Three great humiliations of God

Dorothy Sayers has said that God underwent three great humiliations in his efforts to rescue the human race. The first was the Incarnation, when he took on the confines of a physical body. The second was the Cross, when he suffered the ignominy of public execution. The third humiliation, Sayers suggested, is the church. In an awesome act of self-denial, God entrusted his reputation to ordinary people.

(Philip Yancey, Dissappointment with God: three questions no one asks aloud, Zondervan, 1988, p. 162)

6 thoughts on “Three great humiliations of God

  1. CitizenX

    cu riscul de a ma dezechilibra pe panta apofa(n)tismului, ma intreb pe mine insumi, apoi – in ordinea asta – pe tine Marius si, daca as putea, pe Dorothy Sayers: la ce foloseste informatia asta?
    recunosc ca nu ma mana pragmatismul ci blasfemia metricilor divine si a rationamentului infantil de genul: se da marea umilinta a lui Dumnezeu (ipoteza) se asteapta marea mea … – ce? orice! (concluzia).
    poate ca Dumnezeu s-a bucurat… metrica evanghelica – nu ca ar fi exhaustiva, vorbeste de dragoste si sfintenie. (“Fiindca atat de mult a iubit…” si apoi “s-a facut pacat”). in cotrapartida dragostei sta ura_fata_de_pacat, iar a sfinteniei sta Pacatul insusi. In auspiciul conflictului avem paradoxul: Dumnezeu – Dumnezeul Pacat (ori non-Dumnezeu), Raiul si Iadul, Tata si Fiu despartiti de Pacat dar uniti in Iubire; in centrul paradoxului, avem mesajul: cand Iubirea exista, Moartea – arhetipul Iadului, se frange unind pe Tata si Fii sub puntea Hristos.
    Dumnezeu e Sfant si Dragoste, nu mandru si umilinta e calea prin care ne convertim noi oamenii mandria la sfintenia si dragostea lui Dumnezeu. Haideti sa nu-l mai impopotanam pe Dumenzeu cu personificari, transformandu-l intr-un patetic si tragic personaj, in mila fata de care sa ne ascundem incapacitatea noastra de a-L iubi.

    1. Raţionamentul tău poate fi foarte pertinent în întregul lui dacă pornim de la premisa că umilinţa (înţeleasă simplist ca o capacitate de recunoaştere şi celebrare a modului de existenţă a alterităţii, a celuilalt) este o însuşire proprie/naturală a omului, pe care acesta o proiectează, într-un efort antropomorfic, asupra lui Dumnezeu.

      Cred însă cu tărie (iar experienţa personală, socială, istorică vin în sprijinul acestei credinţe) că umilinţa este proprie lui Dumnezeu iar noi trebuie să o “împrumutăm” de la El.

      În faţa acuzelor prin care Iov i-ar fi spus lui Dumnezeu: “hei, Doamne, vino şi pune-te în situaţia mea”, Dumnezeu îi replică: “Iov, pune-te tu în situaţia Mea – ai tu puterea pe care o am Eu?”

      Evident, nu convinge pe nimeni răspunsul manifestării puterii lui Dumnezeu în faţa suferinţelor umane. Tragic e că nu convinge nici măcar răspunsul umilinţei prin care Dumnezeu a suferit în trup de om ca să arate că dragostea şi iertarea sunt cu adevărat atributele certe ale puterii. Acesta este tipul de raţionament/înţelepciune christică care îi scapă complet lui Fr. Nietzsche & Co. Oare nu cumva umilinţa este invenţia, strategia inovatoare a lui Dumnezeu cu care El blochează/înnebuneşte minţile înţelepţilor veacului acestuia?

      La ce foloseşte informaţia aceasta?
      Ceea ce eu am învăţat din Biblie este faptul că Leul din Iuda a venit mai întâi ca Miel al lui Dumnezeu. Dacă sămânţa ar înţelege că trebuie să moară ca să aducă rod, dacă am învăţa din lecţia pe care Dumnezeu ne-a arătat-o în Fiul, atunci, cu siguranţă că am ieşi din competiţia afirmării de sine. Cu siguranţă că altfel ar arăta viaţa, relaţiile şi lumea pe care le construim.

      1. CitizenX

        Draga Marius,

        rumegand argumentatia ta gasesc pe undeva, inspre extremele clopotului gausian, ceva adevar; in baseline-ul semantic insa, imi pare (subliniez subiectivitatea) gresita. sa ma explic.

        ontologic se poate argumenta (ai facut-o si tu) ca Dumnezeu, ca Originator, este creatorul tuturor conceptelor, inclusiv a antitezelor. pentru mintile slabe asta reprezinta un considerent solid al impotentei divine, insa subiectul iese din sfera discutiei prezente. in sfera discutie prezente insa, e faptul ca Dumnezeu nu “experimenteaza” fiecare concept pe care l-a originat. bunaoara, e discutabil daca experimenteza umilinta.

        apoi, gnoseologic, putem considera ca omul n-ar putea “experimenta”(cunoaste) umilinta daca n-ar fi fost “aratata” mai intai in Dumnezeu. insa faptul ca Dumnezeu “arata” concepte omului nu inseamna ca le si experimenteaza. El face haine de piele omului pentru a-l imbraca, insa nu avem motive sa gadim ca ii sunt proprii croitoria si marochinaria.

        coroborand raspunsurile mele sintetizez: nu cred ca stim sa definim umilinta decat in context uman. nu spunem pentru altceva decat un om (te rog corecteaza-ma daca gresesc) ca se umileste; nu in sensul propriu, nepersonificat. si asta pentru ca in esenta, umilinta inseamna a avea o atitudine corecta in fata divinitatii si a creatiei sale (om, natura, ingeri, etc.). ori, cum ar putea Dumnezeu sa se umileasca?

        mielul, cristofania, mila, bunatatea, Isus nu sunt umilinta lui Dumnezeu, ci Dumnezeu insusi in “imagini” diferite ale Dragostei sale pentru noi. Leul si Judecatorul sunt un Dumnezeu la fel de umil precum Mielul. insa-n “imagini” diferite.

      2. Desigur, argumentările noastre se pot întâlni (la fel cum se pot depărta) în măsura în care ne gândim la Dumnezeu nu în mod pur teoretic, filosofic, aperceptiv, ci între graniţele revelaţiei Sale în istoria umană, unde Dumnezeu îşi permite astfel de imagini. Ori cred că, în cele din urmă, această semantică a comunicării lui Dumnezeu L-a costat în mod real, profund, nu doar pur lingvistic, superficial. Altfel, am avea de a face cu un mare scamator şi prefăcut.

        Cu adevărat, în toposul logicii noastre o astfel de umilinţă a lui Dumnezeu (vizibile în Întrupare, Crucificare şi mandatul Bisericii – resursele biblice sunt abundente în acest sens) este de neînchipuit.

        Ca şi Nicodim odinioară, nu putem decât să ne mirăm “cum se poate face aşa ceva?”. Însă, dincolo de întrebările noastre rafinate, rămâne de cunoscut chipul lui Dumnezeu din Filipeni 2, cu adevărat o taină. A cunoaşte cum El “s-a golit de sine” mă motivează ca eu să mă micşorez şi El să crească.

      3. CitizenX

        putem sa ne contram oricat de mult, ratacind polemic pe intelesuri diferite ale Divinitatii si revelatiei Sale catre om. nu asta imi doresc, te asigur; subliniam la inceput ca nu ma mana pragmatismul.
        Dumnezeu este si va ramane pentru noi un personaj subtil. Si uneori, in dorinta intelegerii sale si a relatiei personale ni-L inchipuim “desenat”, aidoma unor idoli, in fel si chip de imagini proiectate de intelegerea noastra redusa. si asta, pentru ca nu?, traim in vremea in care ne este frica de necunoscut.

        in ochii multora, Isus n-are nicio legatura cu acel Dumnezeu care poruncea in vechime extirparea popoarelor din tara Canaan, sau nimicea Sodoma si Gomora (exemplele ar putea continua, stii bine). si totusi are, oricat ar fi de imposibil ori nedorit de imaginat. pentru mine e o motivatie in plus sa-L inteleg mai bine.

        PS: <> As parafraza aici: ce mare dragostea lui Dumnezeu (pentru ca da, de ea e vorba) si ce buna umilinta mea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s