Beatles și Guță

Mă găsesc de multe ori în situația de a împărtăși îngrijorarea multor intelectuali de salon cu privire la degradarea valorilor din societatea românească. Un aspect foarte vizibil al acestei îngrijorări este cel al pericolului de manelizare a României.

Într-adevăr, rămâi cu un gust amar atunci când treci prin căminele studențești și vezi tinerimea studioasă trudind din greu la orgii bahice, dansuri din buric și onomatopee selecte, toate pe ritmuri de manele. (Am avut contact cu acest tip de experiențe în anul patru de facultate, când noi, vreo 5 colegi de la Filosofie dintr-o oarecare cameră de cămin studențesc, ne petreceam ”nopțile liniștite” savurând petrecerile vecinilor, audiate involuntar la decibeli deloc prietenoși. După o zi de cursuri și studiu la bibliotecă, mă întorceam istovit seara în cămin și primeam răsplata păcatelor mele când vedeam scoase afară paturile colegilor de la ”Educație fizică”, vecinii mușchiuloși și ”protectivi”, ale căror camere de cămin încadrau generos pe cea a celor 5 învățăcei într-ale filosofiei. Aveam să îmi dau seama că spațiul gol din camere era ocupat de niște boxe imense, boxe ce aveau să întrețină până dimineață o veselie continuă, necenzurată, spontană dar interminabilă. Nopțile albe erau prilejuri de stări diametral opuse: unii se distrau de minune și exportau necenzurat optimism degajat într-o gimnastică hedonistă a corpului, alții transformau greutatea zgomotului în lejeritatea gândurilor, contemplând savant și ascet tragedia condiției umane. Diviziune a muncii, ar spunii unii.)

Călătoria cu taxiul prin orașele României este de multe ori o incursiune în infern și asta nu doar amabilității viclene a taximestristului, a salturilor prin/peste/pe lângă gropi, a eschivelor, accelerărilor și frânărilor bruște din trafic, ci și a infestării spațiului auditiv cu aceleași mizerii ”cantabile” despre femei, dușmani și bani.

Deschizi televizorul și ești imediat pus la curent cu obscenitatea celor ce se scaldă în faimă gonflabilă, mediocritate, stridență (non)estetică, prostie evidentă și bani ce curg dintr-o gârlă într-alta. Nocivitatea manelelor este vizibilă până și în modul în care ”acordurile” sonore au puterea de a transfigura vizualul, dând naștere unor forme dizagreabile, mutante, a ceea ce ar fi trebuit să fie ființe umane.

Ei bine, aud pe mulți oameni cu obrazul și gusturile fine spunând că ar trebui făcut ceva pentru a opri această tumoare pe corpul vlăguit, deja prea bolnav al acestei nații. Se protestează astfel atât împotriva monstruozității culturale a manelelor, cât și a puterii perfide, a popularității virale a ei.

Chiar dacă am tendința să dau credit acestor îngrijorări, am însă o problemă cu acest mod de abordare. Oare nu cumva este periculoasă orice tendință de a discuta și de a constrânge/modifica opțiunea democratică a maselor, a majorității? Mulți dintre cei ce se manifestă împotriva nocivității manelelor sunt relativiști convinși, demolatori ai oricărui edificiu al obiectivității valorilor, convenționaliși, constructiviști, etc. Aici găsesc o contradicție, o inadecvare, o ipocrizie evidentă: dacă valorile sunt relative, dacă trebuiesc protejate drepturile de diferențiere, dacă putem vorbi doar într-o semantică limitată la un vocabular al epocii, dacă orizontalul este singurul mod de construire și reclamare a autenticului uman, atunci de ce ar fi greșită o opțiune, un anumit set de valori, cu cât mai mult cu cât oamenii aderează benevol la el? De ce am subevalua o opțiune în detrimentul alteia? Nu-i așa că nu mai există un pendul al lui Foucault cu ajutorul căruia putem ajunge la o valoare ”bună” sau ”rea” de comun acord, intersubiectiv, pe un teritoriu ce transcende procentul, convenția? ”Biblia” tătucului Nietzsche ne învață doar că totul ține acum doar de preferințe, esteticul e singurul criteriu al valorizării: ”de ce e importantă asta? Pentru că îmi place!” De unde instinctul acesta de judecători, de reprimare? Nu este aceasta cenzură, totalitarism, autoritarism? Avem cumva ceva melancolii față de un status quo inert, imobil, osificat?

Ne oripilează dezmățul maneliștilor, evaziunea fiscală și nerușinarea cu care fac bani? De ce nu i-am considera la fel pe Bono și cei de la U2, care donează bani pentru săracii din Africa, dar totodată își mută conturile din Irlanda prin alte locuri, numai pentru nu a plăti taxele la fiscul irlandez, bani din taxe care ar putea fi folosiți pentru școli, spitale, etc.? Suntem șocați de nerușinarea și tupeul maneliștilor, cei care în virtutea propriului succes sfidează normele de respect al celorlați? De ce nu am fi la fel de sensibili și cu aroganța celor de la Beatles, mai ales a lui John Lennon, atunci când a declarat că ”suntem mai populari decât Isus”? În ultimă instanță, Guță are tot dreptul să fie fericit de faima lui în aceeași măsură ca și John Lennon, indiferent care ar fi diferențele dintre ei, pentru că de la Beatles încoace cultura populară este dependentă nu de ”criterii obiective” (iată un clieșeu și o expresie de lemn, dintr-o epocă apusă), ci de preferințele publicului, de popularitate, succes, vânzări, etc.

Păi dacă tot ne mândrim că suntem ”open minded” atunci să ne bucurăm de contingență, de aleatoriu, de happening, de jocul posibilului și să nu ne mai întoarcem la concepte demodate, la deprinderi inchizoriale, demne de personajele crude și ”judegemental”-e din Evul Mediu. Să ne păstrăm dar deschiderea către orizontul ”dincolo de bine și rău” în care este loc suficient și pentru Guță și pentru Beatles!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s