Arhipelagul bucuriei

Bucuria nu e un continent vesel şi nicidecum o imensitate plată. Ea este mai degrabă un arhipelag, o suită de insule despărţite de diverse torente. În ciuda capriciilor vieţii şi a fiordurilor  ei, ne este dat să trecem de la o bucurie la alta. (De multe ori suntem tentaţi  să preluăm convenţionalul Omnia romae venalia sunt – în Roma totul e de vânzare – şi, prin pseudo-realitatea veselă a spectacolelor de tot felul, ne lăsăm sterilizată conştiinţa de realitatea durerii, a morţii şi a hăurilor ce se deschid între insulele de bucurie.)

Săptămâna aceasta mi-a fost dat să văd o bucurie  reală, profundă, autentică. Şi, paradoxal pentru mulţi dintre noi, am descoperit-o cu prilejul unei înmormântări. Soţia păstorului meu duhovnicesc din anii studenţiei, a adormit în Domnul. Trupul ei s-a întors în ţărâna din care a fost luat, iar duhul ei se bucură de Dumnezeul mântuirii ei. A trecut de arhipelagul bucuriilor şi a descoperit tărâmul bucuriei nesfârşite.

Spun toate aceste lucruri fără a textualiza estetic iluzii teribile, ci pentru că viaţa şi credinţa ei, precum şi a familiei ei, s-au întrupat într-o frumoasă mărturie care a făcut înmormântarea să devină o celebrare a vieţii. Într-adevăr, sămânţa moare, dar la ce viaţă frumoasă dă naştere moartea unei seminţe! Chiar dacă cancerul s-a lipit de trup de trei ani, chiar dacă durerea şi zbaterile ei, precum şi ale familiei au fost reale, inima i-a rămas dedicată întru totul Celui Înviat. Nădejdea învierii a făcut ca purtarea bolii în trup să îi deschidă nebănuite porţi de bucurie şi linişte. Nici vorbă de atât de omeneasca răzvrătire, cârtire şi interogare părtinitoare. Aici, în ameninţătoarea atingere a morţii, străluceşte credinţa testată, bucuria reală şi dragostea desăvârşită a unui credincios.

Moartea ne egalizează şi diferenţiază în egală măsură! Cu toţii murim, însă nu fiecare moarte e un dar!

În această săptămână am primit un dar care a mângâiat multe suflete şi care vorbeşte acolo unde aroganţa cunoaşterii este neputincioasă.

Trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere. Este semănat trup firesc, şi învie trup duhovnicesc. (1 Corinteni 15:42-44)

Cu această realitate a învierii în inimă, sunetele terifiante ale cuielor bătute în sicriu nu au produs familiei spaimă şi înspăimântare. Mântuitorul, văzând tulburarea ucenicilor în faţa perspectivei morţii Învăţătorului lor, le spune următoarele cuvinte:

Aţi auzit că v-am spus: ,Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi.’ Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: ,Mă duc la Tatăl’ căci Tatăl este mai mare decât Mine. (Ioan 14:28)

O bucurie veritabilă izvorăşte doar dintr-o dragoste autentică! Depinde însă de fiecare cum probează această realitate a bucuriei şi nădejdii întru înviere…

One thought on “Arhipelagul bucuriei

  1. Pingback: Un strigăt de bucurie « Alonewithothers's Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s