“Stuck in my brain” sau despre transparență

Nu-mi stă în fire să mă supun caznelor de bună voie și nesilit de nimeni. Chiar dacă nu mă reprezintă deloc genul de muzică house/rave, am ales să ascult de câteva ori ”Stuck in my brain” tocmai pentru a mă așeza într-un orizont de semnificații și experiențe cu care mă întâlnesc din ce în ce mai des. Simt că am pășit într-un gol plin, într-un vârtej pe care simțeam că nu-l stăpânesc. Poate că tocmai de aceea mulți tineri ascultă acest gen de muzică. El este un autoritarism dulce, o formă de extaz, de șamanism mediat tehnologic, un catharsis absolut necesar și de dorit într-o viață îngrămădită cu prea multe ritualuri, rutine și convenții sociale.

Când am ascultat această piesă am avut senzația unei avalanșe amenințătoare, a supunerii în fața nemiloaselor impulsuri electrice. Acesta este genul de muzică pe care nu o asculți, ci pe care pur și simplu o consumi, o lași să-ți fie injectată în doze din ce în ce mai mari. Nu o analizezi ci o dansezi, te lași uitat în brațele ei alunecoase, devii preotul ei. Mica mea analiză poate fi deci irelevantă pentru cel ce este cu totul absorbit de fluiditatea acestei muzici.

O primă impresie a audiției acestui gen de muzică este absența unui punct fix, a unui centru de greutate, absență care este suplinită de repetiția nesfârșită, cu accelerația centrifugă, cu revenirea frenetică la aceleași acorduri. Dominarea cantitativă a percuției și ritmul obsedant, repetitiv, îmi amintește de execuția unui ritual tribal. Pasivitatea, staticul și autocenzura sunt transformate într-o stimulare continuă, o excitare a unor potențe ascunse, o mobilitate virală. Nu știi încotro te îndrepți, important e să te miști, să fii într-o dinamică ce îți oferă senzația unui mic zeu atotputernic.

Claritatea de cristal a sunetelor robotice, alternările de game, climaxurile interminabile ale unor arpegii chinuitoare, toate astea îmi dau senzația unui infern al trepădușurilor sonori care îmi intră în fiecare nerv, s(t)imulând o uitare de sine și creând o emulație superficială, hiper-excitare, întindere la maxim a granițelor senzoriale. Dansul electric al neuronilor are darul de a nivela/ a duce la suprafață tot ceea ce ar fi fost inaccesibil, necunoscut, tăinuit sub cupola magicului. Rădăcina, originea, istoria, trecutul, toate sunt extirpate de demența tehnologică a viitorului realizat acum, fericit, imperturbabil, nesfârșit. Nu mai sunt o ființă complexă, un univers cu umbre și penumbre, un sine pe care nici eu nu-l pot cunoaște și controla în totalitate, ci sunt transformat într-un corp luminat, vizibil, transparent. Nu mai sunt reprezentat vizual ca o ființă umană cât mai degrabă devin un grafic al unui display, o formă reductibilă la simbol/logo, expresii ale cuantificării existenței mele individuale. Am ajuns astfel la perfecțiunea sintezei, la un gnosticism extrem, la o golire de greutatea carnalității și a mortalității pe care aceasta o presupune. Deodată sunt un conglomerat de colaje ale căror forme și cromatică parcă au fost atent finisate în Photoshop. Striațiile neplăcute, neclaritățile enervante, umbrele, cutele și imperfecțiunile sunt modelate și rezolvate cu simplitatea unui click, a unui impuls electric, a unei funcții matematice. Mă simt un simplu compus de molecule, transparente, ordonate după un algoritm ușor de manipulat. Tot ce sunt eu este reductibil la epidermă transparentă, modelată, colorată, interconectată. Nimic nu mai este solid, inert, greoi, totul devine mobil, ușor, accesibil, modificabil. Plutesc, fac surfing, alunec…

Ca o reminescență a vechii umanități, vocea umană este transformată, modificată. Ea este de fapt un artefact care pune în valoare claritatea sinteticului, a artificialului, a ”sintetizatorului”. Pentru că limitele sunt permutabile, străpunse, modificate, acum este foarte ușor ca individualitățile ”soliștilor” să fie interconectate, juxtapuse, mixate. Vocile ce se contopesc într-un cor electric îmi dau senzația acelei divinități colective de care vorbea Arthur C. Clarke în ”Odiseea spațială”. Comunismul electronic, înfrățirea universală mediată de tehnologic, iată viitorul luminos al utopiei transumaniste. Pentru că oricât ai încerca să nu faci conecțiuni, până la urmă ești forțat să recunoști în acest gen de muzică filiații filosofice cu utopiile/distopiile transumaniste, a umanismului hipertehnologizat care se configurează deja ca filosofie oficială pentru secolul în care am intrat.

Analiza articolului de față poate fi completată cu cea a vizualului unor creații de design (Inorganic flora – spectral views) și cu articolul And God Created Photoshop!

Despre muzică ca o formă de șamanism modern am amintit în articolul ABC-ul meu muzical: Dire Straits .

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s