A murit postmodernismul? Trăiască hipermodernismul! (Gilles Lipovetsky)

Etnografia virtuală a reclamelor comerciale pe care o propun se cere susţinută de discutarea epistemei epocii noastre, a hipermodernităţii, înţeleasă în prima instanţă ca un delir al noului, al globalizării, al supremaţiei velocităţii şi a tehnologiei, precum şi a schimbărilor structurale pe care le aduce “hiperutilizarea” tehnologiei în viaţa cotidiană.

În ultimii ani viaţa pare a fi tot mai accelerată, comunicăm tot mai mult şi mai simplu, visăm tot mai mult şi cu ochii tot mai deschişi. Performanţele (fizice, biologice, medicale, vizual-imagologice, manageriale, etc.) par a fi tot mai ridicate, mai ales dacă sunt prelucrate de tehnologiile de ultimă oră. Bombardamentul informaţional e tot mai intens, ne modelăm din ce în ce mai estetic relaţiile inter-umane (competiţia achiziţionării “ţoalelor” la modă, a ultimelor gadgeturi, a frumuseţii tot mai siliconate, etc.), chiar dacă aceste relaţii interumane rămân (în cel mai bun caz la fel de) superficiale. Descoperirile ştiinţifice şi tehnologice de ultimă oră/minut/secundă ne insuflă un optimism utopic şi o revigorare a eului narcisist, după mahmureala şi pretinsa sa extinţie în deceniile postmodernismului. De fapt, trăim tot în aceeaşi lume dură, dar acum ne putem căptuşi existenţa cu o tehnică care să ne facă viaţa mai soft. Avem toate premisele să spunem că întrăm într-o nouă eră, în ceea ce se numeşte hipermodernism (digimodernism sau altermodernism sunt doar alte variante ale aceleiaşi sentinţe de epuizare a postmodernismului şi de intrare într-o nouă fază a modernităţii).

Unii definesc hipermodernitatea ca “a deep faith in humanity’s ability to understand, control, and manipulate every aspect of human experience”, ca o exacerbare a principiilor fundamentale ale modernităţii (de aceea eu aş numi-o a treia modernitate). Spre deosebire de decadenţa/nihilismul/pesimismul postmodernilor, acum asistăm la o revigorare a optimismului generalizat, evantaiul de posibilităţi fiind ameţitor de variat: de exemplu, folosind tehnica (telefonul, aparatul foto, camera de luat vederi, blogul, etc.)  oricine,  dintr-un simplu lector/consumator al mediilor de comunicare, poate aspira să devină o celebritate. Ce poate fi mai paradoxal decât democratizarea absolută, îmbinată cu o tot mai evidentă specializare şi “elitizare” a furnizorilor de cunoaştere? Seria paradoxurilor poate continua: standardizare şi fugă după nou; emancipare modernistă şi recuperare a tradiţiilor (stilizate conform esteticii consumeriste); etc. În analiza conceptului de hipermodernitate, aş menţiona câteva observaţii făcute de Gilles Lipovetsky, Alan Kirby şi Paul Virilio.

Gilles Lipovetsky

Dacă în 1979 J. Fr. Lyotard publica Condiţia postmodernă, acum, în primul deceniu al mileniului al treilea, un alt francez, Gilles Lipovetsky (electronul liber din mediul intelectual francez), ne deschide calea către o altfel de  condiţie, cea hipermodernă, cu un nou discurs/raport despre cunoaştere. O carte simbol poate fi, cel puţin prin titlul său, Hypermodern Times, apărută în anul 2005 la editura Polity Press, MA, USA. Chiar dacă ecourile sale în mediul anglo-saxon nu s-a ridicat la nivelul receptării cărţii sale The empire of fashion: dressing modern democracy, apărută în engleză în anul 2002, Hypermodern Times ne clarifică concepte pe care le regăsim în scriitura lui Lipovetsky încă de la sfârşitul anilor ’80.

Lipovetsky pare a fi la fel de tranşant ca J. Fr. Lyotard în urmă cu 30 de ani. Atunci Lyotard vorbea de moartea metanaraţiunilor. Acum, se poate spune cu certitudine că a murit cel care credea că “a omorât” modernitatea. Era postmodernă a trecut! Eticheta de “postmodern”a început să fie deja veche şi şi-a epuizat capacitatea de a exprima lumea în care tocmai am intrat (Lipovetsky, Hypermodern Times, Polity Press, 2005, p. 30). Hipermodernitatea este în esenţă o reafirmare a principalelor teze ale modernismului, doar că acum avem de a face cu excesul în toate ariile vieţii cotidiene. Este o modernitate la puterea n (p. 30). Ceea ce avem noi astăzi în timpurile hipermoderne este un fel de “consumare” a modernităţii.

Principalele trei teme ale modernităţii actuale, prezentate de Lipovetsky ca “elemente axiomatice” ale hipermodernimsului, sunt:

  • hipercapitalismul
  • eficienţa tehnocratică/excesul de maşinării
  • hiperindividualismul (p. 32-33)

Hipercapitalismul e definit acum ca un capitalism focusat mai degrabă pe imagine şi valori simbolice decât pe informaţie (postmodernitate) sau capital şi forţa de muncă (modernitate).

A new society of modernity is coming into being. It is no longer a matter of emerging from the world of tradition to reach the stage of modern rationality, but of modernizing modernity itself and rationalizing rationalization: in other words, destroying ‘archaic survivals’ and bureaucratic routines, putting an end to institutional rigidities and protectionist shackles, privatizing everything and freeing it from dependency on local conditions, while sharpening competition. The heroic will to create a ‘radiant future’ has been replaced by managerial activism: a vast enthusiasm for change, reform and adaptation that is deprived of any confident horizon or grand historical vision. (p. 34)

Democratic and market-led hypermodernity has not uttered its final word, it is merely at the start of its heroic adventure. (p. 69)

Societatea hipermodernă este caracterizată de schimbări semnificative în comportamentul şi aşteptările de la piaţa bunurilor şi serviciilor. Suntem cetăţeni cu din ce mai puţine rădăcini, mult mai mult “risk-oriented”, căutând experienţe hedoniste combinate cu un anumit simţământ al apartenenţei la comunităţi diferite. Neo marketingul şi neo comunicarea se combină acum într-o foarte filtrată experienţă de consum individualizată dar tribalizată (societală – termenul tribal e preluat din vocabularul sociologic al lui M. Mafessoli).

Hipermodernitatea este structural determinată de intrarea capitalismului  într-o nouă fază. Este consumul care cuprinde din ce în ce mai multe sfere ale vieţii sociale prin care indivizii sunt încurajaţi să consume nu atât pentru afişajul stării lor sociale, cât pentru propria lor plăcere. Acest hedonism generalizat (plăcere democratizată dar şi privată), hiperindividualizat, este străbătut de o tensiune care vine din părăsirea fundamentelor tradiţiei şi chiar a modernităţii, în faţa unui viitor nesigur. Îngrijoraţi de pierderea privilegiilor plăcerilor, indivizii sunt chinuiţi de angoase pentru că nu mai există nicio credinţă care să le ofere siguranţă.

The past is resurfacing. Anxieties about the future are replacing the mystique of progress. The present is assuming an increasing importance as an effect of the development of financial markets, the electronic techniques of information, individualistic lifestyles, and free time. (p. 35)

Experienţa shopping-ului pare a suplini aceste îngrijorări, oferind hipermodernilor experienţa care să le întărească self esteem-ul. Generaţia hiperconsumeristă este cea născută în faţa televizorului, a reclamelor. Tocmai de aceea, acum sunt aşteptări mai mari de la produsele şi brandurile comerciale, aşteptări mult mai mari decât cele ale generaţiei care de abia se alfabetiza cu limbajul mass-mediei. De la publicitatea focalizată pe promisiunea produsului se ajunge acum la o relaţionare emoţională a consumatorului cu brandul/produsul comercializat. Acum creşte nevoia de diferenţiere, care se exprimă mai degrabă prin vizualitate, performanţă sportivă, curaj, senzualitate, decât prin raţionalitate.

Dar odată cu fericirea la purtător, creşte riscul nemulţumirii. Odată cu accesul  democratic la paradisul comercial, apare ceea ce G. Lipovetsky numea “fericire paradoxală”:

In a society dominated by leisure there is a cohabitation of daily difficulties and the well-being which results from the democratisation of pleasure generating elements previously reserved for the lucky few. … In bygone days, people sought refuge from crises in the Church. Now they flock to shopping centres. To fight anxiety, societies used to count on the consolation offered by religion. Hypermodernity promises paradise through all sorts of things: we are invited to travel, to drink good wine, to buy technology, to consume culture, to go to huge parties… All this to avoid being demoralised. (Gilles Lipovetsky în interviul lui Lourdes Ventura, El Mundo, 14.11.2007)

Pentru Gilles Lipovetsky, societatea postmodernă a fost caracterizată ca aparţinând erei individualismului. Individualismul se poate transforma dintr-un panaceu al libertăţilor într-o otravă socială, care generează fenomene anomice datorită narcisismului său exarcebat, denumit de unii teoreticieni emancipare. Însă au apărut semnele unei noi ere, a hipermodernităţii, caracterizată ca hiperindividualism, hiperconsum, viteză de mişcare excesivă, fluiditate, hiperflexibilitate, dominată de tehnologie, mai ales de comunicarea telefoanelor mobile, a Internetului.

Moda (new, and better than ever before!) sau faptul de a fi la modă este o formă de “soft neo-totalitarism”, expresie a societăţii democratice şi a iraţionalei heteronomii a seducţiei collective. Lipovetsky, într-o notă puţin cam populistă, consideră generalizarea modei un paradox: nebunia ei reclamă un spirit de toleranţă, conştiiinţa ei favorizează inconştienţa, iar mimetismul exprimă atât individualitatea şi frivolitatea ei cât şi respectul drepturilor omului. (p. 37) O viziune cam optimistă faţă de rezervele stângii deconstructiviste faţă de paradisul consumerist (Debord, Baudrillard).

Cum arată cest hiperindividualism?

a detached hyperindividualism, legislating for itself, but sometimes prudent and calculating, sometimes unrestrained, unbalanced and chaotic. (p. 33)

Evident că şi acest hiperindividualism are propriul său paradox:

Pe de o parte, ea (societatea hipermodernă, n. m.) deposedează individul de sine, pe de alta îl invită să se informeze, să aleagă, îi încurajează autonomia, îi sugerează că decizia este în totalitate a lui. De aceea, nu-i cred pe intelectualii care spun că individul e manipulat (iar cel care afirma asta, nu, desigur). Cred că, în mare, cadrul este cel al economiei de piaţă, dar că, în interiorul ei, eşti liber să alegi. Există autonomia individului în detaliu. Înainte, puterea era chemată să regleze socialul, astăzi controlează piaţa. (Gilles Lipovetsky, Hipermodernitatea nu e unidimensională, e multiplă şi paradoxală, interviu realizat de Alexandru Matei).

Pentru a observa modul în care filosoful francez urmăreşte aceste mecanisme ale hipermodernităţii înstructurile vieţii cotidiene, poate fi utilă lectura următoarelor două cărţi apărute la editura Polirom: Fericirea paradoxală (2007) şi Ecranul global (2008).  Devoalând formatul clasic/conservator pe care îl au mulţi filosofi români, articolul Cu mintea scăldată de ecran (Sorin Lavric) poate fi o critică cam acidă dar pertinentă a Ecranului global.

Cu speranţa că am deschis apetitul la lectura unor articulaţii ale culturii de masă contemporane, vă ofer prilejul de a “savura” arhitectura de explicaţii şi imagini care arată mariajul hipermodern între artă şi ştiinţă, despre care voi vorbi cu ocazia analizării digimodernismului. Devenind nişte demiurgi aparent atotputernici care comandă universuri utopice cu gesturi imperiale pe tastaturi obediente, s-ar părea că uităm de fragilitatea umanităţii noastre, cea care a cauzat nu numai războaie crunte, ci a inspirat şi lirisme/sensibilităţi pe care nu le cred a fi vreodată create de tehnologie.

One thought on “A murit postmodernismul? Trăiască hipermodernismul! (Gilles Lipovetsky)

  1. Pingback: Citat: hipermodernitate după postmodernitate « Clujul Evanghelic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s