Philosophy is Dead (St. Hawkins) vs. Science is Philosophical (Ch. Norris)

Judecând după greșelile tinereții sale, puerilă și ipocrită atunci când se detașa de religie (față de care mereu a păstrat un anumit complex), dar își construia propriile proiecte utopice, nu e de mirare că bătrâna disciplină a filosofiei este astăzi neputincioasă în fața vitalității juvenile și arogante a progeniturii sale numită pozitivism (post, neo, hiper, nici nu mai contează). Să fie paricidul pozitivist  expresia finală a caracterului autofag al filosofiei? Ca și în viața reală, un părinte  poate vedea cel mai bine  în copiii  săi propriile păcate, multiplicate de n ori…

Când Blaise Pascal compara istoria umanității cu etapele vieții unui om, cred că, fără să vrea, el a intuit “minunata lume” de astăzi. Postmodernismul, cu relativismul și corectitudinea politică de azi, e vârsta bătrâneții sclerozate a gândirii occidentale.  De cândva, cumva, ceva s-a rupt în conștiința omului recent. O lipsă fundamentală îi este îmbălsămată acum cu tot felul de surogate colorate și zgomotoase…

Neputința (tradusă în termeni pompoși ca gândire slabă, metafizică lichidă, a absenței, transcendență negativă) și decăderea filosofiei devin vizibile prin restructurările departamentelor de specialitate din universități (e adevărat, universitatea de azi nu mai e universitatea clasicismului german), prin redimensionarea proiectelor de cercetare ce deviază spre ortopedii sociale, supuse cerințelor pragmatice a pieții ideilor, etc.

În efortul de a găsi o utilitate filosofiei astăzi, într-o epocă ce pare că a depășit  nevoia culturală a gândirii critice, sistematice, adaug posibilitățile de analiză a cotidianului, a fenomenelor care se produc în spațiul ideatic pe care îl consumăm zi de zi. Analiza soteriologiilor culturale de astăzi sunt  posibile utilizând metode de investigare antropologică, sociologică, etc., dar într-un cadru și cu concepte filosofice. Arhitectura actelor cotidiene se configurează după un mecanism ce ține de ontologia suprafeței, pe care am început să o schițez în 10 Outlines for a Philosophy of the Quotidian. În plus, recomand articolele lui Ciprian Mihali despre cerința filosofiei de a deveni “o profesie de a repovesti actualitatea”.

Importanța și respectul filosofului, emblematice pentru epoca modernității (poate doar în Germania de azi statutul de profesor de filosofie mai este onorant și respectat ca atare), au fost înlocuite de locvacitatea jurnalistului și ronțăiala doctă a “specialistului”. Deraierea disciplinii gândirii critice (se poate constata statistic golul lecturilor fundamentale din istoria filosofiei pentru tânărul de astăzi) pare a fi suplinită cu brio de  profesionalismul de utilizator cu care e acoperită mania intertextualității și a manualității cu care se consumă cultura de masă  (oare cum arată un Electronic God la care se închină tinerii de azi?).

Printre anunțurile mortuare anunțate de la Hegel încoace, enumerăm și pe cel al lui St. Hawkins. Trebuie luată în considerare această poziție cu privire la moartea “naturală” a filosofiei, ca și concepție asupra universului (ce aberant sună!), pentru că ea dă seama de simplificările grosiere, vecie cu analfabetismul filosofic, cu care operează armata de clone a noului ateism. Neputința de a-și vedea limitele (întotdeauna filosofia va avea un precedent logic asupra “actului de a face știință” ), prostia care triumfă prin etichetarea licențioasă a ceea ce este științific și ce nu (jocul de a credibilitatea suferă de prea multe ori de boala sofismului notorietății), lipsa de educație a dialogului (fapt ce trădează profunde schisme identitare, acoperite, ce-i drept, de implacabile formule/slogane tipice fundamentalismului) toate acestea fac parte din arsenalul de război folosit de gardienii “adevăratei științe”.  Din păcate, lecția istoriei e valabilă și în timpurile noastre “deschise”, “emancipate”: îndobitocirea poate fi efectuată cu succes atunci când ai sloganuri suficient de puternic halucinogene…

Regăsiți mai jos atât afirmația lui St. Hawkins, cât și răspunsul profesorului Ch. Norris de la Cardiff University.

Philosophy is dead

Traditionally these are questions for philosophy, but philosophy is dead. Philosophy has not kept up with modern developments in science, particularly physics. Scientist have become the bearers of the torch of discovery in our quest for knowledge.

(Stephen Hawking & Leonard Mlodinow, The Grand Design, Random House of Canada, 2010, p. 5)

Science is philosophical

Professor Hawking has probably been talking to the wrong philosophers, or picked up some wrong ideas about the kinds of discussion that currently go on in philosophy of science. His lofty dismissal of that whole enterprise as a useless, scientifically irrelevant pseudo-discipline fails to reckon with several important facts about the way that science has typically been practised since its early-modern (seventeenth-century) point of departure and, even more, in the wake of twentieth century developments such as quantum mechanics and relativity.

Science has always included a large philosophical component, whether at the level of basic presuppositions concerning evidence, causality, theory-construction, valid inference, hypothesis-testing, and so forth, or at the speculative stage where scientists ignore the guidance offered by well-informed philosophers only at risk of falling into various beguiling fallacies or fictions. Such were those ‘idols of the theatre’ that Bacon warned against in his New Organon of 1620, and such – albeit in a very different philosophic guise – those delusive ideas that, according to Kant, were liable to lead us astray from the path of secure investigation or truth-seeking enquiry. This was sure to happen, he warned, if the exercise of pure (speculative) reason concerning questions outside and beyond the empirical domain were mistakenly supposed to deliver the kind of knowledge that could be achieved only by bringing sensuous intuitions under adequate or answering concepts. While in no way wishing to lumber science with the baggage of Kantian metaphysics I would suggest that this diagnosis, or something like it, applies to a great many of the speculative notions nowadays advanced by theoretical physicists including proponents of string theory (Hawking among them) and some of the more way-out quantum conjectures. These thinkers appear unworried – blithely unfazed, one is tempted to say – by the fact that their theories are incapable of proof or confirmation, or indeed of falsification as required by Karl Popper and his followers. After all, it is the peculiar feature of such theories that they posit the existence of that which at present, and perhaps forever, eludes any form of confirmation by observation or experiment.

(…) To adapt a quotation by Kant in a different though related context: philosophy of science without scientific input is empty, while science without philosophical guidance is blind. At any rate it is rendered perilously apt to mistake the seductions of pure hypothetical invention for the business of formulating rationally warranted, metaphysically coherent, and – if only in the fullness of time – empirically testable conjectures.

(Christopher Norris, “Hawking contra Philosophy”, Philosophy Now, Issue 82, January-February 2011)

One thought on “Philosophy is Dead (St. Hawkins) vs. Science is Philosophical (Ch. Norris)

  1. Ron Krumpos

    In “The Grand Design” Hawking says that we are somewhat like goldfish in a curved fishbowl. Our perceptions are limited and warped by the kind of lenses we see through, “the interpretive structure of our human brains.” Albert Einstein rejected this subjective approach, common to much of quantum mechanics, but did admit that our view of reality is distorted.

    Einstein’s Special Theory of Relativity has the surprising consequences that “the same event, when viewed from inertial systems in motion with respect to each other, will seem to occur at different times, bodies will measure out at different lengths, and clocks will run at different speeds.” Light does travel in a curve, due to the gravity of matter, thereby distorting views from each perspective in this Universe. Similarly, mystics’ experience in divine oneness, which might be considered the same “eternal” event, viewed from various historical, cultural and personal perspectives, have occurred with different frequencies, degrees of realization and durations. This might help to explain the diversity in the expressions or reports of that spiritual awareness. What is seen is the same; it is the “seeing” which differs.

    In some sciences, all existence is described as matter or energy. In some of mysticism, only consciousness exists. Dark matter is 25%, and dark energy about 70%, of the critical density of this Universe. Divine essence, also not visible, emanates and sustains universal matter (mass/energy: visible/dark) and cosmic consciousness (f(x) raised to its greatest power). During suprarational consciousness, and beyond, mystics share in that essence to varying extents. [quoted from my ebook on comparative mysticism]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s