Despre tăcere (4. Pedagogia tăcerii – partea a doua)

Un om care a învăţat dintr-o tăcere

Precondiţia empatiei

Trăirile afective ale lui Petru, aşa cum reies ele din mai multe pasaje biblice, pot fi surprinzător de asemănătoare cu trăirile unui oarecare dintre noi ce caută şi găseşte ceva ce crede că e de preţ dar apoi pierde acel ceva, plânge şi e disperat când vede cum îi scapă viaţa şi sensurile printre degete. Eu, cel puţin, îmi regăsesc emoţii, vise, slăbiciuni, nădejdi şi dezamăgiri, bucurii şi promisiuni în noianul de zbateri ale lui Simon, devenit Petru.

Bogăţia unor experienţe

Petru este pescarul înspăimântat de păcătoşenia proprie şi totuşi acceptat în prietenia cu Isus, atras de puterea şi simplitatea nazariteanului (să ne aducem aminte de pescuirea minunată din Luca 5, pivotal în înţelegerea relaţiei dintre cei doi). De altfel, evangheliştii vor urmări cu predilecţie relaţia specială dintre cei doi, în pofida prezenţei tăcute a celorlalţi ucenici/apostoli.

Făcând promisiunea „Adevărat vă spun, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9:1) şi după cele şase zile de pregătire pentru revelaţia slavei Domnului (asemenea celei de la Sinai – Exod 24:16), iată-l pe Petru experimentând în faţa ochilor viziunea a ceea ce este Isus, Domnul Cel promis în glorie şi strălucire (schimbarea la Faţă – Marcu 9:2-10). Însă Petru, prea fermecat de experienţa vizuală, nu înţelege o boabă din conversaţia lui Isus cu cei doi mari profeţi ai Vechiului Legământ. Nu înţelege despre ce exod/sfârşit este vorba (Luca 9:31), apoi nu pricepe despre ce înviere din morţi vorbeşte Învăţătorul Său. Complimentat cu prezenţa unor  mari personalităţi (Isus, Moise, Ilie) şi gratificat cu o experienţă vizuală de netăgăduit, Petru pare a sări peste semnificaţia în sine a evenimentului, venind altruist cu ideea construirii colibelor. “Nu ştia ce spune!” (Marcu 9:6). Norul slavei ar fi trebuit să fie de ajuns ca “locuinţă”! (În acest sens, oare cine avea nevoie cu adevărat de locuinţă?!)

Experienţa pământeană a unor secvenţe din rai aduce o cutremurătoare combinaţie de teamă (asemănătoare celei de la pescuirea minunată din Luca 5 sau cu cea a mersului pe apă din Matei 14) cu încântare maximă. De ar fi omul pregătit să experimenteze şi să înţeleagă câte ceva din prezenţa vocii şi a vederii Celui ce este Viu!!!!

Fragilităţi, tulburări, fisuri

Anii de experienţe ale minunilor puternice, de asistenţă faţă de învăţături atât de frumoase şi anii de succes pe piaţa căutărilor  sufleteşti ale oamenilor l-au convins pe Petru că se merită să trăieşti şi să mori pentru acest învăţător. El are cuvintele vieţii veşnice, El este Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu. Dar paradoxal, cu toată această rezervă de experienţe, inima lui Petru (asemenea fiecăruia dintre noi) este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate să o cunoască? (Ier. 17:9), experimentând dezamăgiri şi eşecuri. Ni se expune atât de clar fragilitatea credinţei şi a caracterului, pe care puţini o recunoaştem.

Convingerea lui Petru cu privire la buna alegere pe care a făcut-o, urmându-l pe acest Isus, pare a se tulbura tot mai mult pe măsură ce Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim (Luca 9:51). Pentru liderul apostolilor, Petru, zorii unui paradis terestru se întunecau tot mai mult în măsura în care Învăţătorul era încolţit tot mai mult de elita religioasă/politică şi în care El Însuşi vorbeşte tot mai mult de moartea Sa la Ierusalim.

Este uimitoare contradicţia între puterea de care a dat dovadă şi conştiinţa unei morţi iminente, de care tot vorbeşte Isus. Pentru apostol, această contradicţie este întărită de gestul ciudat, anapoda, pe care Învăţătorul îl face spălându-i picioarele. De altfel în “niciodată nu-mi vei spăla picioarele” (Ioan 13:8) putem percepe negarea de către Petru a naturii lui Isus, a ceea ce este El, Domnul care a venit să slujească, să-şi pună viaţa în folosul vieţii altora. Nu se cade ca Cel care a făcut atâtea minuni, care a avut atâtea prelegeri fascinante şi care a fost orbitor pe muntele Tabor, să îngenuncheze acum în faţa lui şi să-i spele picioarele. Calmat de tonul şi explicaţiile lui Isus, Petru află astfel două lucruri zguduitoare pentru prestanţa şi cariera sa de până atunci:

1. “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:31-32)

2. “Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti.” (Luca 22:34)

Între cele două veşti, avem inserată afirmaţia serioasă şi sinceră a lui Petru că dacă va trebui, va merge la temniţă şi îşi va da viaţa pentru a-L apăra pe Isus. S-ar părea însă că dincolo de vehemenţa şi curajul uman există raporturi de forţe care ne depăşesc şi tocmai de aceea ne provoacă credinţa. Textul vechi-testamentar pare a ne sugera un fel de convenţie între  Dumnezeu cu Satana ca să-l supună pe Iov la tot felul de cazne în care pierderile şi suferinţele sunt jucate/pariate în contul unei fiinţe umane. Ceea ce pot însă observa în pasajul nou-testamentar este faptul că acum Isus este noul Iov, nevinovatul care suferă pe nedrept şi care se roagă pentru cei ce-l acuză. Dar într-o anumită proporţie şi Petru e un fel de Iov, din moment ce Satana l-a cerut. Isus însă se roagă pentru credinţa lui. Trist este faptul că Petru (sau oricare dacă ar fi fost în locul lui) ratează momentul de a-i întoarce “serviciul”, dormind atunci când Isus ar fi avut nevoie de rugăciunile şi sprijinul său.

Înfiorătoarea tăcere a morţii lui Dumnezeu

În bătălia sufletească din inima Dumnezeului întrupat, nimeni dintre noi nu i-a putut veni în ajutor. Incompetenţa celor trei “paznici” din grădina Getsimani, printre care şi Petru, trădează mai degrabă oboseală şi neputinţă de a împlini râvna afişată atât de energic. Râvna duhului s-a topit în neputinţa trupească a unui somn dulce. În faţa paharului pe care trebuia să îl bea, a ispitei de a ceda, Isus nu are lângă El niciun om împreună cu care să se roage. Aceasta este tăcerea omenirii în faţa zbaterilor Celui care tocmai se hotăra să moară pentru mântuirea ei. De întristare, ucenicii adormiseră (Luca 22:45). O lume pare a se nărui…

Chiar dacă îşi arată slăbiciunea emoţională în Ghetsimani, singurul care este “deasupra” evenimentelor şi acţionează conştient este Isus.

Dar în faţa cetei de soldaţi care l-au însoţit pe Iuda, singurul dintre ucenicii fideli care pare a acţiona este Petru. Scoţând sabia şi retezând urechea unui rob al Marelui Preot, Petru pare a împlini energic sfaturile Învăţătorului  (Luca 22:36-37). Dar minunea vindecării urechii celui rănit de Petru şi cuvintele lui Isus “Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să beau?” (Ioan 18:11) îi adâncesc dezamăgirea. Aşteptările mesianice sunt tot mai departe a fi împlinite de Isus, cel legat şi dus de soldaţi la interogatoriu. Un Dumnezeu puternic tace acum. Îl lasă pe Robul Său credincios în mâinile nelegiuiţilor. De ce, Doamne?

În faţa crudei realităţi a prinderii lui Isus, Petru se confruntă cu întrebări disperate: oare nu a fost totul o halucinaţie, o mare farsă, o eroare? Toate aceste întrebări au produs confuzie, nesiguranţă şi fisuri în orizontul de aşteptări ale lui Petru. S-ar părea că totul îi este împotrivă. Fiind singurul ucenic care nu fugise, curajul de a-L urmări (împreună cu Ioan) pe Isus cel legat şi dat judecăţii ar fi trebuit răsplătit cu o mai mare consideraţie. Însă cele trei lepădări de Isus ale lui Petru în faţa unor slujbaşi oarecare sunt o culminare răsturnată a căderii lui Petru (liderul)  în  acele “omeneşti, prea omeneşti” slăbiciuni. În ultimele sale zvâcniri de a-şi respecta promisiunile, Petru vede însă cum se împlinesc crudele cuvinte ale Mântuitorului. În Evanghelia după Marcu, redactată de cel care l-a ascultat pe bătrânul Petru, există o omisiune a unui gest pe care doar Luca îl relatează. La cea de a treia lepădare, când tocmai a cântat cucoşul, Isus s-a uitat la Petru (Luca 22:61). Atunci Petru şi-a adus aminte de cuvintele care s-au împlinit, a plecat de acolo şi a plâns. Privirea blajină a Celui ce se rugase pentru el a fost cea care i-a zdrobit inima.

Isus a rămas să sufere mai departe singur. În ultimă instanţă, purtarea păcatelor omenirii, sorbirea paharului mâniei, a dreptăţii lui Dumnezeu şi dezbrăcarea morţii ca putere a diavolului, tocmai prin moartea Sa, toate acestea constituiau povara şi misiunea pe care doar El o putea desăvârşi.

Isus, trădat de Iuda din lăcomie (şi totuşi lui i-a întins până la capăt pâinea prieteniei); tăgăduit de Petru, cel ce a declarat cu putere că şi-ar da viaţa pentru învăţătorul Său. Dat la moarte de iudei din invidie, nesocotit şi nedreptăţit de Pilat din frică şi din ambiţia ce i-a orbit dreapta judecată. Iată-L pe Cel părăsit de oameni din lăcomie, slăbiciune, invidie, frică, ambiţie oarbă – oare toate acestea nu sunt constitutive demnităţii umane în care ne regăsim şi noi?

Expunând răutatea oamenilor, crucificarea lui Isus relevă planul lui Dumnezeu Tatăl de a birui răul din om. În faţa crucii  putem atinge întunericul din noi în lumina  acelui Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac! (în scurta analiză a Psalmului 22 am vorbit despre părăsirea lui Isus şi semnificaţia ultimelor Sale cuvinte înainte de tăcerea morţii)

Atunci când moare Dumnezeu, mor şi speranţele oamenilor… În paralel cu tăcerea de pe cruce şi apoi a celor două zile ale regatului morţii, sufletul lui Petru a tăcut.

Petru avea propria sa povară de purtat.

Petru trăia şi el  o moarte, dar o altfel de moarte…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s