Armonia comuniunii

Chiar dacă Emile Durkheim vorbea despre o “fraternitate religioasă” (The Elementary Forms of Religious Life, The Free Press, New York, 1995, pp. 39-44), peisajul religios contemporan provoacă mai degrabă convulsii decât alinare în corpul social românesc.  Pentru a proba această sentință este de ajuns să privim la discuțiile provocate în mediul evanghelic de controversa legată de asocierea lui Iosif Țon cu gruparea  Străjerii.

În analiza acestor convulsii cred că pe lângă motivațiile de natură spirituală (capacitatea noastră de a fi “tari la cerbice”, chiar dacă ne clamăm ceva filiații de la  valorile nou-testamentale și profilul christic), putem întrezări și ceva condiționări de natură filosofică/conceptuală.

1. Mai întâi se poate observa că mediul religios pare a fi unul prielnic permutărilor deloc creative ale unei mediocrități care își reclamă  descendența aristocrată a adevărului absolut. Înțepeținiți în adversitatea dualismelor tușate, a generalizărilor pripite (ortodocșii, baptiștii, catolicii, penticostalii sunt…), ne purtăm propriile războaie ale orgoliilor, nicidecum neglijabile. Polițele care se plătesc între Iosif Țon și Paul Negruț, implicând armata de “locotenenți’ a fiecăruia, îmbracă aerul savant al apărării unei ortodoxii dogmatice, cam anchilozată în sloganuri sau a unei revitalizări absolut necesare, dar prea ‘sublimă’ pentru a fi credibilă  atunci când privim la unii dintre promotorii ei.

Când fiecare are partea sa de adevăr avem doar două opțiuni: ori personajele se așează împreună pentru a-l unifica, fiecare câștigându-l pe celălalt, ori fiecare se sărăcește în războiul său privat pentru părticica lui de adevăr. Interesant și trist este faptul că pronunțarea emfatică a adevărului se îmbină de cele mai multe ori cu exluderea și stigmatizarea irevocabilă, fără nicio negociere, a oponentului. Această manieră este incompatibilă cu principiul din Matei 18, călcat flagrant de cele mai multe ori de autoritățile religioase, poziționate în tiparul de argumentare fariseică din Ioan 9:  “tu, care ești născut în păcat, ne înveți pe noi, care suntem ucenicii lui Moise?” Cu alte cuvinte, jocul de imagine întotdeauna îl secondează pe cel de putere: cu cât oponentul e descris în termeni tot mai diabolici, în regimul erorilor, cu atât propria poziție pare tot mai imaculată, mai consistentă în regimul de adevăr incontestabil.

2. În dinamica acestor forțe avem de a face cu incapacitatea multor creștini de a absorbi impactul diferitului, a pluralului, atât de specifică noului mod postmodern/hipermodern de a gândi și simți. Mulți lideri creștini au fost formați în tiparul unui creștinism “de gherilă”, supraviețuitor în fața coerciției statale din timpul comunismului. Tocmai acest tip de formare/educație  împiedică  acum acești lideri să se adapteze rezonabil la polivalențele și diversitatea valorilor dintr-o societate deschisă, concurențială, fluidă în jocurile de sens pe care le produce în continuu.

Este un lucru bine știut că actorii spațiului secularizat par a fi relativiști moral, dar activiști social. Ei sunt stimulați să își revendice capacitatea de a fi diferiți, chiar dacă în practica socială par a reacționa dogmatic la orice tentativă de a supune criticii valoarea absolută a propriului relativism.

În schimb,  mulți creștini par a-și reclama cu strictețe perimetrul sfânt al izolărilor confesionale, rămânând cu totul în paradigma asemănării plate, ca o carantină globală împotriva necunoscutului și a diferitului. De foarte multe ori capacitatea de adaptare a discursurilor celor care reprezintă organizații eclesiale este înțepenită în blocaje lingvistice și de sens care îi face irelevanți celor care nu le-au însușit limbajul și subcultura. Abordarea “ecumenică”, deosebit de deschisă, inovatoare, a creștinismului primului secol a fost înlocuită, de-a lungul secolelor, cu rigiditatea instituțională.  Cu altă ocazie (Cum să-L “omori’ pe Dumnezeu – simplu și repede – 3. Religioșii atei) observam că

Legile insensibile ale istoriei parcă ruginesc tot mai mult fiorul religios de adorare a lui Dumnezeu. Ne considerăm mai puternici, mai inteligenţi, mai stăpâni ca să ne mai putem  încrede în Cel ce tace în faţa indecenţei noastre.  Putem aminti aici un efect pervers al istoriei: sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales pp. 112-118).

Uite aşa ne “aşezăm”, devenim vizibili în câmpul social, urmărim cu diplomaţie constituirea unui”brand” pentru comunitatea din care facem parte.

Revenirea (cam de factură postmodernă) la creștinismul original, ca o platformă de reformare a celui instituționalizat (modern, raționalizat) nu se poate face  însă fără modificarea straturilor și a pârghiilor de putere, dureroasă și deloc benevolă.

Totodată, dacă privim la dinamica vieții religioase de astăzi, putem observa faptul incostestabil că tiparul devoțional penticostalo-carismatic se adaptează cel mai bine spațiului de gândire și de simțire a epocii noastre sintetice, emoționale, experimentală. Bisericile istorice și cele protestante rămân să își apere cu cerbicie status quo-ul, cosmetizat cu discursuri despre tradiția istorică, teologică, etc.

În fața acestor constatări dureroase, nu rămâne decât să vin în fața Scripturilor pentru a găsi modelul de armonie pe care Creatorul l-a intenționat pentru noi. Găsesc că soluția e foarte simplă: să ieșim din competiția afirmării de sine, adică să “îi lăsăm aer lui Dumnezeu să respire”. Atunci El își va face simțită prezența într-un mod care îi va convinge pe alții să vină și să ne tragă de poala hainei, spunându-ne: “Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:23b)

De altfel păgânul Balaam, cel care nu avea niciun interes în propășirea Israelului, rămâne uimit de ceea ce vede la Israel:

„Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! (Numeri 24:5)

Oare cum ar fi dacă de fiecare dată când mergem la biserică am lua în considerare  Ma Tovu, o meditație rostită de fiecare participant la liturgia sinagogilor:

Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună! (Psalmul133:1)

În așteptarea momentului și atitudinii care poate crea o comuniune armonioasă a  celor diferiți, dar care Îl au pe Domnul,  să ascultăm o melodie evreiască (Hine Ma Tovu), cântată  în stilul unui mix de jazz cu gospel:

2 thoughts on “Armonia comuniunii

  1. Pingback: Blogpress – secțiunea nedrept credincioasă 07/01/2011 | Blog

  2. Pingback: Circularități generaționale – Alonewithothers's Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s