-flirtul cu senzația genialității, găsesc câte un Hitchens cam la fiecare colț de stradă.

  • Cinismul,
  • rebeliunea dandy,
  • credința în necredință,
  • adorația superficială a raționalității care să acopere propriile inconsecvențe,
  • cauterizarea sensibilității prin consumul adictiv de ironie și persiflare (prietenii și psihologii știu de ce!), de multe ori tocmai în numele sensibilității,
  • energica deconspirare a ipocriziei altora cu vocea profetului care-i mut în propria casă,

toate acestea fac ca aproape orice om din epoca noastră să devină, asemenea lui Ch. Hitchens, un ”geniu pustiu”. Nicicând în istorie nu am văzut ca adorația turmei să fi avut o oglindă atât de mincinoasă în care să se admire! Să-i dăm mass-mediei ce-i aparține!

Așadar, după ce moare încă un fals mesia, va trebui să nădăjduim că timpul va descoperi atât angoasele și zbaterile umane din spatele imaginii publice a acelui fals mesia, cât și insațiabila dorință a masei de a-i oferi gratuit speranțele și propria admirație celui care are gura mai mare.

Pentru cei care vor să salveze ceva timp, recomand analiza lui Alvin Plantiga, profesorul de logică ce devoalează părțile deloc fotogenice ale pretențiilor prezentate atât de glamuros prin media:

The Four Horsemen also claim that religious belief is unreasonable and irrational, as silly as believing in the Spaghetti Monster or Superman, or maybe even the Green Lantern. Their claims are loud and strident. They propose to deal with their opponents not by way of reasoned argument and discussion, but by way of ridicule and “naked contempt” (see footnote 16 in chapter 2). Why they choose this route is not wholly clear. One possibility, of course, is that their atheism is adolescent rebellion carried on by other means. Another (consistent with the first) is that they know of no good reasons or arguments for their views, and hence resort to schoolyard tactics. In terms of intellectual competence, the new atheists are certainly inferior to the “old atheists”—Bertrand Russell and John Mackie come to mind. They are also inferior to many other contemporary but less strident atheists—Thomas Nagel, Michael Tooley, and William Rowe, for example. We may perhaps hope that the new atheists are but a temporary blemish on the face of serious conversation in this crucial area. (Plantinga, Alvin. Where the Conflict Really Lies : Science, Religion, and Naturalism . Oxford University Press, 2011, x-xi)

Ceea ce găsesc tragic este că un pretins iubitor al iubirii a respins înverșunat mîinile care s-au lăsat străpunse de răutatea umană ca să ofere cu adevărat iubire. Cel care a militat atât de mult pentru demnitatea și valoarea ființei umane a ratat complet semnificația întrupării, a dovezii clare că Dumnezeu e aproape, e cu noi! Nu ne mai rămâne decât să așteptăm ziua când fiecare își va primi răsplata pentru fiecare cuvânt pe care l-a spus în viața aceasta! Cu adevărat, aceasta e o versiune mult mai rațională decât întunericul injust în care Ch. Hitchens a crezut!

4 thoughts on “Geniu pustiu?

  1. Dacă tot sunt citat, puteai măcar să incluzi tot contextul, nu să te prefaci că l-am asemuit în vreun fel pe Hitchens vreunui Mesia. Prin propoziţi aceea doar îi răspundeam lui Dionis Bodiu, care se întreba “de ce si-a pierdut un om ca Hitchens aproape o viata intreaga cu baioneta indreptata inspre ea”.

    Am totuşi câteva comentarii şi faţă de restul articolului:
    – nu există “exces de raţiune”, la fel cum nu există “extremism de dreapta” (adică libertatea şi protecţia socială duse la orice extremă vreţi voi nu rezultă în fascism sau nazism, la fel cum prea multă raţiune nu poate duce la minciună)
    – ateismul nu este o credinţă. Există mii, poate chiar zeci de mii de articole pe Internet în care lucrul ăsta explicat clar şi în cuvinte simple, dar întotdeauna se găseşte cineva să spună, dispreţuitor, chestia asta.
    – faptul că aţi reţinut doar băşcălia arată cât de puţin permeabili la argumente sunt credincioşii. Hitchens şi alţii ca el au adus sute de argumente în sprijinul ideilor lor, dar tot ce văd orbii credinţei este ura şi băşcălia.
    – niciciun individ lucid, indiferent cât de amorezat de Hitchens sau de scrierile sale, nu poate susţine că decedatul a fost un geniu. A fost multe lucruri, geniu, nu.

    Mai multe am scris pe blogul personal, vizavi de articolul lui Dionis Bodiu, dacă eşti interesat. Dacă nu, nu.

    1. Cu privire la cele citate, v-aș credita cu originalitate dar aș fi doar politicos. Cuvintele citate s-au întâmplat să fie ale Dvs. dar ele exprimă tiparul de judecată atât de des întâlnit cu privire la poziționarea atei=rațiune, credincioși=ignoranță. Așa că articolul meu nu trebuie citit în cheia unui răspuns specific la ceeea ce ați scris Dvs., ci cu privire la un anumit mod foarte facil și asimetric de poziționare în chestiunea amintită.

      – sunt de acord că în realitate nu există exces de rațiune – ca să fim cu adevărat sinceri, nu există niciun sceptic consecvent! Dar există mulți care cred că rațiunea se poate privatiza. Chiar dacă se distribuie neuniform, rațiunea nu poate fi monopolizată fără a-i fi călcate în picioare propriile exigențe și limitări! Există prea mult abuz în numele rațiunii (chestiunea asta nu vine nici măcar de la filosofii antici, care credeau în mesotes, linia de mijloc, cumpătare – vezi mai ales Aristotel, ci e o invenție modernă, o patologie a iluminiștilor, ale căror consecințe istorice le-am putut vedea foarte clar în secolul trecut)!

      – credința și rațiunea sunt amestecate în diverse procente în starea lor naturală, granițele lor se întrepătrund. A le separa total și a le ”purifica” una de cealaltă reprezintă un proiect filosofic, dar nicicând o realizare cotidiană. Și pentru a vedea asta nu trebuie să apelez la miile de articole de pe internet (oricât de mult credit le-aș oferi), ci apelez la istoria gândirii umane, a filosofiei. Nici nu e de mirare că postmodernii au repulsie față de pretențiile generalizatoare/totalizatoare ale rațiunii atunci când au numărat ravagiile celor care au ucis în numele unei societăți mai ”raționale”.

      – Într-o societate a spectacolului, băscălia, stilul acid, persiflarea, ironia superioară, toate acestea sunt ingredinetele piperate care asigură succesul la public. Ori Ch. Hitchens e cunoscut nu pentru luciditatea și caracterul ireproșabil al argumentelor, ci pentru ”spiritul lui nonconformist, direct” de a aborda religia și, mai ales creștinismul. O mahalagioaică care folosește și neologisme savante pare a fi de neoprit, și poate fi mai impresionantă decât una ordinară, dar gura mare și ”îndrăzneala” cu care te spurcă nu sunt echivalentul argumentelor (e adevărat, un Liiceanu și Pleșu nu au audiența unui Badea, dar asta nu-l face pe ultimul egalul primilor doi). Vă las pe Dvs. să găsiți pe același internet ”argumentele” lui Hitchens demontate în structura lor logică…

      Jocul pretențiilor poate continua la nesfârșit (tocmai de aceea nu cred în nicio finalitate a dialogului atei-creștini) dar eu, ca un fost ateu militant, contientizez acum câtă ipocrizie e și în tabăra asta, câtă direcție prestabilită, ochelari de nevedere, etc. E ironic să vezi atât de bine propriile slăbiciuni în adversarul pe care îl combați. Tocmai de aia îi mai citesc pe atei – mă conștientizează și mai bine de natura mea umană și de ce am nevoie de Mântuitor. De prea multe ori e inutil însă să aștept introspecție și autoanaliză din partea cealaltă. Militantismul nu face casă bună cu introspecția și sinceritatea. Ca să fim onești, critica pretențiilor nejustificate și a ipocriziei religioase se poate aplica foarte bine, cu acceași măsură, și celui ce face acea critică.

      În rest, tăcere… Doar Cuvântul poate vindeca…

    1. am senzatia ca noi doi suntem ca cei doi oameni dintr-o caricatura unde unul e un naufragiat ce alearga spre insula descoperita strigand “Pamaaaant!” iar un altul, venind vlaguit de desertul din directia opusa, striga bucuros: “Apaaaaaa!” 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s